GELSOMINO v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
GELSOMINO v. ITALY (CtEDO, 2024)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE: 74064/17 Giovanni GELSOMINO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 4 iunie 2024 în calitate de comitet compus din: Péter Paczolay , Președintele Gilberto Felici , Raffaele Sabato , judecători și Liv Tigerstedt, secretar adjunct al secției, având în vedere cererea (nr. 74064/17) împotriva Republicii Italiene depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 9 octombrie 2017 de dl Giovanni Gelsomino („reclamantul”), un național italian născut în 1967, care a fost reținut în Parma și a fost reprezentat de dna L. Ancona, un avocat practicant în Alcamo (Trapani); hotărârea de a anunța cererea către Guvernul italian („ Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dl L. D’Ascia; observațiile părților; după deliberare, hotărăște după cum urmează: Cazul se referă la respingerea cererii reclamantului de reducere a condamnării la închisoarea pe viață la treizeci de ani de închisoare în cadrul procedurii de revizuire a ordinului de aplicare a pedepsei sale (incidente di istruzione Regulamentele interne și condamnarea reclamantului la închisoare pe viață Reclamantul a fost în judecată pentru crimă și alte infracțiuni comise în 1995 și pedepsită cumulativ de închisoare pe viață cu izolare zilnică. La 22 ianuarie 1997, Curtea Caltanissetta Assize a constatat că reclamantul a fost vinovat și l-a condamnat la închisoare pe viață fără izolare zilnică. Reclamantul a apelat împotriva condamnării. La 2 ianuarie 2000, Legea nr. 479 din 1999 a intrat în vigoare, reafirmând posibilitatea (în trecut negată) a inculpaților care sunt responsabili de o condamnare la viață care urmează să fie judecată în cadrul procedurii de rezumat (un proces simplificat prin care un caz poate fi decis în calitate de dosar – allo stato degli atti În cadrul audierii preliminare, aceasta prevede că, în cazul condamnării în urma procesului în cadrul unei astfel de proceduri, închisoarea pe viață ar trebui înlocuită cu 30 de ani de închisoare. În absența dispozițiilor tranzitorii, cererea a fost respinsă și, prin hotărârea din 31 mai 2000, Curtea de Apel din Caltanissetta a susținut condamnarea. La 8 iunie 2000, Decretul-Legea nr. 82 din 7 aprilie 2000, astfel cum a fost modificată și convertită în Legea nr. 144 din 5 iunie 2000, a intrat în vigoare. În conformitate cu art. 4 ter , acuzații condamnarea la închisoarea pe viață a fost permisă să solicite să fie judecată în cadrul procedurii de rezumat la următoarea audiere, cu condiția ca audierile de dovezi să fie încă în curs în cazul lor, fie în prima sau în a doua instanță. La 24 noiembrie 2000, Decretul-Legea nr. 341 din 2000 a intrat în vigoare. Secțiunea 7 din Legea-decret a stabilit că „încarcerarea pe viață”, astfel cum se menționează în Legea nr. 479 din 1999, ar trebui considerat că înseamnă „încarcerare de viață fără izolare zilnică”. Cu alte cuvinte, numai cei care fac obiectul unei condamnații la viață fără izolare zilnică ar putea fi eligibili pentru o reducere la treizeci de ani de închisoare, în timp ce cei care fac obiectul unei condamnații la viață cu izolare zilnică, cum ar fi reclamantul, nu ar fi eligibili decât, în cazul procesului în cadrul procedurii de rezumat, pentru o reducere la închisoarea viață fără izolare zilnică. Reclamantul a apelat, printre altele, asupra punctelor de drept care se plângea de imposibilitatea de a depune o cerere de procedură de rezumat în fața Curții de Casație și a solicitat ca problema constituționalității articolului 4 ter din Decretul-Lege nr. 82 din 2000 să fie depusă Curții Constituționale. Prin hotărârea din 17 mai 2001, depusă în registrul său la 3 August 2001, Curtea de Casație și-a respins cererea și a susținut condamnarea. Hotărârea din Scoppola c. Italia (no 2) 11. Scoppola c. Italia (no 2) ([GC], nr. 10249/03, 17 În septembrie 2009, Curtea a concluzionat că Italia nu și-a îndeplinit obligația de a acorda reclamantului în acest caz, care a fost judecat în cadrul procedurii de rezumat și condamnat la închisoare pe viață, beneficiul Legii nr. 479 din 1999 (care prevedea o penalitate mai lentă), în încălcarea articolului 7 din Convenție. 