ROTOLO v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
ROTOLO v. ITALY (CtEDO, 2024)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 38908/15 Antonino ROTOLO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 4 iunie 2024 în calitate de comitet compus din: Péter Paczolay , Președintele Gilberto Felici , Raffaele Sabato , judecători și Liv Tigerstedt, secretar adjunct al secției, având în vedere cererea (nr. 38908/15) împotriva Republicii Italiene depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 31 iulie 2015 de dl Antonino Rotolo („reclamantul”), un național italian născut în 1946, care este reținut în Opera (Milan) și a fost reprezentat de dna M. Brucale și dna Mori, avocați care practică în Roma; Decizia de a anunța guvernul italian („ Guvernul”) reprezentată de agentul lor, dl L. D’Ascia, de plângeri cu privire la presupusa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la așteptarea reclamantului de a face o pedeapsă de treizeci de ani de închisoare și a articolului 7 din Convenție cu privire la interzicerea aplicării retrospective a dreptului penal în dezavantajul reclamantului și de a declara restul cererii inadmisibilă; observațiile părților; Prin deliberare, hotărăște după cum urmează: OBJETOR AL CAUZULUI Cauza se referă la respingerea cererii reclamantului de reducere a condamnării la închisoarea pe viață la treizeci de ani de închisoare în cadrul procedurii de revizuire a ordinului de aplicare a sa (incidente di uscita Regulamentele interne și condamnarea reclamantului la închisoare pe viață Reclamantul a fost în judecată pentru crime multiple comise între 1981 și 1991 și pedepsită cumulativ de închisoare pe viață cu izolare zilnică. La 2 ianuarie 2000, Legea nr. 479 din 1999 a intrat în vigoare, reafirmând posibilitatea (în trecut negată) a inculpaților care fac obiectul unei condamnații la închisoarea pe viață care urmează să fie judecată în cadrul procedurii de rezumație (un proces simplificat prin care un caz poate fi decis în calitate de dosar – allo stato degli atti În cadrul audierii preliminare, aceasta prevede că, în cazul condamnării în urma procesului în cadrul unei astfel de proceduri, închisoarea pe viață ar trebui înlocuită cu 30 de ani de închisoare. La o audiere din 9 iunie 2000, reclamantul a solicitat și a fost acordat să fie judecat în conformitate cu procedura de rezumat. La 24 noiembrie 2000, Decretul-Lege nr. 341 din 2000 a intrat în vigoare. Secțiunea 7 din Decretul-Lege a stabilit că „încarcerarea de viață”, astfel cum se menționează în Legea nr. 479 din 1999, ar trebui considerat că „încarcerarea de viață fără izolare zilnică”. Cu alte cuvinte, numai cei care fac obiectul unei condamnații la viață fără izolare zilnică ar putea fi eligibili pentru o reducere la treizeci de ani de închisoare, în timp ce cei care fac obiectul unei condamnații la viață cu izolare zilnică, cum ar fi reclamantul, nu ar fi eligibili decât, în cazul procesului în cadrul procedurii de rezumat, pentru o reducere la închisoarea viață fără izolare zilnică. Secțiunea 8 din Decretul-Lege nr. 341 a permis inculpaților în cadrul procedurii în curs de desfășurare să își retragă cererile de judecată în cadrul procedurii de rezumat. Prin urmare, la o dată neespecificată, reclamantul și-a retras cererea de procedură de rezumat. La 27 decembrie 2001, Curtea Palermo Assize a reluat procedura ordinară și, la 11 iunie 2004, a condamnat reclamantul la închisoare pe viață cu izolare zilnică. La 23 octombrie 2006, Curtea de Apel Palermo Assize a susținut condamnarea reclamantului, care a devenit finală la 18 aprilie 2008, după respingerea apelului reclamantului asupra punctelor de drept. Hotărârea din Scoppola c. Italia (n. 2) Scoppola c. Italia (nr. 2) ([GC], nr. 10249/03, 17 septembrie 2009), Curtea a concluzionat că Italia nu și-a îndeplinit obligația de a acorda reclamantului în acest caz, care a fost judecat în cadrul procedurii de rezumat și condamnat la închisoarea pe viață, beneficiul Legii nr. 479 din 1999 (care prevedea o penalitate mai liniștită), în încălcarea articolului 7 din Convenție. 