ROMÂNIA (solicitarea nr. 26298/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 iulie 2012 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Lancranjan Franchini și alții c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinta, Ineta Ziemela, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, graffière adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera de consiliu la 19 iunie 2012, Renunță la hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 26298/05) îndreptată împotriva României și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, M. Ligia Lancranjan Francini și Mariana Stoicoi și domnul Nicolae Zaharie ( În septembrie 1991, comisia locală de aplicare a legii a fost reprezentată de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 9 octombrie 2006, cererea a fost comunicată guvernului. 18/1991 pe fond funciar a atribuit reclamanților două terenuri de 7,26 și 2,93 hectare, situate în municipalitatea Beriu, care au aparținut autorilor reclamanților înainte de naționalizarea lor. Reclamanții au deținut aceste terenuri cu excepția a două terenuri de aproximativ 3 hectare aparținând cooperativei agricole locale care le-a vândut altor societăți comerciale. Printr-o acțiune introdusă în 1999 împotriva comisiei locale și departamentale de aplicare a legii nr. 18/1991 și împotriva cooperativei agricole locale și a cumpărătorilor parcelelor menționate anterior, reclamanții au solicitat instanței de primă instanță să le pună în posesie toate terenurile situate pe terenurile vechi, anularea contractelor de vânzare și acordarea titlului de proprietate. Prin hotărârea din 27 iunie 2001, instanța a acceptat parțial acțiunea și a acordat titlul de proprietate și a pus în posesie terenurile situate pe teritoriul lor de origine, cu excepția parcelelor vândute. Considerând că contractele de vânzare erau valabile, instanța consideră că reclamanții aveau dreptul la atribuirea parcelelor echivalente. La cererea reclamantului a fost respinsă printr-o hotărâre din 16 noiembrie 2001 a tribunalului județesc de [41]. 10. Recursul reclamanților care solicitau restituirea tuturor terenurilor pe vechile lor zone a fost acceptat printr-o hotărâre definitivă din 28 mai 2002 a instanței judecătorești judecătorești de [41]. 18/1991 Curtea de Apel a anulat contractele pe motiv că vânzarea era contrară legii. 11. Reclamanților li s-a acordat un titlu de proprietate și a fost pus în posesia terenului în litigiu 12. La 5 martie 2003, procurorul general al României a formulat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii definitive din 28 mai 2002, pe motiv că această hotărâre ar fi încălcat legea 18/1991, ceea ce ar fi condus la o hotărâre eronată pe fond. 13. Printr-o hotărâre definitivă din 21 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat dreptul la acțiune și a anulat hotărârea definitivă din 28 mai 2002, pe motiv că instanța a interpretat greșit Legea nr. 18/1991. Articolele relevante din Codul de procedură civilă în vigoare la momentul respectiv sunt descrise în cauza Mașinexport Import Industrial Group SA c. România, nr 22687/03, § 22, 1 decembrie 2005 PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE ȘI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 DIN CONVENȚIE 15. Reclamanții susțin că anularea hotărârii definitive din 28 mai 2002 prin admiterea recursului în anulare formulat de procurorul general a încălcat principiul securității rapoartelor juridice și dreptul acestora la respectarea bunurilor lor. Ei invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum sunt formulate în părțile relevante ale acestora art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 16. Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fond 17. Reclamanții susțin că, prin acceptarea acțiunii în anulare a procurorului general, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la o nouă examinare a cauzei. Ei expun pe scurt obligația autorităților interne de a-și returna terenurile pe terenurile vechi, Curtea a încălcat dreptul lor de proprietate pe aceste terenuri. 18. Guvernul susține că presupusa încălcare a principiului securității raporturilor juridice și a ingerinței în dreptul de proprietate erau prevăzute de lege la momentul respectiv a faptelor, au urmărit un scop legitim, și anume aplicarea corectă a legii și erau proporționale cu scopul vizat, în măsura în care reclamanții aveau posibilitatea de a obține alte terenuri pe alte părți. 