DEMBELE v. SWITZERLAND

SECȚIUNEA 2 Cererea nr. 74010/11 Kalifa DEMBELE împotriva Elveției introdusă la 21 noiembrie 2011 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Kalifa Dembele, este un resortisant burkinabé, născut în 1975 și rezident la Geneva. Este reprezentat în fața Curții de către dl Bayenet, avocat în baroul de la Geneva. La 2 mai 2005, reclamantul a fost controlat de doi polițiști din orașul Geneva. Reclamantul a afirmat că, în timpul acestui control, ar fi fost supus unor rele tratamente fizice și fizice din partea jandarmilor. Ei ar fi trebuit să-l tutuieze și să se adreseze lui într-un mod nepoliticos și rasist. În timp ce reclamantul s-ar fi supus controlului prin prezentarea permisului său, ei ar fi cerut să se culce pe podea și, atunci când reclamantul a refuzat să facă acest lucru în public, ei ar fi început să-l lovească cu bastonul și, după ce bastonul a fost rupt, cu picioarele și pumnii. În timp ce reclamantul ar fi căzut la pământ, unul dintre polițiști l-ar fi strangulat, în timp ce celălalt ar fi continuat să-l lovească. Cu toate că reclamantul a fost laș, polițistul ar fi continuat să-l stranguleze și l-ar fi amenințat cu moartea. Pentru a putea respira, reclamantul ar fi mușcat antebrațul polițistului. În cele din urmă, polițiștii ar fi încătușat și ar fi intrat în mașina poliției. Între timp, alți polițiști ar fi ajuns la locul faptei. În timpul transportului la secția de poliție și în momentul în care a ajuns la secție, polițistul ar fi continuat să-l bată pe reclamant și să rostească insulte rasiste împotriva lui. După ce reclamantul s-a plâns de dureri la umăr, a fost dus la un spital universitar din Geneva unde s-a constatat o fractură distală a claviculei drepte. Constatările medicale, stabilite la 30 martie 2009, pentru consultarea din 2 mai 2005, nu se referă la alte răni. La întoarcerea sa la secția de poliție, reclamantul a fost interogat mai întâi de către șeful de grup, apoi de către ofițerul de poliție, fără prezența unui avocat. Cei doi ofițeri de poliție au depus plângere împotriva reclamantului pentru opoziție față de actele autorității și leziunile corporale simple pentru că l-au mușcat pe unul dintre cei doi agenți. În depozițiile lor, care diferă considerabil de cea a reclamantului, ei susțin că reclamantul ar fi refuzat să fie controlat, s-ar fi enervat și s-ar fi opus foarte mult. La 3 mai 2005, a fost inițiată o procedură penală împotriva reclamantului pentru opoziție la actele de autoritate și leziuni corporale simple. În aceeași zi, reclamantul a fost audiat de instanța judecătorească fără a fi trimis la un avocat și ulterior eliberat. La 10 mai 2005, reclamantul a depus o plângere împotriva agenților de poliție pentru maltratări. La 6 iunie 2005, a avut loc o audiere în instanță în cadrul procedurii penale împotriva reclamantului, la care reclamantul a asistat împreună cu avocatul său. Prin Ordonanța din 14 iunie 2005, procurorul general a dispus suspendarea procedurii împotriva ofițerilor de poliție în așteptarea procedurii împotriva reclamantului. La 31 iulie 2006, instanța de judecată a solicitat o audiere în instanță în cadrul procedurii împotriva reclamantului până la 13 septembrie 2006. La 10 august 2006, instanța de judecată din 13 septembrie 2006 a fost anulată și amânată până la 5 octombrie 2006. La 5 octombrie 2006, a avut loc o a doua ședință în instanță în fața reclamantului și a avocatului său, precum și a celor doi agenți de poliție. În urma acestei ședințe, instanța de judecată a trimis cererea împotriva reclamantului în fața procurorului general la 6 noiembrie 2006. La 11 ianuarie 2007, procurorul general a ordonat suspendarea procedurii împotriva reclamantului, în așteptarea rezultatului procedurii împotriva poliției, fără a redeschide procedura împotriva ofițerilor de poliție. Prin ordonanța din 27 august 2007, procurorul general a clasat procedura împotriva polițiștilor, din lipsa unor dovezi suficiente, pe baza informațiilor colectate în cadrul procedurii împotriva reclamantului. La 9 ianuarie 2008, camera de acuzare a respins recursul formulat de reclamant împotriva deciziei de clasificare a procurorului general. La 11 februarie 2008, reclamantul sesizează Tribunalul Federal și a invocat o încălcare a articolelor 12, 13 și 16 din Convenția împotriva torturii, precum și a articolului 3 din Convenție. Prin Hotărârea din 27 noiembrie 2008, Tribunalul Federal a anulat ordonana Camerei de Acuzare, declarând că dreptul de a face obiectul articolului 3 din Convenie nu era suficient de