10. Acesta a concluzionat, de asemenea, că art. 6 § 1 din Convenție a fost încălcat ca urmare a frustrației așteptării legitime a reclamantului că treizeci de ani de închisoare este condamnarea maximă la care a fost responsabil. Jurisprudența internă după Scoppola c. Italia (n. 2) Curtea Plenară de cassare, hotărârea nr. 34233 din 19 aprilie 2012 Într-un caz cunoscut sub numele de Giannone , Curtea plenară de cassare a hotărât că lex mitior (care este, legea care prevede o condamnare redusă) nu se aplică decât în cazurile în care acuzatul a fost judecat în cadrul procedurii de rezumat după o cerere făcută în cursul perioadei în care Legea nr. 479 din 1999 a fost în vigoare (care să spună, între 2 ianuarie 2000 și 24 noiembrie 2000). Curtea constituțională, Hotărârea nr. 210 din 3 iulie 2013 În cadrul procedurii de executare într-un caz cunoscut sub numele de Ercolano , Curtea plenară de cassare a adresat Curții Constituționale întrebarea dacă aplicarea retrospectivă a articolului 7 din Decretul-Lege nr. 341 din 2000 a fost compatibilă cu Constituția, în cazul celor care și-au făcut cererea de a fi judecată în conformitate cu procedura de rezumat, în timp ce Legea nr. 479 din 1999 au fost în vigoare și au fost condamnate ulterior. Prin hotărârea nr. 210 din 3 iulie 2013, publicată în Gazzetta ufficiale ) la 24 iulie 2013, Curtea Constituțională a constatat că art. 7 din Decretul-Lege nr. 341 din 2000 nu a fost constituțional în acest sens și că, în cazul în care se îndeplinesc condițiile stabilite de Curtea plenară de cassare (a se vedea punctul 11 de mai sus), o revizuire a ordinului de aplicare a aplicării era mijloacele adecvate de asigurare a beneficiului pedepsei mai lentă de treizeci de ani de închisoare. Curtea Plenară de Casare, hotărârea nr. 18821 din 7 mai 2014 14. În urma hotărârii Curții Constituționale de mai sus, Curtea Plenară de Casare, în cazul Ercolano , prin hotărârea nr. 18821 din 24 octombrie 2013, depusă în registrul la 7 mai 2014, a concluzionat că pedeapsa de viață a inculpatului în acest caz (determinată în conformitate cu art. 7 din Decretul-Lege nr. 341 din 2000) trebuia înlocuită cu treizeci de ani de închisoare în urma unei cereri de revizuire a ordinului de executare. În același timp, reiterarea principiilor exprimate în Giannone (a se vedea punctul 11 de mai sus), Curtea de Casație a specificat că aceste principii nu se aplică în situațiile în care un acuzat și-a retras cererea de proces în cadrul procedurii de rezumat, în conformitate cu art. 8 din Decretul-Lege nr. 341 din 2000. În aceste cazuri, nu a fost deschis unui acuzat să caute o modificare a propoziției finale prin revizuirea ordinului de executare, deoarece retragerea sa a fost o alegere procedurală „gratuită și conștientă” prin care, optând pentru procedurile obișnuite, inculpatul nu a putut obține beneficiile dispozițiilor mai favorabile ale Legii nr. 479 din 1999. Reclamantul solicită revizuirea ordinului de executare referitor la propoziția sa 16. La 25 octombrie 2013, reclamantul a instituit o procedură de revizuire a ordinilor de executare referitoare la condamnarea sa, solicitând reducerea condamnării sale la treizeci de ani de închisoare, în conformitate cu principiile stabilite în Scopola (n. 2) (citată mai sus). La 30 mai 2014, Curtea de Apel de la Palermo Assize, judecător (giudice dell’edizione) ) a respins cererea, în baza hotărârii Curții plenare de cassare nr. 34233 din 19 aprilie 2012 și a observat că reclamantul a fost judecat în cadrul procedurii ordinare, prin urmare, el nu are dreptul la reducerea condamnării prevăzute de lege în ceea ce privește procedura de rezumat. Prin hotărârea nr. 12586 din 12 martie 2015, depusă în registr la 25 Martie 2015, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului cu privire la punctele de drept. Puncturile reclamantei în fața Curții 19. Reclamantul s-a bazat pe art. 7 din Convenție, susținând că instanțele interne nu i-au acordat avantajul prevederii unei penalități mai liniștite, astfel cum se prevede în Scoppola (n. 2) (citată mai sus). 