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele din această specie, în care a ajuns la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul 1, din cauza rejudecării soluției date definitiv unui litigiu și a punerii în aplicare a bunurilor reclamanților (a se vedea, printre altele, Brumărescu c. România [GC], n 28342/95, § 61, 77 și 80, CEDO 1999-VII Masinexportimport Industrial Group, citată anterior, §§ 32 și 46-47 20. Întrucât a examinat prezenta cauză, Curtea consideră că nu există niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită. În special, aceasta arată că Înalta Curte de Casație și Justiie, sesizată de procurorul general, a examinat cauza și, printr-o interpretare diferită a dreptului intern, a anulat hotărârea care a refăcut dreptul de proprietate al reclamanților pe terenurile care au aparținut autorilor lor. Desigur, reclamanții rămân în posesia terenului în litigiu, dar titlul lor de proprietate și proprietatea au devenit precare ca urmare a anulării hotărârii din 28 mai 2002. 21. Curtea de Casație și Justiție, autoritățile interne au confirmat titlul de proprietate al reclamanților, Curtea consideră că anularea hotărârii definitive din 28 mai 2002 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil și dreptului acestora la respectarea proprietăților lor. 22. Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a ajunge la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 23. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit; acestea furnizează un raport de expertiză care stabilește valoarea terenurilor în cauză la 105 000 EUR. 25. Guvernul contestă aceste pretenții, considerând că sumele solicitate sunt excesive; acesta prezintă un raport de expertiză care concluzionează că valoarea acestor terenuri este de 36 163 EUR. 26. Curtea reamintește că o hotărâre în care se soluționează o încălcare atrage după sine obligația juridică, în temeiul Convenției, de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern nu permite să se șteargă căi de atac în mod corespunzător consecințele acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda o despăgubire părții afectate de actul sau de omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției 27. În cazul de față, Curtea consideră că confirmarea titlului de proprietate al reclamanților și a deținerii acestora, în conformitate cu termenii hotărârii definitive din 28 mai 2002 a instanței judecătorești din cauza căruia s-a formulat o cerere de înscriere a cererii de încuviințare a cererii, ar plasa reclamanții cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție și la art. 1 din Protocolul nr. Unu nu au fost necunoscute. 28. Curtea decide că, în termen de trei luni de la pronunțarea prezentei hotărâri, în lipsa acesteia pentru statul membru care a efectuat operațiunile menționate anterior, guvernul va trebui să plătească reclamanților, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii acestor terenuri. Având în vedere elementele furnizate de părți, Curtea consideră că este necesar să se aloce reclamanților 37 În plus, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de anularea hotărârii definitive pronunțate în favoarea acestora. Instanța nu a prezentat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să li se acorde o sumă în acest sens. Interese moratorii 32. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. A se vedea că, în termen de trei luni, statul pârât trebuie să confirme valabilitatea titlului de proprietate al reclamanților și să le pună în posesie terenurile indicate în hotărârea definitivă din 28 mai 2002 a Tribunalului de apel al Alba Iulia în lipsa efectuării acestor operațiuni, statul pârât trebuie să plătească, împreună cu reclamanții, în același termen de trei luni 37 000 EUR (trent șapte mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale pe care le-ar fi suferit în orice caz statul pârât trebuie să plătească, în termenul menționat anterior, împreună cu reclamanții, 3 000 EUR (trei mii de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe care sumele în cauză vor fi convertite în moneda landului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 10 iulie 2012, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE LANCRANJAN FRANCHINI ET AUTRES c. ROUMANIE
(Requête n
o
26298/05)
ARRÊT
10 juillet 2012
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Lancranjan Franchini et autres c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en un comité composé de
:
Alvina Gyulumyan,
présidente,
Ineta Ziemele,
Kristina Pardalos,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 juin 2012,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
26298/05) dirigée contre la Roumanie et dont trois ressortissants de cet Etat, M
mes
Ligia Lancranjan Franchini et Mariana Stoicoi et M. Nicolae Zaharie («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 13 juillet 2005 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
Iulia. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 9 octobre 2006, la requête a été communiquée au Gouvernement.
