AFFAIRE SCHÜTH c. ALLEMAGNE

Printr-o hotărâre din 23 septembrie 2010 („hotărârea de fond"), devenit definitivă la 23 decembrie 2010, Curtea a constatat că deciziile instanțelor de muncă germane care confirmau concedierea reclamantului de către Biserica Catolică au încălcat art. 8 din Convenție (Schüth c. Germania, nr. 1620/03, CEDO 2010). Ea a considerat în special că instanțele de muncă germane nu au explicat suficient de clar motivele pentru care, potrivit concluziilor curții de apel a muncii din Düsseldorf, interesele parohiei Bisericii Catolice depășeau cu mult pe acelea ale reclamantului, și că nu au pus în balanță drepturile reclamantului și ale Bisericii angajatoare într-o manieră conformă Convenției. Ea a concluzionat, ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei, că statul german nu le-a asigurat reclamantului protecția necesară și, prin urmare, că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție (ibidem, §§ 74-75).

Bazându-se pe art. 41 din Convenție, reclamantul cerea o satisfacție echitabilă de 323.741,45 euro (EUR) pentru prejudiciul material până la 31 decembrie 2008, 30.000 EUR pentru daunele morale pe care le-ar fi suferit și 3.565,38 EUR pentru cheltuieli și costuri.

Problema aplicării articolului 41 din Convenție nefiind în stare de judecată, Curtea a lăsat-o în suspensie și a invitat Guvernul și reclamantul să-i prezinte în scris, în termen de trei luni de la pronunțarea hotărârii, observații asupra acestei probleme și în special să o informeze cu privire la orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, § 81, și punctul 3 din dispositiv).

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații. La 30 noiembrie 2011, președintele camerei, conform articolului 4 § 2 a) din Regulamentul Curții, a cerut părților să furnizeze informații suplimentare privind avansul procedurilor privind al doilea concediere al reclamantului de către Biserica angajatoare (vezi § 29 din hotărârea de fond) și al procedurii de revizuire (Restitutionsklage) privind concedierea litigioasă pe care reclamantul o inițiase ca urmare a hotărârii de fond a Curții. Prin scrisori din 8 și 12 decembrie 2011, părțile au furnizat aceste informații.

Din aceste informații reiese că evoluția procedurii interne de la hotărârea de fond a fost următoarea: Prin hotărâre din 4 mai 2011, curtea de apel a muncii din Düsseldorf a declarat inadmisibilă cererea de revizuire pe care reclamantul o sesizase puțin timp după hotărârea Curții. Ea a observat că art. 580 nr. 8 din codul de procedură civilă german permitea în principiu redeschiderea unei proceduri după o hotărâre a Curții care constată o încălcare a Convenției privind această procedură. Cu toate acestea, conform articolului 35 al legii introductive la codul de procedură civilă (Einführungsgesetz zur Zivilprozessordnung), art. 580 nr. 8 al codului de procedură civilă, introdus pentru a da curs recomandării Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei din 19 ianuarie 2000 (nr. R (2000) 2), se aplica doar procedurilor terminate după intrarea sa în vigoare, la 31 decembrie 2006. Curtea de apel a muncii a observat că procedura reclamantului s-a încheiat la 29 mai 2000, ziua deciziei Curții Federale a Muncii de a nu autoriza recursul în casație (vezi § 26 din hotărârea de fond). Ea a precizat că cererea reclamantului se confrunta oricum cu art. 586 § 2, cea de-a doua propoziție, al codului de procedură civilă conform căruia o cerere de revizuire putea fi introdusă doar în termen de cinci ani de la ziua în care hotărârea vizată a dobândit forță de lucru judecat. Ea a mai adăugat că atunci când a decis introducerea nr. 8 la art. 580 în codul de procedură civilă, legislatorul german cunoștea posibilitatea pentru justițiabili de a sesiza Curtea cu o cerere și durata procedurilor în fața acesteia fără a modifica totuși termenul prevăzut la art. 586 § 2 al codului de procedură civilă. Curtea de apel a muncii a autorizat recursul în casație. Cauza este în prezent în curs de judecată la Curtea Federală a Muncii. Anterior, la 15 octombrie 2010, reclamantul ceruse curții de apel a muncii să reia procedura privind al doilea concediere care fusese suspendată la 17 august 2000 în așteptarea deciziei Curții Constituționale Federale în procedura privind primul concediere. La 26 ianuarie 2011, curtea de apel a muncii a informat părțile că examinarea celui de-al doilea concediere era o condiție prealabilă pentru examinarea celui de-al doilea concediere care fusese pronunțat cu trei luni după primul și că nu intenționează prin urmare să unească cele două proceduri. La 26 octombrie 2011, a considerat această procedură rezolvată din motiv că reclamantul nu a continuat-o timp de mai mult de șase luni. ÎN DROIT

Conform articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Statului membre contractant nu permite să se remedieze decât incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă." A. Prejudiciul 1. Argumentele părților a) Reclamantul

Reclamantul cere 644.099,27 EUR pentru prejudiciul material suferit. Această sumă se descompune în 233.225,31 EUR pentru salarii trecute pentru perioada 1 iulie 1998 – 30 iunie 2011, 202.711,82 EUR pentru salarii viitoare pentru perioada 1 iulie 2011 – 30 noiembrie 2022 și 208.153,13 EUR pentru pierderea de venituri din drepturi de pensie. El precizează că a dedus din aceste sume sumele primite ca ajutor de șomaj și salariile primite de la 1 septembrie 2002 rezultând din angajarea sa cu program parțial (50%) la o parohie a Bisericii Protestante la Essen (vezi § 28 din hotărârea de fond). În calculul pierderilor cifrate, reclamantul a plecat de la ipoteza că ar fi continuat să lucreze ca organist la parohia Sf. Lambert până la retragerea din decembrie 2022.