detaliat. În cele din urmă, instanța judecătorească a luat măsuri suplimentare pentru a investiga. În absența reclamantului, aceasta a inclus personalul spitalului universitar din Geneva care era ocupat de reclamant în mai 2005, precum și soția sa și unul dintre prietenii săi. Medicii au constatat că nu-și aminteau de examinarea reclamantului, dar că, în cazul în care au constatat alte răni sau în cazul în care reclamantul a fost plâns alte dureri, acest lucru ar fi menționat în dosar. La 22 noiembrie 2010, procurorul general a clasat cele două proceduri fără a fi acuzate, declarându-se că nu a fost posibil să se stabilească alte leziuni în afară de cele cu clavicula. Nu ar fi necesară o expertiză a bastonului rupt. La 4 februarie 2011, Camera de Acuzare a confirmat hotărârea procurorului general. Polițiștii au acționat în cadrul prerogativelor lor și au fost constrânși în mod justificat și proporțional. Comportamentul reclamantului, în special opoziția sa față de control și faptul că a mușcat unul dintre jandarmi, a justificat recurgerea la forță și conduita la postul de poliție. Fractura claviculei a fost cauzată de o cădere a recurentului în încurcătură, alte răni neobservate în timpul examenului medical la spital. În plus, un jandarm stagiar ar fi negat insultele și relele tratamente. Pe de altă parte, autoritățile judiciare au tratat în mod neobosit cazul și nu după mult timp au efectuat acțiunile de investigații necesare. În ceea ce privește actele de punere în aplicare solicitate de solicitant, a fost efectuată o anchetă efectivă. La 7 martie 2011, reclamantul sesizat din nou Tribunalul Federal invocând o încălcare a articolului 112 al. 1 și a articolului 3 din Legea privind Tribunalul Federal, a articolelor 12 și 13 din Convenția împotriva torturii și a articolelor 3, 6 și 13 din convenție. El se plângea de stabilirea arbitrară și vădit inexactă a faptelor. El considera că ordonanța din 4 februarie 2011 încălca principiile de celeritate și eficiență. Nu exista nicio anchetă imediată, efectivă și aprofundată și procedurile nu erau efectuate cu cele mai bune intenții. În plus, Tribunalul federal a susținut că a fost victima unor tratamente inumane, crude sau degradante din partea agenților de poliție la 2 mai 2005. La 14 septembrie 2011, Tribunalul Federal a respins această acțiune. Tribunalul federal a considerat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tribunalul Federal a respins, de asemenea, argumentul potrivit căruia instanța cantonală nu ar fi stabilit toate faptele relevante. Camera de acuzare se baza tocmai pe faptele dovedite de personalul spitalului. Tribunalul Federal a fost, de asemenea, de acord că reclamantul se plângea în zadar de o încălcare a principiului celității. Dovezile esențiale ar fi fost administrate fără întârziere și, chiar dacă ar fi existat câteva perioade de inactivitate (din 6 iunie 2005 până în 5 octombrie 2006, apoi de la 6 noiembrie 2006 la 27 august 2007), nu ar fi existat nici o dispariție sau alterare a dovezilor esențiale. Investigațiile suplimentare impuse în timpul hotărârii Tribunalului Federal din 27 noiembrie Dacă reclamantul nu ar fi putut participa la audierile martorilor, acest lucru s-ar fi datorat lipsei de acuzare. Reclamantul ar fi putut, în orice caz, să-și exprime obiecțiile în cadrul procedurii de recurs, ceea ce i-ar fi satisfăcut dreptul de a fi ascultat. Prin urmare, Tribunalul Federal a respins toate obiecțiunile reclamantului. Dreptul și practica internațională relevantă Dispozițiile relevante ale Convenției din 10 decembrie 1984 împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, intrate în vigoare pentru Elveția la 26 iunie 1987, sunt formulate după cum urmează: Orice stat parte se asigură că autoritățile competente efectuează imediat o anchetă imparțială de fiecare dată când există motive întemeiate pentru a crede că un act de tortură a fost comis pe orice teritoriu sub jurisdicția sa. art. 13 Orice stat parte asigură oricărei persoane care pretinde că a fost supusă torturii pe orice teritoriu aflat sub jurisdicția sa dreptul de a depune plângere în fața autorităților competente ale statului respectiv, care va proceda imediat și imparțial la examinarea cauzei sale. Vor fi luate măsuri pentru a asigura protecția reclamantului și a martorilor împotriva oricărui tratament necorespunzător sau a oricărei intimidări din cauza plângerii depuse sau a oricărei depoziții făcute. Orice stat parte la acord să interzică în orice teritoriu sub jurisdicția sa alte acte constitutive