- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 4 iunie 2024
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Inadmisibil
Gelsomino împotriva Italiei
Traducere în română Auto
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE: 74064/17 Giovanni GELSOMINO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 4 iunie 2024 în calitate de comitet compus din: Péter Paczolay , Președintele Gilberto Felici , Raffaele Sabato , judecători și Liv Tigerstedt, secretar adjunct al secției, având în vedere cererea (nr. 74064/17) împotriva Republicii Italiene depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 9 octombrie 2017 de dl Giovanni Gelsomino („reclamantul”), un național italian născut în 1967, care a fost reținut în Parma și a fost reprezentat de dna L. Ancona, un avocat practicant în Alcamo (Trapani); hotărârea de a anunța cererea către Guvernul italian („ Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dl L. D’Ascia; observațiile părților; după deliberare, hotărăște după cum urmează: Cazul se referă la respingerea cererii reclamantului de reducere a condamnării la închisoarea pe viață la treizeci de ani de închisoare în cadrul procedurii de revizuire a ordinului de aplicare a pedepsei sale (incidente di istruzione Regulamentele interne și condamnarea reclamantului la închisoare pe viață Reclamantul a fost în judecată pentru crimă și alte infracțiuni comise în 1995 și pedepsită cumulativ de închisoare pe viață cu izolare zilnică.
La 22 ianuarie 1997, Curtea Caltanissetta Assize a constatat că reclamantul a fost vinovat și l-a condamnat la închisoare pe viață fără izolare zilnică. Reclamantul a apelat împotriva condamnării. La 2 ianuarie 2000, Legea nr. 479 din 1999 a intrat în vigoare, reafirmând posibilitatea (în trecut negată) a inculpaților care sunt responsabili de o condamnare la viață care urmează să fie judecată în cadrul procedurii de rezumat (un proces simplificat prin care un caz poate fi decis în calitate de dosar – allo stato degli atti În cadrul audierii preliminare, aceasta prevede că, în cazul condamnării în urma procesului în cadrul unei astfel de proceduri, închisoarea pe viață ar trebui înlocuită cu 30 de ani de închisoare.
În absența dispozițiilor tranzitorii, cererea a fost respinsă și, prin hotărârea din 31 mai 2000, Curtea de Apel din Caltanissetta a susținut condamnarea. La 8 iunie 2000, Decretul-Legea nr. 82 din 7 aprilie 2000, astfel cum a fost modificată și convertită în Legea nr. 144 din 5 iunie 2000, a intrat în vigoare. În conformitate cu art. 4 ter , acuzații condamnarea la închisoarea pe viață a fost permisă să solicite să fie judecată în cadrul procedurii de rezumat la următoarea audiere, cu condiția ca audierile de dovezi să fie încă în curs în cazul lor, fie în prima sau în a doua instanță. La 24 noiembrie 2000, Decretul-Legea nr. 341 din 2000 a intrat în vigoare. Secțiunea 7 din Legea-decret a stabilit că „încarcerarea pe viață”, astfel cum se menționează în Legea nr. 479 din 1999, ar trebui considerat că înseamnă „încarcerare de viață fără izolare zilnică”.
Cu alte cuvinte, numai cei care fac obiectul unei condamnații la viață fără izolare zilnică ar putea fi eligibili pentru o reducere la treizeci de ani de închisoare, în timp ce cei care fac obiectul unei condamnații la viață cu izolare zilnică, cum ar fi reclamantul, nu ar fi eligibili decât, în cazul procesului în cadrul procedurii de rezumat, pentru o reducere la închisoarea viață fără izolare zilnică. Reclamantul a apelat, printre altele, asupra punctelor de drept care se plângea de imposibilitatea de a depune o cerere de procedură de rezumat în fața Curții de Casație și a solicitat ca problema constituționalității articolului 4 ter din Decretul-Lege nr. 82 din 2000 să fie depusă Curții Constituționale.