Reclamantul subliniază mai întâi că nu dispune de niciun mijloc în dreptul intern pentru a obține o compensație pentru prejudiciul suferit deoarece codul de procedură civilă nu permite redeschiderea procedurii de concediere, conform articolelor 580 nr. 8 și 586 § 2 al codului de procedură civilă și art. 35 al legii introductive la acesta. El susține, în plus, că nu ar putea fi cerut să introducă o nouă procedură pentru a obține satisfacție (vezi Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania (art. 50), 13 iunie 1994, § 17, seria A nr. 285-C).

Reclamantul afirmă că există un lănț cauzal între concedierea sa și pierderile cifrate. Situația sa ar fi comparabilă cu aceea a reclamanților în cauza Barberà, Messegué și Jabardo mai sus citată. Reclamantul consideră într-adevăr că dacă Statul nu-și îndeplinește obligația de a garanta o protecție judiciară efectivă împotriva concediei sale din cauza absenței unei puneri în balanță a drepturilor în joc, aceasta ar fi un act direct al autorităților de stat care a provocat prejudiciul material reclamat. Conform acestuia, dacă instanțele de muncă nu ar fi confirmat concedierea sa, ar fi continuat să lucreze ca organist la parohia Sf. Lambert cu o certitudine suficientă în sensul principiilor care guvernează satisfacția echitabilă. Sub acest aspect, el precizează că ar fi obținut statutul de angajat irevocabil (unkündbar) puțin timp după prima concediere, că avea un interes personal puternic să rămână la postul său având în vedere formarea sa specifică și faptul că organul Bisericii Sf. Lambert fusese conceput după propriile sale planuri și că, în plus, angajarea pe viață la același post ar fi regula pentru organizatori. La vederea sa, faptul că noul său loc de muncă (de la 1 septembrie 2002) la o parohie protestantă se află la aproximativ trei kilometri de la fostul post ar confirma aceasta. El mai adaugă că spre deosebire de cei interesați în cauza Smith și Grady c. Regatul Unit (satisfacție echitabilă), nr. 33985/96 și 33986/96, CEDO 2000-IX, avusese mult mai multe dificultăți în a găsi un nou loc de muncă datorită formării sale specifice și a fost împiedicat de a accepta angajare parțială la 75% la Biserica Protestantă din cauza dispozițiilor acesteia care reglementează angajarea persoanelor non-protestante (vezi § 39 din hotărârea de fond).

În ceea ce privește daunele morale, reclamantul cere 500 EUR pentru durata procedurii în fața Curții Constituționale Federale și 34.000 pentru repararea unui anumit număr de consecințe ca urmare a concederii sale. La aceasta, reclamantul susține că a fost ridicularizat în procedura publică în fața instanțelor de muncă și în special în aprecierea probelor și interogatoriul martorilor, că a pierdut nu doar angajarea dar și posibilitatea de a se exprima artistic și de a cânta la organul pe care îl conceput el însuși, că relațiile prietenești și familiale s-au rupt, că a fost supus unei acuzații penale publice pentru furt, că a trebuit să-și reducă nivelul de viață considerabil și că nu mai este în măsură să plătească pensii alimentare copiilor săi și să-i permită să învețe un al doilea instrument de muzică. b) Guvernul

Guvernul susține absența unui lănț cauzal între încălcarea constatată de Curte și daunele materiale pretinse de reclamant. El susține mai întâi că prezenta cauză trebuie distinsă clar de hotărârea Barberà, Messegué și Jabardo mai sus citată în care cei interesați au suferit pierderi de salarii ca urmare a detenției lor ordenate la sfârșitul unei proceduri penale neconforme articolului 6 din Convenție. Incarcerarile lor se analizau deci ca o ingerință directă a autorităților de stat în dreptul lor la libertate în timp ce în prezenta cauză, a fost un angajator privat care a pronunțat concedierea pe care reclamantul a putut-o cita în fața instanțelor de muncă.

Guvernul susține apoi că în hotărârea sa de fond, Curtea s-ar fi limitat la denunțarea insuficienței punerii în balanță a drepturilor concurente din motiv că instanțele de muncă germane nu demonstraseră motivele pentru care interesele parohiei depășeau cu mult pe acelea ale reclamantului. Or, din perspectiva sa, nimic nu ar indica că rezultatul procedurii ar fi fost favorabil reclamantului dacă instanțele de muncă ar fi procedat la o punere în balanță satisfăcând jurisprudența Curții. Conform acestuia, alegațiile reclamantului la aceasta ar fi speculație. Reclamantul nu ar putea fi considerat ca fiind în situația în care balanța operată de instanțele de muncă i-ar fi fost favorabilă. Cu referire la hotărâri în care Curtea a considerat că constatarea încălcării constituia o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu Informationsverein Lentia și alții c. Austria, 24 noiembrie 1993, seria A nr. 276), Guvernul concluzionează că reclamantul nu are temei să reclame rambursarea pierderilor de salarii și ar fi cu greu îndreptățit la fracțiuni din sumele cerute.

Guvernul este în plus de opinia că nu este dovedit că reclamantul ar fi rămas organist la parohia Sf. Lambert până la retragere. În timp ce recunoaște că reclamantul poate a-și fi propus să ocupe acest post toată viața profesională la angajare, reamintește că asemenea planuri de viață sunt marcate de incertitudine și factori imponderabili și nu pot prin urmare fi calculate, așa cum ar dovedi separarea reclamantului de prima sa soție și relația cu noua sa soție. Guvernul este de opinia că chiar dacă concedierea a fost cu siguranță o lovitură grea pentru reclamant, nu revine Statului să protejeze aceasta împotriva unor asemenea riscuri de viață inclusiv pierderea angajării, sau să-i plătească alimente până la sfârșitul vieții. Reclamantul ar fi responsabil pentru viața sa și ar fi ales oricum profesia sa la acea vreme în cunoștință de procesele morale stricte ale Bisericii Catolice și posibilitățile restrânse de a fi angajat în altă parte datorită specificității formării sale. Guvernul susține în plus că reclamantul ar fi trebuit să limiteze eventualele daunele materiale ca urmare a concediei sale și să întreprindă mai multe demersuri pentru a obține o angajare (suplimentară) corespunzătoare formării sale, cum ar fi o poziție de profesor de muzică la o școală sau în calitate de privat, sau o angajare care să nu corespundă formării sale.