de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante care nu sunt acte de tortură astfel cum sunt definite la art. 1 în cazul în care astfel de acte sunt comise de un agent al funcției publice sau de orice altă persoană care acționează în mod oficial sau cu consimțământul său expres sau tacit. În special, obligațiile prevăzute în art. 10, 11, 12 și 13 se aplică cu condiția înlocuirii menționării torturii cu menționarea altor forme de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. (2) Dispozițiile prezentei convenții nu aduc atingere dispozițiilor oricărui alt instrument internațional sau ale legislației naționale care interzice pedepsele sau tratamentele crude, inumane sau degradante sau care se referă la extrădare sau la expulzare. Cel de-al patrulea raport al Comisiei Europene împotriva rasismului și a intoleranței (ECRI) privind Elveția a fost adoptat la 2 aprilie 2009 și publicat la 15 septembrie 2009. Partea relevantă a raportului referitor la conduita poliției se citește astfel 176. (...) L.E.C.RI dorește să-și exprime profunda îngrijorare cu privire la acuzațiile formulate din surse diferite și serioase conform cărora există încă cazuri de comportament abuziv al poliției împotriva non-resortisantelor, reclamanților de azil, negrilor și altor grupuri minoritare. Potrivit opiniei generale, tinerii negri sau cei care par a fi de origine străină riscă să sufere astfel de abuzuri. 177. Acuzațiile de comportament abuziv din partea polițiștilor se referă la utilizarea excesivă a forței, în special în cadrul intervenției polițienești în centrele pentru solicitanți de azil sau la expulzarea nerestricționanților, a exceselor de conținut rasist sau discriminatoriu și a unei atitudini egoiste de tact și agresive. (...) 178. O problemă adesea menționată de ONG-urile pentru drepturile omului este profilul rasial. Profilarea rasială constă în utilizarea de către poliție, fără justificare obiectivă și rezonabilă, a unor motive precum rasa, culoarea, limba, religia, naționalitatea sau originea națională sau etnică în activități de control, supraveghere sau da. Poliția din Elveția admite uneori că, în cadrul operațiunii de combatere a traficului de droguri, acestea efectuează controale de identitate care vizează în special negrii care circulă în anumite cartiere cunoscute a fi locuri de comerț cu droguri și unde s-a demonstrat că traficul de droguri este controlat de persoane de o anumită origine. Cea mai frecvent≤ explica†ie este aceea c≤ re†elele de droguri ar fi g≤site în principal de negri, în special solicitan†i de azil. Aceast≤ informa†ie este dificil de verificat oi, din avizul societ≤†ii civile, se bazeaz≤ în principal pe prejudecă†i oi stereotipuri curente în Elve†ia, inclusiv în cadrul poli†iei. Această ultimă afirmație este, de asemenea, dificil de verificat. GRIFS Invochant la art. 3 din Convenție, reclamantul susține că a fost victima unor tratamente inumane, crude sau degradante din partea agenților de poliție. Invocând partea procedurală a articolului 3 din Convenție, reclamantul se plânge că autoritățile interne și-ar fi încălcat obligația de a deschide și de a desfășura o investigație diligentă, rapidă și independentă cu privire la acuzațiile sale de maltratare. Acesta susține că autoritățile nu și-ar fi respectat obligația de celeritate și, în speță, procedura ar fi durat șase ani și patru luni între depunerea plângerii și încheierea procedurii interne. 2006, precum și între 6 noiembrie 2006 și 27 august 2007. De asemenea, se plânge că nu a putut participa efectiv la procedură, pentru că nu a putut participa la audieri și să pună întrebări martorilor și, în cele din urmă, consideră că autoritățile interne ar fi apreciat greșit dovezile neluând în considerare toate elementele de fapt ale dosarului. În esență, din aceleași motive, reclamantul consideră că victima unei încălcări a articolelor 6 și 13 din convenție, coroborată cu art. 3 și separat. În special, utilizarea forței fizice împotriva reclamantului de către polițiștii care l-au arestat a fost justificată de comportamentul acestuia, în special având în vedere rănile care i-au fost cauzate în această ocazie 2. Având în vedere protecția procedurală împotriva tratamentelor inumane sau degradante (a se vedea punctul 131 din Hotărârea Labita c. Italia [GC], n 26772/95, CEDO 2000-IV), ancheta efectuată în speță de autoritățile interne a îndeplinit cerințele articolului 3 din convenție? În special, a fost efectuată cu diligența necesară? În plus, reclamantul a putut să participe efectiv la anchetă?