Prin hotărârea din 17 mai 2001, depusă în registrul său la 3 August 2001, Curtea de Casație și-a respins cererea și a susținut condamnarea. Hotărârea din Scoppola c. Italia (no 2) 11. Scoppola c. Italia (no 2) ([GC], nr. 10249/03, 17 În septembrie 2009, Curtea a concluzionat că Italia nu și-a îndeplinit obligația de a acorda reclamantului în acest caz, care a fost judecat în cadrul procedurii de rezumat și condamnat la închisoare pe viață, beneficiul Legii nr. 479 din 1999 (care prevedea o penalitate mai lentă), în încălcarea articolului 7 din Convenție. 12. Acesta a concluzionat, de asemenea, că art. 6 § 1 din Convenție a fost încălcat ca urmare a frustrației așteptării legitime a reclamantului că treizeci de ani de închisoare este condamnarea maximă la care a fost responsabil.
Jurisprudența internă după Scoppola c. Italia (n. 2) Hotărârea Curții Plenare de casă nr. 34233 din 19 aprilie 2012 Într-un caz cunoscut sub numele de Giannone , Curtea plenară de cassare a hotărât că lex mitior (care este, legea care prevede o condamnare redusă) nu se aplică decât în cazurile în care acuzatul a fost judecat în cadrul procedurii de rezumat după o cerere făcută în cursul perioadei în care Legea nr. 479 din 1999 a fost în vigoare (care să spună, între 2 ianuarie 2000 și 24 noiembrie 2000). Hotărârea Curții Constituționale nr. 210 din 3 iulie 2013 În cadrul procedurii de executare într-un caz cunoscut sub numele de Ercolano , Curtea plenară de cassare a adresat Curții Constituționale întrebarea dacă aplicarea retrospectivă a articolului 7 din Decretul-Lege nr. 341 din 2000 a fost compatibilă cu Constituția în cazul celor care și-au făcut cererea de a fi judecată în conformitate cu procedura de rezumat, în timp ce Legea nr. 479 din 1999 au fost în vigoare și au fost condamnate ulterior.
Prin hotărârea nr. 210 din 3 iulie 2013, publicată în Gazzetta ufficiale ) la 24 iulie 2013, Curtea Constituțională a constatat că art. 7 din Decretul-Legea nr. 341 din 2000 nu a fost constituțional în acest sens și că, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile stabilite de Curtea plenară de cassare (a se vedea punctul 13 de mai sus), o revizuire a ordinului de aplicare a măsurilor era mijloacele adecvate de asigurare a beneficiului pedepsei mai lentă de treizeci de ani de închisoare. Hotărârea Curții Constituționale nr. 235 din 16 iulie 2013 Prin hotărârea nr. 235 din 16 iulie 2013, publicată în Jurnalul Oficial la 31 iulie 2013, Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă problema constituționalității articolului 4 ter din Decretul-Lege nr. 82 din 2000 (a se vedea paragraful) 7 mai sus) în partea în care a împiedicat inculpații în cadrul procedurii pe care le-a întârziat Curții de Casație să solicite procedura de rezumat.
Curtea Constituțională a observat că, în cazul menționat, inculpatul nu a depus o astfel de cerere între 2 ianuarie 2000 și 24 noiembrie 2000, care este în timpul aplicabilității Legii nr. 479 din 1999 (a se vedea punctul 13 de mai sus), astfel încât el nu a dobândit dreptul de a fi judecat în conformitate cu procedura de rezumat și ulterior de a obține o modificare a propoziției finale prin intermediul unei revizuiri a ordinului de aplicare. Reclamantul solicită revizuirea ordinului de executare referitor la propoziția sa 17. La 3 decembrie 2014, reclamantul a instituit o procedură de revizuire a ordinului de aplicare a executării în ceea ce privește condamnarea sa, solicitând reducerea condamnării sale la treizeci de ani de închisoare, în conformitate cu principiile prevăzute în Scoppola (n. 2) (citată mai sus).
