SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 741/11 Ümit GÜL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 10 iulie 2012 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Ișl Karakaș, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători și Françoise Elens-Passos, adjunctă în secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 octombrie 2011, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Ümit Gül, este un resortisant turc născut în 1981 și rezident în Ankara. El a fost reprezentat în fața Curții de către F. H. Ulusoy. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La data de 11 august 2011, la 12 august 2011, colonelul M.A. l-a acuzat de inculpat și i-a cerut să-și prezinte apărarea, ceea ce a făcut la 15 august 2011. La 16 august 2011, colonelul îl pedepsește pe reclamant pentru o pedeapsă, și anume o sentință simplă de o zi, pe baza dispozițiilor Codului Penal Militar pentru mai puțin respect față de superiorii săi sau față de alți soldați cu un grad superior. El îi notifia, de asemenea, că camera 214 îi era rezervată în cazarmă pentru a putea petrece noaptea la fața locului. Recurentul și-a ispășit pedeapsa în perioada 21 august-22 august 2011. Dreptul și practica internă relevantă Legea nr. 477 privind instanțele militare și infracțiunile și sancțiunile disciplinare precizează în art. 38 modalitățile de executare a hotărârii simple Un militar care a fost lovit de o sentință simplă de arestare continuă să-și exercite funcțiile în administrație, cazărmă, centru de formare și în alte locuri după ce și-a exercitat funcțiile, nu poate călători nicăieri. El locuiește la cazarmă sau într-un alt loc public el nu poate primi alte vizite decât cele profesionale. 1602 din 4 iulie 1972 privind Înalta Curte Administrativă Militară prevede următoarele: Actele președintelui Republicii, actele Consiliului Superior al Armatei, actele luate în temeiul Legii nr. 1402 de către comandanții statului de sediu și sancțiunile disciplinare impuse de superiorii ierarhici pentru încălcarea disciplinei militare nu intră sub incidența controlului jurisdicțional. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că sancțiunea pe care o ia împotriva sa a fost pronunțată de către superiorul său militar, nu de către o instanță independentă și imparțială. Reclamantul se plânge că sancțiunea luată împotriva sa mai puțin de o zi a fost pronunțată de superiorul său militar și nu de un tribunal. În opinia sa, o astfel de sancțiune a constituit o privare de libertate, contrar art. 5 din Convenție. 12. Curtea reamintește că Convenția este valabilă în principiu pentru membrii forțelor armate și nu numai pentru civili și precizează, în articolele 1 și 14, că orice persoană aflată sub jurisdicția statelor contractante trebuie să beneficieze, fără deosebire, de drepturile și libertățile enumerate în titlul I. Curtea reamintește, de asemenea, că articolul (b), care se referă la serviciul militar pentru interzicerea muncii forțate sau obligatorii, confirmă, de altfel, că, în general, garanțiile prevăzute de Convenția privind militarii sunt garantate. De asemenea, aceasta reamintește că, la articolul În interpretarea și aplicarea standardelor Convenției, Curtea trebuie să rămână atentă la particularitățile condiției militare și la consecințele acesteia asupra situației membrilor forțelor armate. 14. În plus, Curtea amintește că, în ceea ce privește dreptul la libertate în contextul serviciului militar, un sistem de disciplină militară implică, prin natura sa, posibilitatea de a acorda anumitor drepturi și libertăți ale membrilor acestor forțe limitări care nu pot fi impuse civililor. Acestea fiind spuse, disciplina militară nu iese însă din domeniul articolului 5 alineatul (1); într-adevăr, nu numai că această dispoziție trebuie citită în lumina art. 1 și 14 din Convenție, ci și lista pe care o prezintă cazurile în care se poate face excepție de la dreptul la libertate are un caracter exhaustiv, pe care cuvintele Quinn c. Franța, 22 martie 1995, § 42, seria A n 311, și Labita c. Italia [GC], nr 26772/95, § 170, CEDO 2000-IV. 15. O sancțiune sau măsură disciplinară poate, prin urmare, să încalce art. 5 alin. (1) din Convenție. 