DEUXIÈME SECTION

Requête n

o

74010/11

Kalifa DEMBELE

contre la Suisse

introduite le 21 novembre 2011

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Kalifa Dembele, est un ressortissant burkinabé, né en 1975 et résidant à Genève. Il est représenté devant la Cour par M

e

P.

Bayenet, avocat au barreau de Genève.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 2 mai 2005, le requérant fut contrôlé par deux policiers dans la ville de Genève. Le requérant allègue que, lors de ce contrôle, il aurait subi de la part des gendarmes de mauvais traitements physiques et verbaux. Ils l’auraient tutoyé et se seraient adressés à lui de manière impolie et raciste. Alors même que le requérant se serait soumis au contrôle en présentant son permis, ils l’auraient enjoint de se coucher par terre et, lorsque le requérant refusa de le faire en public, ils auraient commencé à le frapper avec leurs matraques et, une fois la matraque cassée, avec leurs pieds et poings. Alors que le requérant serait tombé à terre, l’un des policiers l’aurait étranglé, tandis que l’autre aurait continué à le frapper. Bien que le requérant demanda qu’on le lâche, le policier aurait continué à l’étrangler et l’aurait menacé de mort. Afin de pouvoir respirer, le requérant aurait mordu l’avant-bras du policier. Finalement, les policiers l’auraient menotté et fait entrer dans la voiture de police. Entre-temps, d’autres agents de police seraient arrivés sur la scène.

Pendant le transport au poste de police et lors de l’arrivée au poste, le policier aurait continué à frapper le requérant et à proférer des insultes à caractère raciste à son encontre. Après que le requérant se fut plaint de douleurs à l’épaule, il fut emmené à l’hôpital universitaire de Genève où une fracture distale de la clavicule droite fut constatée. Le constat médical, établi le 30 mars 2009 pour la consultation du 2 mai 2005, ne fait pas référence à d’autres blessures.

Lors de son retour au poste de police, le requérant fut d’abord interrogé par le brigadier chef de groupe, puis par l’officier de police, sans la présence d’un avocat.

Les deux agents de police portèrent plainte contre le requérant pour opposition aux actes de l’autorité et lésions corporelles simples pour avoir mordu l’un des deux agents. Dans leurs dépositions, qui divergent sensiblement de celle du requérant, ils allèguent que le requérant aurait refusé de se faire contrôler, se serait énervé et fortement opposé.

Le 3 mai 2005, une procédure pénale fut ouverte contre le requérant pour opposition aux actes d’autorité et lésions corporelles simples. Le même jour, le requérant fut entendu par le juge d’instruction sans l’assistance d’un avocat et relaxé par la suite.

Le 10 mai 2005, le requérant de son côté porta plainte contre les agents de police pour mauvais traitements.