18. Cererea sa a fost respinsă în primul rând de judecătorul de executare și apoi de Curtea de Casație, cu hotărârea nr. 3134 din 20 octombrie 2016, deținută în registrul său la 10 aprilie 2017. Instanțele interne, menționând totodată că reclamantul nu a fost eligibil să fie judecat în cadrul procedurii de rezumat din cauza stadiului în care cazul său penal a fost în așteptare la momentul cererii sale (de exemplu, în fața Curții de Casație), au invocat, printre altele, hotărârea Curții Constituționale menționate mai sus, nr. 210 din 2013 pentru a sublinia faptul că, invers dl Scoppola, reclamantul (despitul care și-a prezentat cererea între 2 ianuarie 2000 și 24 noiembrie 2000) nu a avut succes în obținerea de a fi judecat în cadrul procedurii de rezumat (a se vedea punctul 13 de mai sus), prin urmare, el nu a avut dreptul să reducă sentința prin revizuirea ordinului de aplicare.
Denumirea reclamantului în fața Curții 19. Reclamantul s-a plâns că negarea accesului la procedura de rezumat din cauza stadiului în care era în așteptare a procedurii sale l-a privat de beneficiul prevederii care prescrie o penalitate mai liniștită, astfel cum se prevede în Scoppola (n. 2), menționat mai sus, în încălcarea articolului 7. Guvernul a susținut că cererea a fost depusă în afara termenului de șase luni, cererea reclamantului de revizuire a ordinului său de executare constituie un remediu extraordinar și, prin urmare, nu este relevantă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. De asemenea, ei au observat că în acest caz nu au avut loc încălcări ale presupuselor dispoziții. 21. Reclamantul și-a reiterat plângerile și a susținut că revizuirea ordinului de aplicare a sentinței sale era singurul remediu disponibil în cazul său.
22. Curtea reiterează că, în evaluarea dacă un reclamant a respectat art. 35 § 1, cerințele prevăzute în articolul respectiv privind epuizarea recoursurilor interne și a perioadei de șase luni [1] În cazul în care un reclamant a încercat să beneficieze de un remediu pe care Curtea îl consideră nepotrivit, timpul luat pentru a face acest lucru nu va întrerupe durata termenului de șase luni și acest lucru poate duce la respingerea cererii (a se vedea Ulyanov c. Ucraina (dec.), nr. 16472/04 În acest caz, Curtea observă că, prin hotărârea sa nr. 210 din 3 iulie 2013, Curtea Constituțională a constatat că art. 7 din Decretul-Lege nr. 341 din 2000 a fost neconstituțional și că o revizuire a ordinului de aplicare este mijloacele adecvate prin care beneficiul pedepsei mai liniștite de treizeci de ani de închisoare ar putea fi acordat celor care au făcut o cerere de a fi judecat în cadrul procedurii de rezumat, în timp ce Legea nr. 479 din 1999 a fost în vigoare și a fost condamnat după aceea (a se vedea punctul 15 mai sus).
25. Cu toate acestea, Curtea consideră că, cel târziu la 31 iulie 2013 (data publicării în Jurnalul Oficial al Curții Constituționale nr. 235 din 16 iulie 2013; a se vedea punctul 16 de mai sus), a fost clar că cei care au fost condamnați la închisoare pe viață și nu au putut solicita să fie judecați în cadrul procedurii de rezumat din cauza stadiului procedurii lor în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 479 din 1999 (a se vedea punctele 4 și 7 de mai sus), nu a putut obține o reducere a sentinței lor prin intermediul unei cereri de revizuire a ordinului de aplicare (a se vedea punctul 16 de mai sus; compara Ambrosio c. Italia [Comitet] (dec.), nr. 47271/16, 22 octombrie 2020); astfel de remedii ar fi ineficace în situația lor.
26. Curtea constată că reclamantul și-a depus cererea de revizuire a ordinului său de executare la 3 decembrie 2014, adică, după publicarea ordinii Curții Constituționale menționate mai sus, nr. 235 din 2013. 27. În consecință, în circumstanțele prezentului caz, soluția unei cereri de revizuire a unei ordine de aplicare nu poate fi considerată un remediu eficace și, prin urmare, nu poate fi luată în considerare în scopul calculului termenului de șase luni. În consecință, hotărârea finală internă care urmează să fie luată în considerare în acest sens în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție este hotărârea finală a condamnării reclamantului, și anume hotărârea Curții de casare din 17 mai 2001, depusă în registrul său la 3 august 2001 (a se vedea punctul 10 mai sus).
28. Având în vedere că condamnarea reclamantului a devenit finală mai mult de șase luni înainte de 9 decembrie 2017, data la care a depus prezenta cerere, Curtea concluzionează că această cerere nu este în timp și trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 27 iunie 2024. Președintele adjunct al grefierului Liv Tigerstedt Péter Paczolay [1] Protocolul nr. 15 la Convenția s-a redus la patru luni de la decizia internă finală termenul prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție. Totuși, în acest caz, se aplică încă perioada de șase luni, având în vedere că deciziile interne finale au fost luate înainte de 1 februarie 2022, data intrării în vigoare a noului regulament (în urma art. 8 § 3 din Protocolul nr. 15 la Convenție).
FIRST SECTION
DECISION Application no. 74064/17 Giovanni GELSOMINO against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 4 June 2024 as a Committee composed of: Péter Paczolay , President , Gilberto Felici, Raffaele Sabato , judges , and Liv Tigerstedt, Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 74064/17) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 9 October 2017 by Mr Giovanni Gelsomino (“the applicant”), an Italian national born in 1967, who is detained in Parma and was represented by Ms L. Ancona, a lawyer practising in Alcamo (Trapani); the decision to give notice of the application to the Italian Government (“the Government”), represented by their Agent, Mr L. D’Ascia; the parties’ observations; Having deliberated, decides as follows:
SUBJECT MATTER OF THE CASE
1. The case concerns the rejection of the applicant’s request for a reduction of his sentence from life imprisonment to thirty years’ imprisonment within proceedings for the review of the enforcement order relating to his sentence ( incidente di esecuzione ). The domestic regulations and the applicant’s sentence to life imprisonment
The applicant was brought to trial for murder and other crimes committed in 1995 and cumulatively punishable by life imprisonment with daytime isolation.
On 22 January 1997 the Caltanissetta Assize Court found the applicant guilty as charged and sentenced him to life imprisonment without daytime isolation. The applicant appealed against the conviction. 4 . On 2 January 2000, Law no. 479 of 1999 entered into force, reinstating the possibility (previously denied) for defendants liable to a sentence of life imprisonment to be tried under the summary procedure (a simplified process whereby a case can be decided as the file stands – allo stato degli atti – at the preliminary hearing). It provided that in the event of a conviction following trial under such a procedure, life imprisonment was to be replaced by thirty years’ imprisonment.
At a hearing on 26 January 2000, the applicant asked to be tried under the summary procedure.
In the absence of transitional provisions, the request was denied, and, by a judgment of 31 May 2000, the Caltanissetta Assize Court of Appeal upheld the conviction. 7 . On 8 June 2000, Decree-Law no. 82 of 7 April 2000, as amended and converted into Law no. 144 of 5 June 2000, entered into force. Pursuant to its section 4 ter , defendants liable to a sentence of life imprisonment were allowed to request to be tried under the summary procedure at their next hearing, provided that evidentiary hearings were still ongoing in their case, either at first or second instance.