Guvernul susține în final că suma daunelor nu putea fi calculată, așa cum a făcut-o reclamantul, potrivit dreptului național, ci urmând criteriile stabilite de Curte referitoare la art. 41 din Convenție. Sub aspect, se referă la sumele alocate de Curte în alte cauze care ar oferi o ordine de mărime în acest domeniu subliniind în special că obiectul acestor cauze era concedieri pronunțate de autorități de stat (Smith și Grady mai sus citat) sau pronunțate de angajatori privaț dar conform unei legi care reglementează acea angajare (Rainys și Gasparavičius c. Lituania, nr. 70665/01 și 74345/01, 7 aprilie 2005).

În ceea ce privește daunele morale, Guvernul contestă mai întâi suma cerută pentru durata procedurii în fața Curții Constituționale Federale care nu a fost obiect al hotărârii de fond și nu ar putea prin urmare fi luată în considerare. Cât privește consecințele concediei pe care reclamantul le-a invocat, el consideră că nici una dintre ele nu are lănț cauzal cu încălcarea constatată de Curte. Din nou, cauzele Smith și Grady mai sus citat, Lustig-Prean și Beckett c. Regatul Unit (satisfacție echitabilă), nr. 31417/96 și 32377/96, 25 iulie 2000), Perkins și R. c. Regatul Unit (nr. 43208/98 și 44875/98, 22 octombrie 2002), Beck și alții c. Regatul Unit (nr. 48535/99, 48536/99 și 48537/99, 22 octombrie 2002) și Rainys și Gasparavičius mai sus citat ar putea servi pentru a da o ordine de mărime al sumelor a se acorda. 2. Aprecierea Curții a) Repararea încălcării la nivel intern

Curtea reamintește mai întâi că atunci când o persoană a fost victimă a unei proceduri entachate de nesocotiri ale cerințelor articolului 6 din Convenție, un nou proces sau redeschiderea procedurii la cererea persoanei interesate reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, § 126, CEDO 2006-II; Cudak c. Lituania [GC], nr. 15869/02, § 79, 23 martie 2010, și Guadagnino c. Italia și Franța, nr. 2555/03, § 81, 18 ianuarie 2011). Dacă în prezenta cauză Curtea a ajuns la constatarea unei încălcări a articolului 8 din Convenție datorită punerii în balanță insuficiente de către instanțele de muncă (vezi §2 mai sus), ea consideră că ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei, redeschiderea procedurii laborale a reclamantului și examinarea cauzei la lumina concluziilor Curții ar reprezenta de asemenea un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate.

Ea observă cu toate acestea că dacă legislatorul german a introdus, în 2006, posibilitatea de redeschidere a unei proceduri civile ca urmare a constatării de către Curte a unei încălcări privind această procedură, redeschiderea procedurii în cazul de față nu mai pare posibilă din cauza termenelor prevăzute la aceasta de codul de procedură civilă și legea introductivă la acesta (vezi §6 mai sus). Guvernul nu contestă acest lucru. Curtea observă că în hotărârea sa din 4 mai 2011, curtea de apel a muncii a confirmat această constatare. Este adevărat că Curtea Federală a Muncii este acum sesizată cu această problemă și ar putea, dacă este cazul, sesiza Curtea Constituțională Federală în vederea examinării conformității acestor termene cu dreptul constituțional. Sub aspect, Curtea observă de asemenea că de la intrarea în vigoare, la 27 octombrie 2011, a legii din 21 octombrie 2011 care modifică (în special) art. 522 al codului de procedură civilă (Gesetz zur Änderung des § 522 der Zivilprozessordnung), termenul de cinci ani prevăzut la art. 586 § 2, cea de-a doua propoziție, al codului de procedură civilă nu mai este aplicabil cererilor de revizuire pe baza articolului 580 nr. 8 al codului de procedură civilă, conform noului paragraf 4 al articolului 586 al codului de procedură civilă. Ea consideră cu toate acestea că ținând seama de redacția clară a dispozițiilor legale pertinente, durata prezentei proceduri în fața Curții, faptul că procedura de revizuire este în curs de judecată la Curtea Federală a Muncii și faptul că partea căreia deciza instanței supreme îi va fi nefavorabilă va putea în principiu sesiza Curtea Constituțională Federală cu o cerere constituțională, Curtea nu se consideră obligată să rămâne în suspensie în privința cererilor reclamantului în așteptarea rezultatului procedurii de revizuire în fața instanțelor naționale (vezi, mutatis mutandis, Barberà, Messegué și Jabardo mai sus citat, § 17). b) Prejudiciile material și moral reclamate

În ceea ce privește prejudiciul material reclamat, Curtea reamintește că doar prejudiciile cauzate de încălcarea Convenției pe care a constatat-o sunt susceptibile de a da naștere alocării unei satisfacții echitabile (Motais de Narbonne c. Franța (satisfacție echitabilă), nr. 48161/99, § 19, 27 mai 2003; Backlund c. Finlanda (satisfacție echitabilă), nr. 36498/05, § 13, 12 iulie 2011). În plus, ținând seama de numeroșii factori imponderabili care intră în joc la evaluarea daunelor suferite în cauzele de concediere, rămâne adevărat că cu cât mai mult timp a trecut de la concedierea persoanei interesate cu atât mai mult daunele devin incerte (mutatis mutandis, Smith și Grady mai sus citat, § 18).