Le 6 juin 2005, une audience d’instruction eut lieu dans le cadre de la procédure pénale contre le requérant, à laquelle le requérant assista avec son avocat.

Par ordonnance du 14 juin 2005, le procureur général ordonna la suspension de la procédure dirigée contre les agents de police dans l’attente de la procédure contre le requérant.

Le 31 juillet 2006, la juge d’instruction convoqua une audience d’instruction dans le cadre de la procédure contre le requérant pour le 13

septembre 2006. Le 10 août 2006, l’audience du 13

septembre 2006 fut annulée et reportée au 5 octobre 2006.

Le 5 octobre 2006, une seconde audience d’instruction eut lieu en présence du requérant et de son avocat, ainsi que les deux agents de police. Suite à cette audience, la juge d’instruction renvoya la procédure contre le requérant devant le procureur général le 6 novembre 2006.

Le 11 janvier 2007, le procureur général ordonna la suspension de la procédure contre le requérant, dans l’attente du résultat de la procédure contre les policiers sans rouvrir la procédure contre les agents de police.

Par ordonnance du 27 août 2007, le procureur général classa la procédure contre les policiers, faute de preuves suffisantes, se fondant sur les informations récoltées dans le cadre de la procédure contre le requérant.

Le 9 janvier 2008, la chambre d’accusation rejeta le recours formé par le requérant contre la décision de classement du procureur général.

Le 11 février 2008, le requérant saisit le Tribunal fédéral et invoqua une violation des articles 12, 13 et 16 de la Convention contre la torture ainsi que de l’article 3 la Convention.

Par arrêt du 27 novembre 2008, le Tribunal fédéral annula l’ordonnance de la Chambre d’accusation en constatant que l’instruction exigée par l’article 3 de la Convention n’était pas suffisamment approfondie.

Par la suite, la juge d’instruction procéda à des compléments d’enquête. En l’absence du requérant, elle entendit le personnel de l’hôpital universitaire de Genève qui s’était occupé du requérant en mai 2005, ainsi que son épouse et l’un de ses amis. Les médecins constatèrent qu’ils ne se souvenaient pas de l’examen du requérant, mais que, s’ils avaient constaté d’autres blessures ou si le requérant s’était plaint d’autres douleurs, il en serait fait mention dans le dossier.

Le 22 novembre 2010, le Procureur général classa les deux procédures sans inculpation en constatant que l’instruction complémentaire n’avait pas permis d’établir d’autres lésions subies que celle à la clavicule. Une expertise de la matraque cassée ne serait pas nécessaire.

Le 4 février 2011, la Chambre d’accusation confirma la décision du Procureur général. Les agents de police avaient agi dans le cadre de leurs prérogatives et usé de contrainte de manière justifiée et proportionnée. Le comportement du requérant, notamment son opposition au contrôle et le fait qu’il avait mordu l’un des gendarmes, justifiait le recours à la force et la conduite au poste. La fracture de la clavicule était due à une chute du requérant dans la mêlée, d’autres blessures n’ayant pas constatées lors de l’examen médical à l’hôpital. De surcroît, un gendarme stagiaire aurait démenti les insultes et mauvais traitements. Par ailleurs, les autorités judiciaires avaient traité l’affaire sans relâche et n’avaient pas tardé à procéder aux actes d’enquêtes nécessaires. Quant aux actes d’instructions sollicités par le requérant, une enquête effective avait été réalisée.

Le 7 mars 2011, le requérant saisi à nouveau le Tribunal fédéral en invoquant une violation de l’article 112 al. 1 et 3 de la Loi sur le tribunal fédéral, des articles 12 et 13 de la Convention contre la torture et des articles

3, 6 et 13 de la Convention. Il se plaignait de l’établissement arbitraire et manifestement inexact des faits. Il estimait que l’ordonnance du 4 février 2011 violait les principes de célérité et d’efficacité. Il n’y avait aucune enquête immédiate, effective et approfondie et les procédures n’étaient pas menées avec célérité. En outre, il soutient qu’il a été victime de traitements inhumains, cruels ou dégradants de la part des agents de police le 2 mai 2005.