12. Acesta a concluzionat, de asemenea, că art. 6 § 1 din Convenție a fost încălcat ca urmare a frustrației așteptării legitime a reclamantului că treizeci de ani de închisoare este condamnarea maximă la care a fost responsabil. Jurisprudența internă după Scoppola c. Italia (n. 2) Hotărârea Curții Plenare de casă nr. 34233 din 19 aprilie 2012 Într-un caz cunoscut sub numele de Giannone , Curtea plenară de cassare a hotărât că lex mitior (care este, legea care prevede o condamnare redusă) nu se aplică decât în cazurile în care acuzatul a fost judecat în cadrul procedurii de rezumat după o cerere făcută în cursul perioadei în care Legea nr. 479 din 1999 a fost în vigoare (care să spună, între 2 ianuarie 2000 și 24 noiembrie 2000). Hotărârea Curții Constituționale nr. 210 din 3 iulie 2013 În cadrul procedurii de executare într-un caz cunoscut sub numele de Ercolano , Curtea plenară de cassare a adresat Curții Constituționale întrebarea dacă aplicarea retrospectivă a articolului 7 din Decretul-Lege nr. 341 din 2000 a fost compatibilă cu Constituția în cazul celor care și-au făcut cererea de a fi judecată în conformitate cu procedura de rezumat, în timp ce Legea nr. 479 din 1999 au fost în vigoare și au fost condamnate ulterior. Prin hotărârea nr. 210 din 3 iulie 2013, publicată în Gazzetta ufficiale ) la 24 iulie 2013, Curtea Constituțională a constatat că art. 7 din Decretul-Legea nr. 341 din 2000 nu a fost constituțional în acest sens și că, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile stabilite de Curtea plenară de cassare (a se vedea punctul 13 de mai sus), o revizuire a ordinului de aplicare a măsurilor era mijloacele adecvate de asigurare a beneficiului pedepsei mai lentă de treizeci de ani de închisoare. Hotărârea Curții Constituționale nr. 235 din 16 iulie 2013 Prin hotărârea nr. 235 din 16 iulie 2013, publicată în Jurnalul Oficial la 31 iulie 2013, Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă problema constituționalității articolului 4 ter din Decretul-Lege nr. 82 din 2000 (a se vedea paragraful) 7 mai sus) în partea în care a împiedicat inculpații în cadrul procedurii pe care le-a întârziat Curții de Casație să solicite procedura de rezumat. Curtea Constituțională a observat că, în cazul menționat, inculpatul nu a depus o astfel de cerere între 2 ianuarie 2000 și 24 noiembrie 2000, care este în timpul aplicabilității Legii nr. 479 din 1999 (a se vedea punctul 13 de mai sus), astfel încât el nu a dobândit dreptul de a fi judecat în conformitate cu procedura de rezumat și ulterior de a obține o modificare a propoziției finale prin intermediul unei revizuiri a ordinului de aplicare. Reclamantul solicită revizuirea ordinului de executare referitor la propoziția sa 17. La 3 decembrie 2014, reclamantul a instituit o procedură de revizuire a ordinului de aplicare a executării în ceea ce privește condamnarea sa, solicitând reducerea condamnării sale la treizeci de ani de închisoare, în conformitate cu principiile prevăzute în Scoppola (n. 2) (citată mai sus). 18. Cererea sa a fost respinsă în primul rând de judecătorul de executare și apoi de Curtea de Casație, cu hotărârea nr. 3134 din 20 octombrie 2016, deținută în registrul său la 10 aprilie 2017. Instanțele interne, menționând totodată că reclamantul nu a fost eligibil să fie judecat în cadrul procedurii de rezumat din cauza stadiului în care cazul său penal a fost în așteptare la momentul cererii sale (de exemplu, în fața Curții de Casație), au invocat, printre altele, hotărârea Curții Constituționale menționate mai sus, nr. 210 din 2013 pentru a sublinia faptul că, invers dl Scoppola, reclamantul (despitul care și-a prezentat cererea între 2 ianuarie 2000 și 24 noiembrie 2000) nu a avut succes în obținerea de a fi judecat în cadrul procedurii de rezumat (a se vedea punctul 13 de mai sus), prin urmare, el nu a avut dreptul să reducă sentința prin revizuirea ordinului de aplicare. Denumirea reclamantului în fața Curții 19. Reclamantul s-a plâns că