Curtea observă mai întâi că spre deosebire de alte cauze, concedierea reclamantului nu se analizează ca o măsură pronunțată de o autoritate publică (Smith și Grady mai sus citat; Ivanova c. Bulgaria, nr. 52435/99, 12 aprilie 2007; vezi și Rainys și Gasparavičius mai sus citat precum și Barberà, Messegué și Jabardo mai sus citat, și Çakıcı c. Turcia [GC], nr. 23657/94, CEDO 1999-IV), ci a fost pronunțată de un angajator privat al cărui statut de persoană juridică de drept public în dreptul german nu avea relevanță în acest context (vezi hotărârea de fond § 54).

Curtea observă apoi că în hotărârea sa de fond, ea a remarcat în special că raționamentul instanțelor de muncii cu privire la consecințele pe care acestea le traseseră din comportamentul reclamantului, avea caracter succint (§ 66), că curtea de apel a muncii nu examinase chestiunea apropierii activității reclamantului de misiunea de proclamare a Bisericii (§ 69), că un examen mai circumstanțiat se impunea la punerea în balanță a drepturilor și intereselor concurente în joc (ibid.) și că curtea de apel a muncii se limitase să indice că nu ignora consecințele concediei pentru reclamant, fără a preciza totuși elementele pe care le-a luat în considerare sub aspect la punerea în balanță a intereselor în joc (§ 73). Curtea a concluzionat că instanțele de muncă nu explicherseră suficient de clar motivele pentru care, potrivit concluziilor curții de apel a muncii, interesele parohiei depășeau cu mult pe acelea ale reclamantului și nu pusese în balanță drepturile reclamantului și ale Bisericii angajatoare într-o manieră conformă Convenției (§ 74).

În acest context, nu este fără importanță de notat că în același timp cu hotărârea de fond, Curtea adoptase o a doua hotărâre privind o situație comparabilă cu prezenta cauză și ajunsese la constatarea unei neîncălcări a articolului 8 din Convenție (Obst c. Germania, nr. 425/03, § 52, 23 septembrie 2010). În această cauză, ea considerase în special că instanțele de muncă luaseră în considerare toate elementele relevante și efectuaseră o punere în balanță circumstanțiată și aprofundată a intereselor în joc (ibid. § 49; vezi de asemenea Siebenhaar c. Germania, nr. 18136/02, §§ 45-47, 3 februarie 2011).

Curtea consideră prin urmare că singura bază pentru acordarea unei satisfacții echitabile în speța de față rezidă în faptul că instanțele de muncă nu au luat suficient în considerare toți elementele relevante la punerea în balanță a intereselor reclamantului și ale Bisericii angajatoare și nu explicherseră suficient raționamentul lor. Ea reamintește că nu-i aparține să speculeze asupra concluziilor la care ar fi ajuns instanțele de muncă germane dacă ar fi procedat la o punere în balanță conformă Convenției. (vezi, mutatis mutandis, Chevrol c. Franța, nr. 49636/99, § 89, CEDO 2003-III; Cudak mai sus citat, § 79). Curtea nu consideră pentru oricât nerézonabil a gândi că reclamantul a suferit o pierdere de șanse, chiar dacă este dificil de evaluat (vezi, mutatis mutandis, Lechner și Hess c. Austria, 23 aprilie 1987, § 64, seria A nr. 118; Cudak mai sus citat, § 79, Guadagnino mai sus citat, § 82; Sabeh El Leil c. Franța [GC], nr. 34869/05, § 72, 29 iunie 2011). La care se adaugă un prejudiciu moral pe care reclamantul a suferit fără îndoială la care constatarea încălcării Convenției figurând în hotărârea de fond nu este suficientă pentru a remedia.

Statuând în echitate, așa cum vrea art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 40.000 EUR, pentru toate cauze de prejudiciu combinate. B. Cheltuieli și costuri

Pentru procedura internă reclamantul cere 752,36 EUR pentru cheltuielile avocatului pentru introducerea recursului constituțional la Curtea Constituțională Federală. Pentru procedura în fața Curții, el cere 9.683,60 EUR. Această sumă se descompune în 876,73 EUR pentru introducerea cererii la Curte, 1.936,29 EUR pentru traducerea observațiilor sale și 6.870,58 EUR pentru cheltuielile avocatului pentru redactarea observațiilor din 17 februarie 2011 privind satisfacția echitabilă.

Guvernul observă că cheltuielile avocatului pentru observații privind satisfacția echitabilă sunt calculată greșit dintr-o valoare a litigiului de 682.155,64 EUR în timp ce cheltuielile pentru memoriul introductiv din 10 noiembrie 2008 au fost bazate pe o valoare a litigiului de aproximativ 15.000 EUR în ciuda faptului că reclamantul, în observații din 10 noiembrie 2008, ceruse 323.741 EUR pentru daune.

Curtea reamintește că în temeiul articolului 41 din Convenție, rambursează cheltuielile dovedit că au fost real și necesarmente suportate și sunt de o sumă rezonabilă (Smith și Grady mai sus citat, § 28, și Backlund mai sus citat, § 18). În speța de față, ținând seama de criteriile mai sus menționate și luând în considerare documentele în posesia sa, consideră rezonabil să aloce reclamantului cheltuielile cerute pentru procedura internă. În ceea ce privește sumele cifrate privind procedura în fața sa, Curtea observă că a acordat rambursarea doar a unei părți din sumele cerute de reclamant în observații din 17 februarie 2011 cu titlu de daune. Prin urmare, consideră rezonabil să aloce reclamantului 7.600 EUR pentru cheltuieli și costuri toți capii de cheltuieli și costuri combinați, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun să copieze rata dobânzilor moratorii la rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărâște a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 40.000 EUR (patruzeci de mii de euro), plus orice sumă datorată cu titlu de impozit, pentru daunele materiale și morale; ii. 7.600 EUR (șapte mii șase sute de euro), plus orice sumă datorată cu titlu de impozit reclamantului, pentru cheltuieli și costuri; b) că la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitatii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 2. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 iunie 2012, conform articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Grefiera Președinte