On 24 November 2000, Decree-Law no. 341 of 2000 entered into force. Section 7 of the Decree-Law established that “life imprisonment”, as referred to in Law no. 479 of 1999, should be taken to mean “life imprisonment without daytime isolation”. In other words, only those liable to a sentence of life imprisonment without daytime isolation could be eligible for a reduction to thirty years’ imprisonment, while those liable to a sentence of life imprisonment with daytime isolation, such as the applicant, would only be eligible, in the event of trial under the summary procedure, for a reduction to life imprisonment without daytime isolation.
The applicant appealed on points of law complaining, among other things, of the impossibility to submit a request for the summary procedure before the Court of Cassation and asking that the question of constitutionality of section 4 ter of Decree-Law no. 82 of 2000 be referred to the Constitutional Court. 10 . By a judgment of 17 May 2001, deposited with its registry on 3 August 2001, the Court of Cassation dismissed his request and upheld the conviction. The judgment in Scoppola v. Italy (no. 2)
In Scoppola v. Italy (no. 2) ([GC], no. 10249/03, 17 September 2009), the Court concluded that Italy had failed to discharge its obligation to grant the applicant in that case, who had been tried under the summary procedure and sentenced to life imprisonment, the benefit of Law no. 479 of 1999 (which prescribed a more lenient penalty), in violation of Article 7 of the Convention.
It also concluded that Article 6 § 1 of the Convention had been breached as a result of the frustration of the applicant’s legitimate expectation that thirty years’ imprisonment was the maximum sentence to which he was liable. Domestic case-law following Scoppola v. Italy (no. 2) Plenary Court of Cassation judgment no. 34233 of 19 April 2012 13 . In a case known as Giannone , the plenary Court of Cassation decided that the lex mitior (that is, the law providing for a reduced sentence) was only applicable in cases where the accused was tried under the summary procedure following a request made during the period when Law no. 479 of 1999 had been in force (that is to say, between 2 January 2000 and 24 November 2000). Constitutional Court judgment no. 210 of 3 July 2013 14 . Within enforcement proceedings in a case known as Ercolano , the plenary Court of Cassation referred to the Constitutional Court the question of whether the retrospective application of section 7 of Decree-Law no. 341 of 2000 was compatible with the Constitution in the case of those who had made their request to be tried under the summary procedure while Law no. 479 of 1999 had been in force and had been sentenced afterwards. 15 . By judgment no. 210 of 3 July 2013, published in the Official Gazette ( Gazzetta ufficiale ) on 24 July 2013, the Constitutional Court found that section 7 of Decree-Law no. 341 of 2000 was unconstitutional in that respect and that, should the conditions set forth by the plenary Court of Cassation (see paragraph 13 above) be met, a review of the enforcement order was the appropriate means of securing the benefit of the more lenient penalty of thirty years’ imprisonment. Constitutional Court’s order no. 235 of 16 July 2013 16 . By order no. 235 of 16 July 2013, published in the Official Gazette on 31 July 2013, the Constitutional Court declared inadmissible the question of constitutionality of section 4 ter of Decree-Law no. 82 of 2000 (see paragraph 7 above) in the part where it prevented defendants in proceedings pending before the Court of Cassation from the possibility to request the summary procedure. The Constitutional Court observed that in the referred case the defendant had not submitted such a request between 2 January 2000 and 24 November 2000, that is during the applicability of Law no. 479 of 1999 (see paragraph 13 above), so he had not acquired the right to be tried under the summary procedure and subsequently to obtain a modification of the final sentence by means of a review of the enforcement order. The applicant’s application for review of the enforcement order relating to his sentence
On 3 December 2014 the applicant instituted proceedings for the review of the enforcement order relating to his sentence, requesting that his sentence be reduced to thirty years’ imprisonment, allegedly in line with the principles set out in Scoppola (no. 2) (cited above).
His application was rejected firstly by the enforcement judge and then by the Court of Cassation, with judgment no. 3134 of 20 October 2016, deposited with its registry on 10 April 2017. The domestic courts, while noting that the applicant was not eligible to be tried under the summary procedure due to the stage at which his criminal case was pending at the time of his request (namely, before the Court of Cassation), relied, among other things, on the above-mentioned Constitutional Court’s judgment no. 210 of 2013 to highlight that, conversely to Mr Scoppola, the applicant (despite having submitted his request between 2 January 2000 and 24 November 2000) had not been successful in obtaining to be tried under the summary procedure (see paragraph 13 above), therefore he was not entitled to have his sentence reduced by way of a review of the enforcement order. The applicant’s complaints before the Court
The applicant complained that the denial of access to the summary procedure due to the stage at which his proceedings were pending had deprived him of the benefit of the provision prescribing a more lenient penalty, as set out in Scoppola (no. 2), cited above, in breach of Article 7.
THE COURT’S ASSESSMENT
20. The Government argued that the application had been lodged outside the six-month time-limit, the applicant’s request for the review of his enforcement order being an extraordinary remedy and thus not relevant for the purposes of Article 35 § 1 of the Convention. They also observed that no violation of the alleged provisions had occurred in this case.
The applicant reiterated his complaints and submitted that the review of the enforcement order relating to his sentence had been the only available remedy in his case.
The Court reiterates that in assessing whether an applicant has complied with Article 35 § 1, the requirements contained in that Article concerning the exhaustion of domestic remedies and the six-month period [1] are closely interrelated (see Jeronovičs v. Latvia [GC], no. 44898/10, § 75, 5 July 2016).
Where an applicant has tried to avail himself or herself of a remedy that the Court considers inappropriate, the time taken to do so will not interrupt the running of the six-month time-limit and this may lead to the application being rejected as out of time (see Ulyanov v. Ukraine (dec.), no. 16472/04 , 5 October 2010).
In the present case, the Court observes that, by its judgment no. 210 of 3 July 2013, the Constitutional Court found that section 7 of Decree-Law no. 341 of 2000 was unconstitutional and that a review of the enforcement order was the appropriate means by which the benefit of the more lenient penalty of thirty years’ imprisonment could be granted to those who had made a request to be tried under the summary procedure while Law no. 479 of 1999 had been in force and had been sentenced afterwards (see paragraph 15 above).
The Court nonetheless considers that, at the latest from 31 July 2013 (date of publication in the Official Gazette of the Constitutional Court’s order no. 235 of 16 July 2013; see paragraph 16 above), it was clear that those who had been sentenced to life imprisonment and could not request to be tried under the summary procedure due to the stage of their proceedings at the time of the entry into force of Law no. 479 of 1999 (see paragraphs 4 and 7 above), could not obtain a reduction of their sentence by way of an application for the review of the enforcement order (see paragraph 16 above; compare Ambrosio v. Italy [Committee] (dec.), no. 47271/16, 22 October 2020); therefore such remedy would be ineffective in their situation.
The Court notes that the applicant lodged his application for the review of his enforcement order on 3 December 2014, that is, after the publication of the abovementioned Constitutional Court’s order no. 235 of 2013.
It follows that, in the circumstances of the present case, the remedy of an application for review of an enforcement order cannot be considered an effective remedy and, consequently, cannot be considered for the purpose of calculating the six-month time-limit. Accordingly, the final domestic decision to be taken into account to that effect pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention is the final judgment convicting the applicant, namely the Court of Cassation’s judgment of 17 May 2001, deposited with its registry on 3 August 2001 (see paragraph 10 above).
Considering that the applicant’s conviction became final more than six months prior to 9 December 2017, the date on which he lodged the present application, the Court concludes that this application is out of time and must be declared inadmissible pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 27 June 2024. Liv Tigerstedt Péter Paczolay Deputy Registrar President [1] Protocol No. 15 to the Convention has shortened to four months from the final domestic decision the time-limit provided for by Article 35 § 1 of the Convention. However, in the present case the six-month period still applies, given that the final domestic decisions were taken prior to 1 February 2022, date of entry into force of the new rule (pursuant to Article 8 § 3 of Protocol No. 15 to the Convention).