negarea accesului la procedura de rezumat din cauza stadiului în care era în așteptare a procedurii sale l-a privat de beneficiul prevederii care prescrie o penalitate mai liniștită, astfel cum se prevede în Scoppola (n. 2), menționat mai sus, în încălcarea articolului 7. Guvernul a susținut că cererea a fost depusă în afara termenului de șase luni, cererea reclamantului de revizuire a ordinului său de executare constituie un remediu extraordinar și, prin urmare, nu este relevantă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. De asemenea, ei au observat că în acest caz nu au avut loc încălcări ale presupuselor dispoziții. 21. Reclamantul și-a reiterat plângerile și a susținut că revizuirea ordinului de aplicare a sentinței sale era singurul remediu disponibil în cazul său. 22. Curtea reiterează că, în evaluarea dacă un reclamant a respectat art. 35 § 1, cerințele prevăzute în articolul respectiv privind epuizarea recoursurilor interne și a perioadei de șase luni [1] În cazul în care un reclamant a încercat să beneficieze de un remediu pe care Curtea îl consideră nepotrivit, timpul luat pentru a face acest lucru nu va întrerupe durata termenului de șase luni și acest lucru poate duce la respingerea cererii (a se vedea Ulyanov c. Ucraina (dec.), nr. 16472/04 În acest caz, Curtea observă că, prin hotărârea sa nr. 210 din 3 iulie 2013, Curtea Constituțională a constatat că art. 7 din Decretul-Lege nr. 341 din 2000 a fost neconstituțional și că o revizuire a ordinului de aplicare este mijloacele adecvate prin care beneficiul pedepsei mai liniștite de treizeci de ani de închisoare ar putea fi acordat celor care au făcut o cerere de a fi judecat în cadrul procedurii de rezumat, în timp ce Legea nr. 479 din 1999 a fost în vigoare și a fost condamnat după aceea (a se vedea punctul 15 mai sus). 25. Cu toate acestea, Curtea consideră că, cel târziu la 31 iulie 2013 (data publicării în Jurnalul Oficial al Curții Constituționale nr. 235 din 16 iulie 2013; a se vedea punctul 16 de mai sus), a fost clar că cei care au fost condamnați la închisoare pe viață și nu au putut solicita să fie judecați în cadrul procedurii de rezumat din cauza stadiului procedurii lor în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 479 din 1999 (a se vedea punctele 4 și 7 de mai sus), nu a putut obține o reducere a sentinței lor prin intermediul unei cereri de revizuire a ordinului de aplicare (a se vedea punctul 16 de mai sus; compara Ambrosio c. Italia [Comitet] (dec.), nr. 47271/16, 22 octombrie 2020); astfel de remedii ar fi ineficace în situația lor. 26. Curtea constată că reclamantul și-a depus cererea de revizuire a ordinului său de executare la 3 decembrie 2014, adică, după publicarea ordinii Curții Constituționale menționate mai sus, nr. 235 din 2013. 27. În consecință, în circumstanțele prezentului caz, soluția unei cereri de revizuire a unei ordine de aplicare nu poate fi considerată un remediu eficace și, prin urmare, nu poate fi luată în considerare în scopul calculului termenului de șase luni. În consecință, hotărârea finală internă care urmează să fie luată în considerare în acest sens în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție este hotărârea finală a condamnării reclamantului, și anume hotărârea Curții de casare din 17 mai 2001, depusă în registrul său la 3 august 2001 (a se vedea punctul 10 mai sus). 28. Având în vedere că condamnarea reclamantului a devenit finală mai mult de șase luni înainte de 9 decembrie 2017, data la care a depus prezenta cerere, Curtea concluzionează că această cerere nu este în timp și trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 27 iunie 2024. Președintele adjunct al grefierului Liv Tigerstedt Péter Paczolay [1] Protocolul nr. 15 la Convenția s-a redus la patru luni de la decizia internă finală termenul prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție. Totuși, în acest caz, se aplică încă perioada de șase luni, având în vedere că deciziile interne finale au fost luate înainte de 1 februarie 2022, data intrării în vigoare a noului regulament (în urma art. 8 § 3 din Protocolul nr. 15 la Convenție).