20. De asemenea, el se plângea de încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, susținând că a fost forțat în esență să renunțe la dreptul său de a primi o penalitate mai limpede în cadrul procedurii de rezumație ca urmare a intrării în vigoare a Decretului-Legei nr. 341 din 2000, care s-a constatat mai târziu că a fost încălcat Convenția. EVALUAREA TRIBUNALULUI 21. Guvernul susține că cererea a fost depusă în afara termenului de șase luni, cererea reclamantului de revizuire a ordinului său de executare constituie un remediu extraordinar și, prin urmare, nu este relevantă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Reclamantul a reiterat plângerile sale și a susținut că revizuirea ordinilor de executare referitoare la sentința sa a fost singurul remediu disponibil în cazul său. 23. Curtea reiterează că, în evaluarea dacă un reclamant a respectat art. 35 § 1, cerințele prevăzute în articolul respectiv privind epuizarea recoursurilor interne și a perioadei de șase luni [1] sunt strânse interrelați (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, § 75, 5 iulie 2016). 24. În general, perioada de șase luni decurge de la data deciziei finale în procesul de epuizare a căilor de recurs interne. În cazul în care un reclamant se folosește de un remediu care pare a fi existent și devine conștient de circumstanțele care fac că remediul este ineficient, ar putea fi adecvat, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, să ia începutul perioadei de șase luni de la data în care reclamantul a devenit prima dată sau ar fi trebuit să fie conștient de aceste circumstanțe (a se vedea Mocanu și alții c. România [GC], nr. 10865/09 și altele 2, § 260, CEDH 2014 (extracte), și Varnava și alții c. Turcia [GC], nr. 16064/90 și altele 8 § 157, CEDH 2009). 25. În acest caz, Curtea observă că, prin hotărârea sa nr. 210 din 3 iulie 2013, Curtea Constituțională a constatat că art. 7 din Decretul-Lege nr. 341 din 2000 a fost neconstituțional și că o revizuire a ordinului de aplicare este mijloacele adecvate prin care beneficiul pedepsei mai liniștite de treizeci de ani de închisoare ar putea fi acordat celor care au făcut o cerere de a fi judecat în cadrul procedurii de rezumat, în timp ce Legea nr. 479 din 1999 a fost în vigoare și a fost condamnată ulterior (a se vedea punctul 13 mai sus). 26. Cu toate acestea, Curtea consideră că cel târziu începând cu 7 mai 2014, data publicării hotărârii Curții de Casație nr. 18821 în Ercolano caz, care a fost publicat rapid în toate jurnalele juridice italiene, a fost clar că cei care au retras cererea de a fi judecată în cadrul procedurii de rezumat nu au putut obține o reducere a condamnării prin intermediul unei cereri de revizuire a ordinului de executare (a se vedea punctul 15 de mai sus); prin urmare, un astfel de remediere ar fi ineficace în situația lor. Curtea remarcă că cererea de revizuire a ordinului său de executare (depusă la 25 octombrie 2013) a fost respinsă de Curtea de Apel de la Palermo Assize, hotărând în calitate de judecător, la 30 mai 2014 (a se vedea punctul 17 de mai sus), adică după publicarea hotărârii Curții de Casație în cazul Ercolano. Curtea consideră că, în acel moment, reclamantul, care și-a retras cererea de procedură de rezumat, ar trebui să fi fost conștient de faptul că remediul de care se folosea s-a dovedit a fi ineficient în cazul său, totuși a depus un recurs asupra punctelor de drept împotriva respingerii. 28. Curtea constată că, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale și a Curții plenare de cassare (a se vedea punctele 13 și 15 de mai sus), un astfel de recurs asupra punctelor de drept a fost condamnat la nerespectarea de la început (a se vedea Jeronovičs , citat mai sus, § 75, în amendă În consecință, în circumstanțele prezentului caz, decizia internă finală care urmează să fie luată în considerare pentru calcularea termenului de șase luni în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție este decizia Curții de Apel de la Palermo Assize din 30 mai 2014 (a se vedea, de asemenea, Edwards c. Regatul Unit (dec.), nr. 46477/99 , 7 iunie 2001). 29. Având în vedere faptul că această decizie a fost dicpusă mai mult de șase luni înainte de 31 iulie 2015, data la care reclamantul a depus prezenta cerere, Curtea concluzionează că această cerere nu este în timp și trebuie să fie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 27 iunie 2024. Președintele adjunct al grefierului Liv Tigerstedt Péter Paczolay [1] Protocolul nr. 15 la Convenția s-a redus la patru luni de la decizia internă finală termenul prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție. Totuși, în acest caz, se aplică încă perioada de șase luni, având în vedere că deciziile interne finale au fost luate înainte de 1 februarie 2022, data intrării în vigoare a noului regulament (în urma art. § 3 din Protocolul nr. 15 la Convenție).