Par un arrêt du 23 septembre 2010 (« l’arrêt au principal »), devenu définitif le 23 décembre 2010, la Cour a jugé que les décisions des juridictions du travail allemandes confirmant le licenciement du requérant par l’Eglise catholique avaient enfreint l’article 8 de la Convention ( Schüth c. Allemagne , n o 1620/03, CEDH 2010). Elle a notamment considéré que les juridictions du travail allemandes n’avaient pas suffisamment exposé pourquoi, d’après les conclusions de la cour d’appel du travail de Düsseldorf, les intérêts de la paroisse de l’Eglise catholique l’avaient emporté de loin sur ceux du requérant, et qu’elles n’avaient pas mis en balance les droits du requérant et ceux de l’Eglise employeur d’une manière conforme à la Convention. Elle a conclu, compte tenu des circonstances particulières de l’affaire, que l’Etat allemand n’avait dès lors pas procuré au requérant la protection nécessaire et, partant, qu’il y avait violation de l’article 8 de la Convention ( ibidem , §§ 74-75).

En s’appuyant sur l’article 41 de la Convention, le requérant réclamait une satisfaction équitable de 323 741, 45 euros (EUR) au titre du préjudice matériel jusqu’au 31 décembre 2008, de 30 000 EUR au titre du dommage moral qu’il aurait subi et de 3 565, 38 EUR au titre de frais et dépens.

La question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l’a réservée et a invité le Gouvernement et le requérant à lui soumettre par écrit, dans les trois mois à partir du prononcé de l’arrêt, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ( ibidem , § 81, et point 3 du dispositif).

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations. Le 30 novembre 2011, le président de la chambre, en application de l’article 4 § 2 a) du règlement de la Cour, a demandé aux parties de fournir des renseignements complémentaires quant à l’avancement de la procédure portant sur le deuxième licenciement du requérant par l’Eglise employeur (voir § 29 de l’arrêt au principal) et de la procédure en révision ( Restitutionsklage ) concernant le licenciement litigieux que le requérant avait engagée à la suite de l’arrêt au principal de la Cour. Par des lettres des 8 et 12 décembre 2011, les parties ont fourni ces renseignements.

Il ressort de ces informations que l’évolution de la procédure interne depuis l’arrêt au principal a été la suivante : Par un arrêt du 4 mai 2011, la cour d’appel du travail de Düsseldorf déclara irrecevable la demande en révision dont le requérant l’avait saisie peu après l’arrêt de la Cour. Elle releva que l’article 580 n o 8 du code de procédure civile allemand permettait en principe de rouvrir une procédure après un arrêt de la Cour ayant constaté une violation de la Convention concernant cette procédure. Cependant, conformément à l’article 35 de la loi introductive au code de procédure civile ( Einführungsgesetz zur Zivilprozessordnung ), l’article 580 n o 8 du code de procédure civile, introduit pour donner suite à la recommandation du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe du 19 janvier 2000 (n o R (2000) 2), ne s’appliquait qu’aux procédures terminées après son entrée en vigueur, le 31 décembre 2006. La cour d’appel du travail nota sur ce point que la procédure du requérant s’était achevée le 29 mai 2000, jour de la décision de la Cour fédérale du travail de ne pas autoriser le pourvoi en cassation (voir § 26 de l’arrêt au principal). Elle précisa que la demande du requérant se heurtait de toute manière à l’article 586 § 2, 2 ème phrase, du code de procédure civile d’après lequel une demande en révision ne pouvait être introduite que dans un délai de cinq ans à compter du jour où l’arrêt visé avait acquis force de chose jugée. Elle ajouta que, lorsqu’il avait décidé d’introduire le n o 8 de l’article 580 dans le code de procédure civile, le législateur allemand avait connaissance de la possibilité pour les justiciables de saisir la Cour d’une requête et de la durée des procédures devant celle-ci sans qu’il eût pour autant modifié le délai prévu à l’article 586 § 2 du code de procédure civile. La cour d’appel du travail autorisa le pourvoi en cassation. L’affaire est actuellement pendante devant la Cour fédérale du travail. Auparavant, le 15 octobre 2010, le requérant avait demandé à la cour d’appel du travail de reprendre la procédure concernant le second licenciement qui avait été suspendue le 17 août 2000 en attendant la décision de la Cour constitutionnelle fédérale dans la procédure portant sur le premier licenciement. Le 26 janvier 2011, la cour d’appel du travail informa les parties que l’examen du premier licenciement constituait un préalable à l’examen du second licenciement qui avait été prononcé trois mois après le premier et qu’elle n’entendait dès lors pas joindre les deux procédures. Le 26 octobre 2011, elle considéra cette procédure comme réglée au motif que le requérant n’avait pas poursuivi celle-ci pendant plus de six mois. EN DROIT

Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage 1. Les arguments des parties a) Le requérant

Le requérant demande 644 099,27 EUR pour le préjudice matériel subi. Cette somme se décompose en 233 225,31 EUR au titre de salaires passés pour la période du 1 er juillet 1998 au 30 juin 2011, 202 711, 82 EUR au titre de salaires futurs pour la période du 1 er juillet 2011 au 30 novembre 2022 et 208 153,13 EUR pour le manque à gagner au titre de ses droits à pension. Il précise qu’il a déduit de ces montants les sommes perçues au titre de l’allocation chômage et les salaires perçus depuis le 1 er septembre 2002 résultant de son emploi à temps partiel (50%) dans une paroisse de l’Eglise protestante à Essen (voir § 28 de l’arrêt au principal). Lors du calcul des pertes chiffrées le requérant est parti de l’hypothèse qu’il aurait continué à travailler comme organiste de la paroisse St. Lambert jusqu’à sa retraite en décembre 2022.