I.
4.
Les requérants sont nés respectivement en 1955 et 1936 et résident respectivement à Alba
Iulia, Orăștie et Deva.
5.
En septembre 1991, la commission locale d’application de la loi
n
o
18/1991 sur le fonds foncier attribua aux requérants deux terrains de 7,26
et 2,93
hectares, situés dans la commune de Beriu, qui avaient appartenu aux auteurs des requérants avant leur nationalisation.
6.
Les requérants entrèrent en possession de ces terrains à l’exception de deux
parcelles d’environ 3
hectares appartenant à la coopérative agricole locale qui les avait vendues à d’autres sociétés commerciales.
7.
Par une action introduite en 1999 contre la commission locale et départementale d’application de la loi n
o
18/1991 et contre la coopérative agricole locale et les acquéreurs des parcelles susmentionnées, les requérants demandèrent au tribunal de première instance d’Orăștie leur mise en possession de l’ensemble des terrains situés sur les anciens emplacements, l’annulation des contrats de vente et l’octroi du titre de propriété.
8.
Par un jugement du 27 juin 2001, le tribunal accueillit partiellement l’action et ordonna l’octroi du titre de propriété et la mise en possession des terrains situés sur leurs emplacements d’origine, à l’exception des parcelles vendues. Jugeant que les contrats de vente étaient valables, le tribunal estima que les requérants avaient droit à l’attribution des parcelles équivalentes.
9.
L’appel des requérants fut rejeté par un arrêt du 16
novembre 2001 du tribunal départemental de Hunedoara.
10.
Le pourvoi des requérants qui réclamaient la restitution de l’ensemble des terrains sur leurs anciens emplacements fut accueilli par un arrêt définitif du 28 mai 2002 de la cour d’appel d’Alba
Iulia. Examinant les dispositions de la loi n
o
18/1991, la cour d’appel annula les contrats au motif que la vente était contraire à la loi.
11.
Les requérants se virent octroyer un titre de propriété et furent mis en possession des terrains litigieux.
12.
Le 5 mars 2003, le procureur général de la Roumanie forma devant la Haute Cour de cassation et de justice un recours en annulation contre l’arrêt définitif du 28 mai 2002, au motif que cet arrêt aurait méconnu la loi
n
o
18/1991, ce qui aurait donné lieu à un jugement erroné sur le fond de l’affaire.
13.
Par un arrêt définitif du 21 janvier 2005, la Haute Cour de cassation et de justice fit droit au recours et annula l’arrêt définitif du 28 mai 2002, au motif que la cour d’appel avait mal interprété la loi n
o
18/1991. Elle maintint le jugement rendu en première instance par le tribunal d’Orăștie.
II.
14.
Les articles pertinents du code de procédure civile en vigueur à l’époque des faits sont décrits dans l’affaire
SC
Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie
, n
o
22687/03, § 22, 1
er
décembre 2005
.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N
o
15.
Les requérants allèguent que l’annulation de l’arrêt définitif du 28
mai
2002 par l’admission du recours en annulation formé par le procureur général a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques et à leur droit au respect de leurs biens. Ils invoquent les articles
6 §
1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
16.
La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
17.
Les requérants soutiennent qu’en accueillant le recours en annulation du procureur général, la Haute Cour de cassation et de Justice a procédé à un nouvel examen de l’affaire. Ils exposent qu’en supprimant l’obligation pour les autorités internes de leur restituer leurs terrains sur les anciens emplacements, la Haute Cour a porté atteinte à leur droit de propriété sur ces terrains.
18.