16. art. 5 alineatul (1) se referă la libertatea fizică a persoanei. Scopul său este acela de a asigura că nimeni nu este privat arbitrar de libertatea sa (Bozano c. France, 18 decembrie 1986, § 54, seria A n 111 Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 50, Rec., p. Hotărârea 1996-III Vasileva c. Danemarca, nr 52792/99, § 32-33, 25 septembrie 2003 Ilașcu și altele c. Moldova și Rusia [GC], 8787/99, § 461, CEDO 2004-VII Assanidze c. Georgia [GC], n 71503/01, § 171, CEDH 2004-II McKay c. Regatul Unit [GC], n 543/03, § 30, CEDH 2006-X și Mooren c. Germania [GC], n 11364/03, § 76, 9 iulie 2009 17. Pentru a determina dacă un individ este privat de libertatea sa. Chiar dacă serviciul militar nu constituie, ca atare, o privare de libertate în ceea ce privește convenția, trebuie să se pornească de la situația sa concretă. Chiar dacă serviciul militar nu constituie, în sine, o privare de libertate în raport cu convenția, acest fapt este prevăzut în mod expres în art. 4 alin. (3) lit. (b) din art. 3 lit. (b), el poate totuși, ca urmare a imperativelor sale specifice, să determine limitări importante ale libertății de mișcare a membrilor forțelor armate. În această privință, fiecare stat are competența de a-și organiza sistemul de disciplină militară și se bucură de o anumită marjă de apreciere. O sancțiune sau măsură disciplinară care ar analiza fără îndoială privarea de libertate în cazul în care un civil este legat de un civil poate să nu aibă caracterul său dacă este legat de un militar. Într-adevăr, contextul în care se face referire la măsura reprezintă un factor important (Austin și alții c. Regatul Unit [GC], n 39692/09, 40713/09 și 41008/09, § 59, 15 martie 2012). Cu toate acestea, măsura în cauză nu a fost luată în considerare în cadrul articolului 5 atunci când aceasta se traduce printr-o restricție clar diferită de condițiile normale de viață în cadrul forțelor armate ale statelor contractante. Pentru a ști dacă este cazul, trebuie să se țină seama de un set de elemente precum natura, durata, efectele și modalitățile de executare a sancțiunii sau a altei măsuri ( Engel și alte măsuri, citată anterior, § 59, seria A n 22, Guzzardi c. Italia, 6 noiembrie 1980, §§ 92-93, seria A n 39, Storck c. Germania, n 61603/00, § 71, CEDH 2005-V, și Medvedyev și alte Franța [GC], n 3394/03, § 73, CEDO 2010). 18. Pe baza acestor premise, Curtea consideră că în speță nicio privare de libertate nu a decăzut de la pedeapsa cu închisoarea. Într-adevăr, deși în afara orelor sale de serviciu la cazarmă, reclamantul, ca orice militar lovit de o astfel de pedeapsă, nu este găsit închis și a continuat să își îndeplinească sarcinile (punctul 8 de mai sus) ; el a rămas, la un nivel relativ mic, în cadrul obișnuit al vieții sale în armată (a se vedea, în același sens, Engel și altele, citată anterior, § 61 și 62). 19. Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că sancțiunea de simplă hotărâre denunțată în speță nu era de natură să pună o problemă în ceea ce privește art. 5 alin. (1) din Convenție. 20. Prin urmare, cauza recurentului este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Francoise Elens-Passos Francoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
74161/11
Ümit GÜL
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 10 juillet 2012 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
juges
,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 25 octobre 2011,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Ümit Gül, est un ressortissant turc né en 1981 et résidant à Ankara. Il a été représenté devant la Cour par F. H. Ulusoy.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
Au moment de l’introduction de la requête, l’intéressé servait dans les forces armées en qualité de sous-officier.