Le requérant souligne d’abord qu’il ne dispose d’aucun moyen en droit interne pour obtenir une compensation pour le préjudice subi car le code de procédure civile ne permet pas la réouverture de la procédure de licenciement, conformément aux articles 580 n o 8 et 586 § 2 du code de procédure civile et l’article 35 de la loi introductive au code de procédure. Il soutient par ailleurs que l’on ne pourrait exiger de lui qu’il engage une nouvelle procédure pour obtenir satisfaction (voir Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne (article 50), 13 juin 1994, § 17, série A n o 285 ‑ C).

Le requérant affirme qu’il y a un lien de causalité entre son licenciement et les pertes chiffrées. Sa situation serait comparable à celle des requérants dans l’affaire Barberà, Messegué et Jabardo précitée. Le requérant estime en effet que si l’Etat manque à son obligation de garantir une protection judiciaire effective contre son licenciement en raison de l’absence d’une mise en balance des droits en jeu, il s’agirait là d’un acte directe des autorités de l’Etat qui a provoqué le préjudice matériel réclamé. D’après lui, si les juridictions du travail n’avaient pas confirmé son licenciement, il aurait continué à travailler comme organiste à la paroisse St. Lambert avec une certitude suffisante au sens des principes régissant la satisfaction équitable. Sur ce point, il précise qu’il aurait obtenu le statut d’un employé irrévocable ( unkündbar ) peu après son premier licenciement, qu’il avait un fort intérêt personnel à rester sur son poste compte tenu de sa formation spécifique et du fait que l’orgue de l’Eglise St. Lambert avait été conçu d’après ses propres plans et que, par ailleurs, l’emploi à vie sur le même poste serait la règle chez les organistes. A ses yeux, le fait que son nouvel emploi (depuis le 1 er septembre 2002) dans une paroisse protestante se trouve à environ trois kilomètres de son ancien poste confirmerait ce constat. Il ajoute qu’à la différence des intéressés dans l’affaire Smith et Grady c. Royaume-Uni (satisfaction équitable), n os 33985/96 et 33986/96, CEDH 2000 ‑ IX), il avait beaucoup plus de difficultés à trouver un nouvel emploi du fait de sa formation spécifique et a été empêché d’accepter un emploi partiel à 75 % à l’Eglise protestante en raison des dispositions de celle-ci régissant l’emploi de personnes non protestantes (voir § 39 de l’arrêt au principal).

En ce qui concerne le dommage moral, le requérant réclame 500 EUR pour la durée de la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale et 34 000 pour réparer un certain nombre de conséquences à la suite de son licenciement. A ce propos, le requérant allègue qu’il a été ridiculisé lors de la procédure publique devant les juridictions du travail et notamment lors de l’appréciation des preuves et de l’interrogation des témoins, qu’il a non seulement perdu son emploi mais aussi la possibilité de s’exprimer artistiquement et de jouer sur l’orgue qu’il avait lui-même conçu, que des liens amicaux et familiaux se sont rompus, qu’il a fait l’objet d’une accusation pénale publique pour escroquerie, qu’il a dû réduire son niveau de vie de manière considérable et qu’il n’est plus en mesure de payer les pensions alimentaires à ses enfants et de leur permettre d’apprendre un deuxième instrument de musique. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement affirme l’absence d’un lien de causalité entre la violation constatée par la Cour et les dommages matériels allégués par le requérant. Il soutient d’abord que la présente affaire est à distinguer clairement de l’arrêt Barberà, Messegué et Jabardo précité dans lequel les intéressés ont subi des pertes de salaires à la suite de leur détention ordonnée à l’issue d’une procédure pénale non conforme à l’article 6 de la Convention. Leur incarcération s’analysait donc en une ingérence directe des autorités de l’Etat dans le droit des intéressés à la liberté alors que dans la présente affaire, c’est un employeur privé qui a prononcé le licenciement que le requérant a pu porter devant les juridictions du travail.

Le Gouvernement soutient ensuite que, dans son arrêt au principal, la Cour se serait limitée à dénoncer l’insuffisance de la mise en balance des droits concurrents au motif que les juridictions du travail allemandes n’avaient pas démontré pourquoi les intérêts de la paroisse l’emportaient de loin sur ceux du requérant. Or, à ses yeux, rien n’indiquerait que l’issue de la procédure aurait été favorable au requérant si les juridictions du travail avaient procédé à une mise en balance satisfaisant à la jurisprudence de la Cour. D’après lui, les allégations du requérant à cet égard relèveraient de la spéculation. Le requérant ne pourrait en effet être considéré comme étant dans la situation où la balance opérée par les juridictions du travail lui aurait été favorable. En référence à des arrêts dans lesquels la Cour a considéré que le constat de violation constituait une satisfaction équitable suffisante (par exemple Informationsverein Lentia et autres c. Autriche , 24 novembre 1993, série A n o 276), le Gouvernement conclut que le requérant n’est pas fondé à réclamer le remboursement des pertes de salaires et n’aurait tout au plus droit qu’à des fractions des sommes demandées.

Le Gouvernement est en outre d’avis qu’il n’est pas établi que le requérant serait resté organiste à la paroisse St. Lambert jusqu’à sa retraite. Tout en reconnaissant que le requérant a peut-être projeté d’occuper ce poste toute sa vie professionnelle lors de son embauche, il rappelle que de tels plans de la vie sont frappés d’incertitude et de facteurs impondérables et ne peuvent dès lors pas être calculés, comme en témoignerait la séparation du requérant de sa première femme et la relation avec sa nouvelle femme. Le Gouvernement est d’avis que même si le licenciement a certainement été un coup dur pour le requérant, il n’appartient pas à l’Etat de protéger celui ‑ ci contre de tels risques de la vie dont la perte de l’emploi, ou de lui payer des aliments jusqu’à la fin de sa vie. Le requérant serait responsable de sa vie et aurait d’ailleurs choisi sa profession à l’époque en connaissance des préceptes moraux stricts de l’Eglise catholique et des possibilités restreintes d’être employé ailleurs compte dues à la spécificité de sa formation. Le Gouvernement soutient par ailleurs que le requérant aurait été tenu de limiter les éventuels dommages matériels à la suite de son licenciement et d’entreprendre davantage de démarches pour obtenir un emploi (supplémentaire) correspondant à sa formation, comme celui d’un professeur de musique dans une école ou à titre privé, ou encore un emploi qui ne correspondait pas à sa formation.

Le Gouvernement argue enfin que le montant du dommage ne saurait être calculé, comme l’a fait le requérant, d’après le droit national, mais en suivant les critères établis par la Cour relatifs à l’article 41 de la Convention. A cet égard, il renvoie aux sommes allouées par la Cour dans d’autres affaires et qui donneraient un ordre de grandeur dans ce domaine tout en soulignant en particulier que l’objet des ces affaires était des licenciements prononcés par des autorités de l’Etat ( Smith et Grady précité) ou prononcés par des employeurs privés mais en application d’une loi régissant cet emploi ( Rainys et Gasparavičius c. Lituanie (n os 70665/01 et 74345/01, 7 avril 2005).

En ce qui concerne le dommage moral, le Gouvernement conteste d’abord la somme réclamée pour la durée de la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale qui n’a pas fait l’objet de l’arrêt au principal et ne pourrait dès lors être prise en compte. Quant aux conséquences du licenciement que le requérant a fait valoir, il estime qu’aucune d’elles n’a de lien de causalité avec la violation constatée par la Cour. Là encore, les affaires Smith and Grady précitée, Lustig-Prean et Beckett c. Royaume-Uni ((satisfaction équitable), n os 31417/96 et 32377/96, 25 juillet 2000), Perkins et R. c. Royaume-Uni (n os 43208/98 et 44875/98, 22 octobre 2002), Beck et autres c. Royaume-Uni (n os 48535/99, 48536/99 et 48537/99, 22 octobre 2002) et Rainys et Gasparavičius précitée pourraient servir pour donner un ordre de grandeur des sommes à allouer. 2. L’appréciation de la Cour a) Redressement de la violation au niveau interne

La Cour rappelle d’abord lorsqu’un particulier a été victime d’une procédure entachée de manquements aux exigences de l’article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure à la demande de l’intéressé représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 126, CEDH 2006 ‑ II ; Cudak c. Lituanie [GC], n o 15869/02, § 79, 23 mars 2010, et Guadagnino c. Italie et France , n o 2555/03, § 81, 18 janvier 2011). Si dans la présente affaire la Cour est parvenue à un constat de violation de l’article 8 de la Convention en raison d’une mise en balance insuffisante par les juridictions du travail (voir paragraphe 2 ci-dessus), elle estime qu’au vu des circonstances particulières de l’affaire, la réouverture de la procédure prud’homale du requérant et un examen de l’affaire à la lumière des conclusions de la Cour représenterait également un moyen approprié de redresser la violation constatée.

Elle note toutefois que si le législateur allemand a introduit, en 2006, la possibilité de rouvrir une procédure civile à la suite d’un constat de violation de la Cour relatif à cette procédure, la réouverture de la procédure dans le cas d’espèce ne semble plus être possible en raison des délais prévus à cet effet par le code de procédure civile et la loi introductive à celui-ci (voir paragraphe 6 ci-dessus). Le Gouvernement n’en disconvient d’ailleurs pas. La Cour note que dans son arrêt du 4 mai 2011, la cour d’appel du travail a confirmé ce constat. Il est vrai que la Cour fédérale du travail est désormais saisie de cette question et pourrait, le cas échéant, saisir la Cour constitutionnelle fédérale en vue d’examiner la conformité de ces délais avec le droit constitutionnel. A ce sujet, la Cour note aussi que, depuis l’entrée en vigueur, le 27 octobre 2011, de la loi du 21 octobre 2011 portant modification [notamment] de l’article 522 du code de procédure civile ( Gesetz zur Änderung des § 522 der Zivilprozessordnung ), le délai de cinq ans prévu à l’article 586 § 2, 2 ème phrase, du code de procédure civile n’est plus applicable aux demandes de révision fondée sur l’article 580 n o 8 du code de procédure civile, conformément au nouveau paragraphe 4 de l’article 586 du code de procédure civile. Elle estime cependant qu’au regard de l’énoncé clair des dispositions légales pertinentes, de la durée de la présente procédure devant la Cour, du fait que la procédure de révision est pendante devant la Cour fédérale du travail et du fait que la partie à laquelle la décision de la juridiction suprême sera défavorable pourra en principe saisir la Cour constitutionnelle fédérale d’un recours constitutionnel, la Cour ne s’estime pas tenue de surseoir à statuer sur les demandes du requérant en attendant l’issue de la procédure en révision devant les instances nationales (voir, mutatis mutandis , Barberà, Messegué et Jabardo précité, § 17). b) Les préjudices matériel et moral réclamés

En ce qui concerne le préjudice matériel réclamé, la Cour rappelle que seuls les préjudices causés par la violation de la Convention qu’elle a constatée sont susceptibles de donner lieu à l’allocation d’une satisfaction équitable ( Motais de Narbonne c. France (satisfaction équitable), n o 48161/99, § 19, 27 mai 2003 ; Backlund c. Finlande (satisfaction équitable), n o 36498/05, § 13, 12 juillet 2011). Par ailleurs, compte tenu des nombreux facteurs impondérables qui entrent en jeu lors de l’évaluation des dommages subis dans des affaires de licenciement, il reste que plus le temps écoulé depuis le licenciement de l’intéressé est important et plus le dommage devient incertain ( mutatis mutandis , Smith et Grady précité, § 18).