Le Gouvernement affirme que la prétendue atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques et l’ingérence dans le droit de propriété étaient prévues par la loi à l’époque des faits, poursuivaient un but légitime, à savoir l’application correcte de la loi, et étaient proportionnées au but visé, dans la mesure où les requérants avaient la possibilité d’obtenir d’autres terrains sur d’autres emplacements.
19.
La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce, dans lesquelles elle a conclu à la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole
n
o
1, en raison de la remise en cause de la solution donnée de manière définitive à un litige et de l’atteinte portée aux biens des requérants (voir, entre autres,
Brumărescu c.
Roumanie
[GC], n
o
28342/95, §§
61, 77 et 80, CEDH
et
SC
Mașinexportimport Industrial Group
SA
, précité, §§
32 et 46-47).
20.
Ayant examiné la présente affaire, la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. En particulier, elle relève que la Haute Cour de cassation et de Justice, saisie par le procureur général, a réexaminé l’affaire et, par une interprétation différente du droit interne, elle a annulé l’arrêt
définitif qui avait reconstitué le droit de propriété des requérants sur les terrains ayant appartenu à leurs auteurs. Certes, les requérants demeurent en possession des terrains litigieux, mais leur titre de propriété et la possession sont devenus précaires à la suite de l’annulation de l’arrêt du 28
mai 2002.
21.
Le Gouvernement n’ayant pas démontré qu’après l’arrêt de la Haute
Cour de cassation et de Justice, les autorités internes aient confirmé le titre de propriété des requérants, la Cour considère que l’annulation de l’arrêt définitif du 28
mai 2002 a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant atteinte au droit des requérants à un procès équitable et à leur droit au respect de leurs biens.
22.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure à la violation des articles
6 §
1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
23.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
24.
Les requérants réclament 305
000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu’ils auraient subi. Ils fournissent un rapport d’expertise qui établit la valeur des terrains litigieux à 105
25.
Le Gouvernement conteste ces prétentions, estimant que les sommes demandées sont excessives. Il présente un rapport d’expertise qui conclut que la valeur de ces terrains est de 36
26.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique, au regard de la Convention, de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée.
27.
En l’espèce, la Cour estime que la confirmation du titre de propriété des requérants et de leur possession, conformément aux termes de l’arrêt
définitif du 28 mai 2002 de la cour d’appel d’Alba Iulia, placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalente à celle où ils se trouveraient si les exigences des articles
6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 n’avaient pas été méconnues.
28.
La Cour décide que, dans un délai de trois mois à partir du prononcé du présent arrêt, à défaut pour l’Etat défendeur d’avoir procédé aux opérations précitées, le Gouvernement devra verser aux requérants, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur de ces terrains. Compte tenu des éléments fournis par les parties, la Cour estime qu’il conviendra d’allouer aux requérants 37
000 EUR pour dommage matériel.
29.
En outre, la Cour estime que les requérants ont subi un préjudice moral, du fait notamment de la frustration provoquée par l’annulation de l’arrêt définitif rendu en leur faveur.
30.
Compte tenu des éléments du dossier, la Cour estime qu’il y a lieu d’allouer conjointement aux requérants 3
000 EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
31.
Les requérants n’ont présenté aucune demande de remboursement des frais et dépens. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
32.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention
et 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
a)
que, dans les trois mois, l’Etat défendeur doit confirmer la validité du titre de propriété des requérants et de leur mise en possession des terrains indiqués dans l’arrêt définitif du 28 mai 2002 de la cour d’appel d’Alba Iulia
;
b)
qu’à défaut d’avoir accompli ces opérations, l
’
Etat défendeur doit verser, conjointement aux requérants, dans le même délai de trois mois, 37
000
EUR (trente sept mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel
;
c)
qu’en tout état de cause l’Etat défendeur doit verser, dans le délai susmentionné, conjointement aux requérants, 3
000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
d)
que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur
au taux applicable à la date du règlement
;
e)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 juillet 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Marialena Tsirli
Alvina Gyulumyan
Greffière adjointe
Présidente