4.
Le 11 août 2011, il quitta une conférence sans autorisation.
5.
Le 12 août 2011, le colonel M.A. l’accusa d’indiscipline et lui demanda de présenter sa défense, ce qu’il fit le 15 août 2011.
6.
Le 16 août 2011, le colonel punit le requérant d’une sanction, à savoir un arrêt simple d’un jour, sur le fondement des dispositions du code pénal militaire pour «
manque de respect envers ses supérieurs ou d’autres soldats d’un grade supérieur
». Il lui notifia également que la chambre 214 lui était réservée dans la caserne pour qu’il puisse passer la nuit sur place.
7.
Le requérant purgea sa peine du 21 août au 22 août 2011.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
8.
La loi n
o
477 relative aux tribunaux militaires et aux infractions et sanctions disciplinaires précise dans son article 38 les modalités d’exécution de l’arrêt simple
:
«
–
Un militaire frappé d’une sanction d’arrêt simple continue à exercer ses fonctions dans l’administration, la caserne, le centre de formation et d’autres lieux
;
–
après avoir exercé ses fonctions, il ne peut se rendre nulle part. Il loge à la caserne ou dans un autre lieu public
;
–
il ne peut recevoir de visites autres que professionnelles.
»
9.
Le paragraphe 3 de l’article 21 de la loi n
o
1602 du 4 juillet 1972 sur la Haute Cour administrative militaire dispose ce qui suit
:
«
Les actes du Président de la République, les actes du Conseil supérieur de l’armée, les actes pris en vertu de la loi n
o
1402 par les commandants de l’état de siège et les sanctions disciplinaires infligées par les supérieurs hiérarchiques pour infraction à la discipline militaire échappent à tout contrôle juridictionnel.
»
10.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que la sanction prise contre lui – un arrêt simple d’un jour – a été prononcée par son supérieur militaire et non par un tribunal indépendant et impartial.
11.
Le requérant se plaint que la sanction prise contre lui – un arrêt simple d’un jour – a été prononcée par son supérieur militaire et non par un tribunal. Pareille sanction a, selon lui, constitué une privation de liberté contraire à l’article 5 de la Convention.
12.
La Cour rappelle que la Convention vaut en principe pour les membres des forces armées et non pas uniquement pour les civils et qu’elle précise, en ses articles 1 et 14, que toute personne relevant de la juridiction des Etats contractants doit jouir, «
sans distinction aucune
», des droits et libertés énumérés au titre I. La Cour rappelle également que l’article
4
§
3
b), qui soustrait le service militaire à la prohibition du travail forcé ou obligatoire, confirme au demeurant qu’en règle générale les garanties de la Convention s’étendent aux militaires. Elle rappelle en outre que l’article
11
in fine
permet aux Etats d’apporter des restrictions spéciales à l’exercice des libertés de réunion et d’association des membres des forces armées (
Engel et autres c. Pays-Bas
, 8 juin 1976, §
54, série A n
o
22).
13.
Cela dit, dans son interprétation et son application des normes de la Convention, la Cour doit rester attentive aux particularités de la condition militaire et aux conséquences de celle-ci sur la situation des membres des forces armées.
14.
La Cour rappelle de surcroît que, s’agissant du droit à la liberté dans le contexte du service militaire, un système de discipline militaire implique par nature la possibilité d’apporter à certains des droits et libertés des membres de ces forces des limitations ne pouvant être imposées aux civils. L’existence de pareil système ne se heurte pas en soi aux obligations des Etats contractants. Cela étant dit, la discipline militaire ne sort pas pour autant du domaine de l’article 5 § 1. En effet, non seulement cette disposition doit se lire à la lumière des articles 1 et 14 de la Convention, mais la liste qu’elle dresse des cas dans lesquels il peut être fait exception au droit à la liberté revêt un caractère exhaustif dont témoignent les mots «
sauf dans les cas suivants
» (
Quinn c. France
, 22 mars 1995, § 42, série
A n
o
311, et
Labita c. Italie
[GC], n
o
15.