La Cour note d’abord qu’à la différence d’autres affaires, le licenciement du requérant ne s’analyse pas en une mesure prononcée par une autorité publique ( Smith et Grady précité ; Ivanova c. Bulgarie , n o 52435/99, 12 avril 2007 ; voir aussi Rainys et Gasparavičius précité ainsi que Barberà, Messegué et Jabardo précité, et Çakıcı c. Turquie [GC], n o 23657/94, CEDH 1999 ‑ IV), mais a été prononcé par un employeur privé dont le statut de personne morale de droit public en droit allemand n’avait pas de pertinence dans ce contexte (voir arrêt au principal § 54).

La Cour observe ensuite que dans son arrêt au principal, elle a notamment relevé que le raisonnement des juridictions du travail en ce qui concerne les conséquences que celles-ci avaient tirées du comportement du requérant, revêtaient un caractère succinct (§ 66), que la cour d’appel du travail n’avait pas examiné la question de la proximité de l’activité du requérant avec la mission de proclamation de l’Eglise (§ 69), qu’un examen plus circonstancié se serait imposé lors de la mise en balance des droits et intérêts concurrents en jeu ( ibid. ) et que la cour d’appel du travail s’était bornée à indiquer qu’elle ne méconnaissait pas les conséquences du licenciement pour le requérant, sans toutefois préciser les éléments qu’elle avait pris en considération à cet égard lors de la mise en balance des intérêts en jeu (§ 73). La Cour a conclu que les juridictions du travail n’avaient pas suffisamment exposé pourquoi, d’après les conclusions de la cour d’appel du travail, les intérêts de la paroisse l’emportaient de loin sur ceux du requérant et qu’elles n’avaient pas mis en balance les droits du requérant et ceux de l’Eglise employeur d’une manière conforme à la Convention (§ 74).

Dans ce contexte, il n’est pas sans importance de noter qu’en même temps que l’arrêt au principal, la Cour a adopté un deuxième arrêt portant sur une situation comparable à la présente affaire et est parvenue à un constat de non-violation de l’article 8 de la Convention ( Obst c. Allemagne , n o 425/03, § 52, 23 septembre 2010). Dans cette affaire, elle a notamment considéré que les juridictions du travail avaient pris en compte tous les éléments pertinents et avaient procédé à une mise en balance circonstanciée et approfondie des intérêts en jeu ( ibid. § 49 ; voir également Siebenhaar c. Allemagne , n o 18136/02, §§ 45-47, 3 février 2011).

La Cour considère dès lors que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que les juridictions du travail n’ont pas suffisamment pris en considération tous les éléments pertinents lors de la mise en balance des intérêts du requérant et ceux de l’Eglise employeur et n’ont pas suffisamment exposé leur raisonnement. Elle rappelle qu’il ne lui appartient pas de spéculer sur les conclusions auxquelles les juridictions du travail allemandes auraient abouti si elles avaient procédé à une mise en balance conforme à la Convention. (voir, mutatis mutandis , Chevrol c. France , n o 49636/99, § 89, CEDH 2003 ‑ III ; Cudak précité, § 79). La Cour n’estime pour autant pas déraisonnable de penser que le requérant a subi une perte de chances, même s’il est difficile de l’évaluer (voir, mutatis mutandis , Lechner et Hess c. Autriche , 23 avril 1987, § 64, série A n o 118 ; Cudak précité, § 79, Guadagnino précité, § 82 ; Sabeh El Leil c. France [GC], n o 34869/05, § 72, 29 juin 2011). A quoi s’ajoute un préjudice moral que le requérant a incontestablement subi auquel le constat de violation de la Convention figurant dans l’arrêt au principal ne suffit pas à remédier.

Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 40 000 EUR, toutes causes de préjudice confondues. B. Frais et dépens

Pour la procédure interne le requérant réclame 752,36 EUR au titre de frais d’avocat pour l’introduction du recours constitutionnel à la Cour constitutionnelle fédérale. Pour la procédure devant la Cour, il réclame 9 683,60 EUR. Cette somme se décompose en 876,73 EUR pour l’introduction de la requête à la Cour, 1936,29 EUR pour la traduction de ses observations et 6 870,58 EUR au titre de frais d’avocat pour la rédaction des observations du 17 février 2011 portant sur la satisfaction équitable.

Le Gouvernement fait remarquer que les frais d’avocat pour les observations concernant la satisfaction équitable sont à tort calculés à partir d’une valeur du litige de 682 155,64 EUR alors que les frais pour le mémoire introductif du 10 novembre 2008 ont été basés sur une valeur du litige d’environ 15 000 EUR en dépit du fait que le requérant, dans ses observations du 10 novembre 2008, avait réclamé 323 741 EUR au titre de dommage.

La Cour rappelle qu’au titre de l’article 41 de la Convention, elle rembourse les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable ( Smith et Grady précité, § 28, et Backlund précité, § 18). En l’espèce, eu égard aux critères précités et compte tenu des documents en sa possession, elle estime raisonnable d’allouer au requérant les frais réclamés pour la procédure interne. En ce qui concerne les sommes chiffrées relatives à la procédure devant elle, la Cour observe qu’elle n’a accordé le remboursement que d’une partie des sommes demandées par le requérant dans ses observations du 17 février 2011 au titre du dommage. Partant, elle juge raisonnable d’allouer au requérant 7 600 EUR pour frais et dépens tous chefs de frais et dépens confondus, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 40 000 EUR (quarante mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommages matériel et moral ; ii. 7 600 EUR (sept mille six cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt au requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 2. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 juin 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Greffière Président