Le 14 septembre 2011, le Tribunal fédéral rejeta ce recours. Le Tribunal fédéral estima que l’arrêt attaqué de la chambre d’accusation respectait les garanties formelles, ne mélangeait nullement le fait et le droit et était suffisamment motivé. Le Tribunal fédéral rejeta également le grief selon lequel la cour cantonale n’aurait pas établi l’ensemble des faits pertinents. La chambre d’accusation se fondait justement sur les faits attestés par le personnel de l’hôpital. Le Tribunal fédéral fut également d’avis que le requérant se plaignait en vain d’une violation du principe de célérité. Les preuves essentielles auraient été administrées sans retard et, même si l’instruction avait connu quelques périodes d’inactivité (du 6 juin 2005 au 5

octobre

2006, puis du 6 novembre 2006 au 27 août 2007), il n’en résultait aucune disparition ou altération des preuves essentielles. Les investigations complémentaires exigées lors de l’arrêt du Tribunal fédéral du 27

novembre

2008 auraient été effectuées, les dossiers médicaux produits et le personnel de l’hôpital entendu. Si le requérant n’avait pas pu participer aux auditions de témoins, cela serait dû à l’absence d’inculpation. Le requérant avait de toute façon pu émettre ses objections dans le cadre de la procédure de recours, ce qui aurait satisfait à son droit d’être entendu. Le Tribunal fédéral rejeta donc tous les griefs du requérant.

B.

Le droit et la pratique internationaux pertinents

Les dispositions pertinentes de la Convention du 10 décembre 1984 contre la torture et autres peines ou traitements cruels, inhumains ou dégradants, entrée en vigueur pour la Suisse le 26 juin 1987, sont libellées comme suit

:

Article 12

«

Tout Etat partie veille à ce que les autorités compétentes procèdent immédiatement à une enquête impartiale chaque fois qu’il y a des motifs raisonnables de croire qu’un acte de torture a été commis sur tout territoire sous sa juridiction.

Article 13

Tout Etat partie assure à toute personne qui prétend avoir été soumise à la torture sur tout territoire sous sa juridiction le droit de porter plainte devant les autorités compétentes dudit Etat qui procéderont immédiatement et impartialement à l’examen de sa cause. Des mesures seront prises pour assurer la protection du plaignant et des témoins contre tout mauvais traitement ou toute intimidation en raison de la plainte déposée ou de toute déposition faite.

Article 16

»

Le quatrième rapport de la Commission européenne contre le racisme et l’intolérance (ECRI) sur la Suisse fut adopté le 2 avril 2009 et publié le 15

septembre

:

«

»

GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant soutient qu’il a été victime de traitement inhumains, cruels ou dégradants de la part des agents de police.

Invoquant le volet procédural de l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint que les autorités internes auraient violé leur obligation d’ouvrir et de mener une enquête diligente, rapide et indépendante sur ses allégations de mauvais traitement. Il fait valoir que les autorités n’auraient pas respecté leur obligation de célérité et, qu’en l’espèce, la procédure aurait duré six ans et quatre mois entre le dépôt de la plainte et la fin de la procédure interne. Il se plaint en particulier de l’inactivité des autorités durant les périodes entre le 6 juin 2005 et le 5

octobre

2006, ainsi qu’entre le 6 novembre 2006 et le 27 août 2007. Il se plaint aussi de n’avoir pas pu participer effectivement à la procédure, parce qu’il n’a pas pu assister aux audiences et poser des questions aux témoins. Finalement, il estime que les autorités internes auraient mal apprécié les preuves en ne tenant pas compte de tous les éléments factuels du dossier.

Essentiellement pour les mêmes raisons, le requérant s’estime victime d’une violation des articles 6 et 13 de la Convention, pris en combinaison avec l’article 3 et séparément.

QUESTIONS AUX PARTIES

? En particulier, l’usage de la force physique à l’encontre du requérant par les policiers qui ont procédé à son arrestation était-il justifié par le comportement de celui-ci, eu égard notamment aux lésions qui lui ont été causées à cette occasion

?

Labita c. Italie

[GC], n

o

26772/95, CEDH 2000-IV), l’enquête menée en l’espèce par les autorités internes a-t-elle satisfait aux exigences de l’article 3 de la Convention

? En particulier, a-t-elle été menée avec la diligence nécessaire

? Par ailleurs, le requérant a-t-il pu participer effectivement à l’enquête ?