Une sanction ou mesure disciplinaire peut par conséquent violer l’article 5 § 1 de la Convention.
16.
En proclamant le «
droit à la liberté
», le paragraphe 1 de l’article 5 vise la liberté physique de la personne. Il a pour but d’assurer que nul ne soit arbitrairement privé de sa liberté (
Bozano c. France
, 18 décembre 1986, § 54, série A n
o
111
;
Amuur c.
France
, 25 juin 1996, § 50,
Recueil des arrêts et décisions
;
Vasileva c. Danemark
, n
o
52792/99, §§ 32-33, 25
septembre 2003
;
Ilașcu et autres c. Moldova et Russie
[GC], n
o
;
Assanidze c. Géorgie
[GC], n
o
;
McKay c. Royaume-Uni
[GC], n
o
543/03, § 30, CEDH 2006-X, et
Mooren c.
Allemagne
[GC], n
o
11364/03, §
76, 9 juillet 2009).
17.
Pour déterminer si un individu se trouve «
privé de sa liberté
» au sens de l’article 5, il faut partir de sa situation concrète. Même si le service militaire ne constitue pas en tant que tel une privation de liberté au regard de la Convention – ce qu’énonce expressément son article 4 § 3 b) –, il peut néanmoins entraîner, en raison de ses impératifs spécifiques, des limitations importantes à la liberté de mouvement des membres des forces armées
; cependant, les restrictions normales dont il s’accompagne ne tombent pas davantage sous le coup de l’article 5. A cet égard, chaque Etat a compétence pour organiser son système de discipline militaire et jouit en la matière d’une certaine marge d’appréciation. Les bornes que l’article 5 lui enjoint de ne pas dépasser ne sont pas identiques pour les militaires et pour les civils. Une sanction ou mesure disciplinaire qui s’analyserait sans conteste en une privation de liberté si on l’appliquait à un civil peut ne pas en avoir le caractère si on l’inflige à un militaire. En effet, le contexte dans lequel s’insère la mesure représente un facteur important (
Austin et autres c.
Royaume-Uni
[GC], n
os
39692/09, 40713/09 et 41008/09, § 59, 15 mars 2012). La mesure en cause n’échappe cependant pas à l’empire de l’article 5 quand elle se traduit par des restrictions s’écartant nettement des conditions normales de la vie au sein des forces armées des Etats contractants. Pour savoir s’il en est ainsi, il y a lieu de tenir compte d’un ensemble d’éléments tels que la nature, la durée, les effets et les modalités d’exécution de la sanction ou mesure considérée (
Engel et autres
, précité, §
59, série A n
o
22,
Guzzardi c. Italie
, 6 novembre 1980, §§ 92-93, série A n
o
39,
Storck c.
Allemagne
, n
o
61603/00, § 71, CEDH 2005-V, et
Medvedyev et autres
c
.
France
[GC], n
o
18.
Se fondant sur ces prémisses, la Cour considère qu’en l’espèce aucune privation de liberté n’a découlé de la sanction – un jour d’arrêt simple – prononcée contre le requérant. En effet, quoique consigné – en dehors de ses heures de service – à la caserne, le requérant, comme tout militaire frappé d’une telle sanction, ne s’est pas trouvé enfermé et a continué à s’acquitter de ses tâches (paragraphe 8 ci-dessus)
; il est resté, à peu de chose près, dans le cadre ordinaire de sa vie à l’armée (voir, dans le même sens,
Engel et autres
, précité, §§ 61 et 62).
19.
Dès lors, à la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que la sanction d’arrêt simple dénoncée en l’espèce n’était pas de nature à poser un problème au regard de l’article 5 § 1 de la Convention.
20.
Partant, le grief du requérant est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente