AFFAIRE LAZAR c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

31.05.2012

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 5 - Droit à la liberté et à la sûreté (Article 5-3 - Durée de la détention provisoire;Caractère raisonnable de la détention provisoire)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE LAZAR c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)

HUDOC · oficial

ROMÂNIA (solicitarea nr. 23395/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 31 mai 2012 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Lazaur c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-un comitet compus din Egbert Myjer, președinte, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, grefier adjunct din secțiune, După ce ați intenționat în camera Consiliului la 10 mai 2012, se pronunță hotărârea, adoptată la această dată de procedură La data inițială a cauzei se află o cerere (n 23395/05) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Andrei Laz La 21 iunie 2005, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( La 3 ianuarie 2008, cererea a fost comunicată guvernului. După cum permite art. 29 alin. (1) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 14, prezenta cerere a fost atribuită unui comitet de trei judecători. Reclamantul s-a născut în 1974 și își are reședința în București. La 20 iunie 2003, reclamantul a fost arestat sub acuzația de a fi implicat într-o rețea internațională de trafic de droguri. Procurorul a eliberat un mandat de detenție provizorie valabil timp de 30 de zile, care preciza că, între 2000 și 2003, reclamantul a facilitat transportul pe teritoriul României al diverselor cantități de droguri. Procuratura consideră că reclamantul prezenta un pericol pentru ordinea publică și că a existat un risc pe care l-ar fi avut alte infracțiuni. La 15 iulie, 4 și 28 septembrie 2003, tribunalul departamental a prelungit detenția provizorie a celor șaisprezece inculpați deținuți pe motiv că existau indicii de vinovăție, că pedepsele au fost mai mari de patru ani, că eliberarea lor prezenta un pericol pentru ordinea publică și că nu se încheiase procesul. 10. Printr-o rechiziționare din 25 septembrie 2003, reclamantul și celelalte 15 persoane în detenție au fost exmatriculate în fața tribunalului departamental din București al acuzării principale de trafic internațional de droguri. Parchetul a ordonat, de asemenea, disjuncția instanței de judecată împotriva inculpaților acuzați prin contumație. 11. La 23 octombrie 2003, a avut loc prima audiere pe fond în fața tribunalului departamental. Acesta din urmă a controlat legalitatea reținerii în detenție a inculpaților și a considerat că este necesară continuarea detenției, deoarece existau indicii de vinovăție și că eliberarea lor ar putea împiedica urmărirea penală. El a adăugat că natura infracțiunilor, numărul mare de participanți și faptul că au acționat în rețea, au pus în pericol ordinea publică a eliberării lor în libertate. 12. Reținerea provizorie a tuturor inculpaților a fost prelungită ulterior de Tribunal, la 20 noiembrie 2003, 15 ianuarie, 11 martie, 7 mai, 14 iunie, 4 august, 30 septembrie, 14 octombrie, 24 noiembrie 2004, 19 ianuarie, 14 martie și 21 aprilie 2005, Tribunalul a judecat de fiecare dată când menținerea detenției provizorii era justificată atâta timp cât motivele care stau la baza măsurii au rămas. 13. Recurentul a formulat recursuri împotriva mai multor dintre aceste hotărâri, inclusiv a denunțat durata detenției provizorii și a susținut că nu există nicio justificare pentru prelungirea acesteia. Curtea de apel din București a respins recursurile prin hotărâri din 6 octombrie și 9 decembrie 2004, 4 februarie, 4 și 28 aprilie 2005. La 15 iunie 2005, tribunalul a dispus eliberarea tuturor inculpaților pe motiv că judecata era aproape încheiată și că dovezile acuzației fuseseră deja administrate. Analizând situația personală a inculpaților, tribunalul a constatat că unii erau vârstnici și bolnavi și că alții, inclusiv reclamantul, aveau copii mici care aveau nevoie de sprijinul lor moral și material. În cele din urmă, având în vedere durata detenției, instanța a considerat că eliberarea inculpaților nu mai reprezenta un pericol pentru ordinea publică și le-a impus obligația de a nu părăsi țara în cursul procedurii. 16. Întrucât Parchetul a formulat un recurs, reclamantul a rămas în detenție. Prin hotărârea din 17 iunie 2005, Curtea de apel din București a primit recursul. În lumina complexității dosarului și a numărului de acuzați, termenul rezonabil al detenției nu a fost depășit. În ceea ce privește circumstanțele specifice fiecărui inculpat, instanța de apel a considerat că aceste elemente au fost luate în considerare în momentul plasării în detenție și că, prin urmare, acestea nu erau relevante pentru examinarea caracterului adecvat al prelungirii măsurii. 17. În cele din urmă, în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, Curtea de apel a considerat că, în ceea ce privește trecerea timpului, acesta rămânea atâta timp cât motivele care justificaseră plasarea în detenție reieșeau. 18. Prin hotărârea din 4 octombrie 2005, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de opt ani pentru traficul internațional de droguri, însoțită de pedeapsa suplimentară cu închisoarea în timpul detenției drepturilor părintești și electorale. Tribunalul reține ca circumstanță atenuantă faptul că, în cursul anchetei, reclamantul a cooperat cu anchetatorii care permit astfel identificarea altor persoane care au participat la trafic. Instanța a dispus, de asemenea, sechestrarea unei clădiri aparținând reclamantului. 19. Ceilalți inculpați, cu excepția a trei persoane care au fost achitate, au fost condamnați la sentințe de închisoare de la șase la douăzeci și unu de ani. 20. La apelul reclamantului a fost primit parțial de curtea de apel a Bucureștiului care, printr-o hotărâre din 7 iunie 2006, a anulat sechestrul imobilului. 21. Recursul reclamantului a fost primit parțial printr-o hotărâre definitivă din 14 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a limitat pedeapsa secundară numai la drepturile electorale. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 22. Dispozițiile relevante ale Constituției și Codului de procedură penală, așa cum sunt în vigoare la momentul respectiv, sunt descrise în cauzele Konolos c. România , (n 26600/02, 7 februarie 2008, § 19 și 24), Samuila și Cionca c. România 33065/03, 4 martie 2008, § 36-40) și Calmanovici c. România (n 42250/02, § 40, 1 iulie 2008). Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și de lipsa de justificare a menținerii acestei măsuri de către instanțele interne, în necunoașterea art. 5 alin. (3) din Convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute în alin. (1) lit. (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a persoanei respective. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acest lucru trebuie declarat admisibil. Pe fondul Argumentelor părților 25. Reclamantul subliniază că a fost ținut în detenție provizorie timp de mai mult de doi ani și consideră că această perioadă a fost excesivă și contestă motivarea tribunalului departamental care ar fi utilizat motive de ordin general, cum ar fi complexitatea dosarului sau numărul de acuzați, fără a face distincție în ceea ce privește situația lor personală. 26. În ceea ce privește această teză, Tribunalul consideră că durata detenției provizorii nu a fost rezonabilă. 27. Acesta subliniază caracterul extrem de complex al cauzei, atestat de tipul și gravitatea faptelor reproșate persoanelor acuzate, amploarea investigațiilor efectuate și numărul de inculpați. În opinia sa, instanțele naționale au justificat în mod regulat, cu motive pertinente și suficiente, necesitatea de prelungire a detenției provizorii. 28. În ceea ce privește modul în care autoritățile naționale au desfășurat investigația, guvernul ia notă de faptul că autoritățile judiciare au dat dovadă de diligență, prin punerea la dispoziție a mai multor dovezi și la audierea unui număr semnificativ de martori. În opinia sa, absența la anumite audieri a mai multor inculpați, a avocaților și a martorilor acestora a contribuit la prelungirea acestei perioade, dar autoritățile interne ar fi manifestat diligență în desfășurarea procedurii. Evaluare a Curții Perioada care trebuie luată în considerare 29. Curtea amintește că perioada acoperită de art. 5 alineatul (1) litera (c) și de art. 3 din convenție se încheie la data la care se ia o hotărâre pe baza dreptului întemeiat al acuzației care a fost introdusă împotriva mai întâi (Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 104, CEDH 2000 XI) și Svipta c. Letonia, n 66820/01, § 107 CEDH 2006 III (extracturi)). Curtea arată că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 alineatul (3) a început la 20 iunie 2003, data arestării reclamantului și s-a încheiat la 4 octombrie 2005, data condamnării sale în primă instanță. Prin urmare, această perioadă a durat doi ani, trei luni și două săptămâni. Curtea consideră că acest termen este suficient de lung pentru a putea pune o problemă sub aspectul articolului 5 alineatul (3) din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Calmanovici, §§ 90-94). 31. În special, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale acceptabile pentru detenția provizorie a unui acuzat suspectat de comiterea unei infracțiuni: pericolul de evadare a acuzatului (Stögmuller c. Austria, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A n 9 § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să fie repus la dispoziția publicului (Wemhoff c. Germania , Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A n 7 § 14), nu comite noi încălcări (Matzenetter c. Austria, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A n 10 § 9) sau nu afectează ordinea publică (Letelier c. Franța, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A n 207, § Hendriks c. Țările de Jos (dec.), nr. 43701/04, 5 iulie 2007 32). Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei de detenție nu este gata pentru o evaluare abstractă (Patsuuria c. Georgie, n 30779/04, § 62, 6 noiembrie 2007) și că trebuie să fie examinat în fiecare caz ținând seama de condițiile concrete. Prin urmare, continuarea detenției nu se justifică într-o anumită specie decât în cazul în care există indicii concrete care dezvăluie o adevărată cerință de interes public, inclusiv prezumția de nevinovăție, cu privire la regula respectării libertății individuale (Smirnova c. Rusia) 4613/99 și 48183/99, § 61, CEDO 2003 IX (extracturi)). 33. Curtea remarcă că, în speță, instanțele naționale au prelungit periodic reținerea provizorie a reclamantului. Cu toate acestea, Comisia observă caracterul succint și abstract al motivării acestor hotărâri, care se limitau la a menționa anumite criterii prevăzute de Codul de procedură penală, dar nu indicau modul în care aceste criterii intrau în joc în cazul reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Calmanovici menționat anterior, §§ 97-98). Curtea constată, de asemenea, că instanțele au menținut deținerea prin formule similare, ca să nu mai vorbim de stereotipuri, repetând în timp aceleași criterii (a se vedea mutatis mutandis Mihuța c. România, n 13275/03, § 28, 31 martie 2009 și Tiron c. România, n 17689/03, § 39, 7 aprilie 2009). 34. Curtea recunoaște că, prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la realizarea lor, infracțiunile de care a fost acuzat reclamantul puteau provoca o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, cel puțin pentru o perioadă de timp. Cu toate acestea, Comisia observă că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp și că, prin urmare, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motive și mai specifice pentru a justifica persistența motivelor detenției (I.A. c. Franța, 23 septembrie 1998, § 104-105, Rec., 1998, p. 35). Curtea constată că, în speță, instanțele naționale au justificat reținerea provizorie a reclamantului prin persistența motivelor inițiale, prin faptul că eliberarea sa reprezenta un pericol pentru ordinea publică și prin necesitatea de a continua ancheta. Într-adevăr, necesitatea de a păstra ordinea publică și de a asigura o bună desfășurare a anchetei au fost deja recunoscute de Curte ca un motiv care ar putea justifica continuarea unei privări de libertate (Letelier citată anterior, § 39 și Garycki c. Polonia, 14348/02, § 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speță, tribunalele nu au furnizat nicio explicație pentru a justifica, odată cu trecerea timpului, în ce mod eliberarea reclamantului ar avea un impact negativ asupra societății sau ar fi afectat ancheta. 36. Scurta trimitere la gravitatea faptelor comise, la modul în care pârâtul le-ar fi comis și la perspectiva unei pedepse severe nu ar putea depăși lipsa motivării menționate anterior, deoarece este de natură să ridice și mai multe întrebări decât răspunsuri cu privire la rolul acestor elemente în existență: un pericol pentru ordinea publică în speță (a se vedea mutatis mutandis, Calmanovici § 99. În special, Curtea amintește că a considerat deja că este de competența instanțelor interne să motiveze în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi într-adevăr amenințată în cazul în care pârâtul ar fi declarat liber (Letelier) , citată anterior, § 51). Având în vedere că instanțele interne trebuie să respecte prezumția de nevinovăție în momentul examinării necesității de prelungire a detenției provizorii a unui inculpat, trebuie amintit că menținerea în detenție nu poate fi utilizată pentru anticiparea unei pedepse privative de libertate în sine, în principal și abstractă cu privire la gravitatea faptelor comise (a se vedea, În plus, Curtea amintește că art. 5 alineatul (3) din convenție solicită instanțelor naționale, atunci când se confruntă cu necesitatea de a prelungi o măsură de detenție provizorie, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională (Jabłoński c. Polonia, n 33492/96, § 83, 21 decembrie 2000 și Patsouria, citată anterior, § 75 76, 6 noiembrie 2007). 38. În prezenta cauză, singura hotărâre care se referă la situația concretă a fiecărui inculpat și care a avut în vedere înlocuirea detenției cu o măsură alternativă a fost anulată prin hotărârea din 17 iunie 2005 a instanței judecătorești din București, pe motiv că circumstanțele specifice fiecărui inculpat nu erau relevante pentru examinarea oportunității prelungirii detenției și că, în pofida trecerii timpului, privarea de libertate trebuia să continue atât timp cât motivele care justificaseră plasarea în detenție erau în continuare. Or, Curtea consideră că o astfel de motivare nu este în conformitate cu garanțiile prevăzute la art. 5 alineatul (3) din Convenție. 39. Având în vedere considerațiile menționate anterior, Curtea consideră că autoritățile nu au furnizat motive relevante și suficiente pentru a justifica necesitatea de a menține reclamantul în detenție provizorie. 40. În aceste circumstanțe, nu este necesar să se verifice, în plus, dacă autoritățile naționale competente au acordat o atenție specială În conformitate cu art. 5 și art. 6 alineatul (2) din convenție, reclamantul se plânge și de faptul că a fost pus în detenție provizorie prin ordonanță a procurorului și consideră că a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție din cauza motivelor invocate de instanță pentru a justifica menținerea sa în detenție. 43. În acest sens, Curtea constată că, la 23 iunie 2003, măsura impusă de procuror a fost confirmată de tribunalul departamental de la București. Or, rejudecarea a fost introdusă că la 21 iunie 2005. În consecință, acest aspect este întârziat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. 44. În ceea ce privește motivul întemeiat pe presupusa necunoaștere a principiului prezumției de nevinovăție, Curtea constată că instanțele interne nu au făcut decât să constate existența indiciilor de vinovăție, fără a se pronunța pe bună dreptate a acuzațiilor. 45. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. III. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 46. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pacat 47. Reclamantul solicită 50 000 lei românești (RON), adică aproximativ 11 500 EUR (EUR), pentru prejudiciul material care reprezintă veniturile pe care o societate comercială al cărei acționar ar fi trebuit să i-l plătească în cazul în care nu era în detenție. De asemenea, solicită 300 El subliniază că fiul său s-a născut în noiembrie 2003 și că prelungirea nejustificată a detenției a împiedicat crearea unei relații cu copilul său în primii ani ai vieții sale 48. Guvernul subliniază că perioada de detenție provizorie a reclamantului a fost imputată în întregime pedepsei sale și că nu s-a demonstrat realitatea pierderilor suferite. El consideră că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul moral suferit și obiectul cererii și că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui în sine o satisfacție echitabilă. El subliniază că suma solicitată pentru prejudiciul moral este excesivă în raport cu jurisprudența Curții în această privință. 49. Curtea reamintește că nu acordă despăgubiri în temeiul articolului 41 că, atunci când este convinsă că pierderea sau prejudiciul denunțat rezultă într-adevăr din încălcarea pe care a constatat-o. 50. În ceea ce privește cererea depusă pentru prejudiciul material, Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul pretins și respinge această cerere. 51. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit o eroare morală incontestabilă. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, îi alocă 3 000 EUR pentru daune morale. Costuri și cheltuieli de judecată 52. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. Interese moratorii 53. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii restante pe rata dobânzii la dobândă a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN ACEASTA MOTIVE, CURȚA ÎN LÂNGĂ UNANIMITATE, Declarați cererea admisibilă cu privire la spătarul întemeiat pe art. 5 alin. (3) din Convenția privind menținerea reclamantului în detenție provizorie și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a avut loc o încălcare a art. 5 alin. (3) din Convenția menționată anterior că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru a fi convertită în moneda de la statul pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 31 mai 2012, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Marialena Tsirli Egbert Myjer Grefier Adjunct Președinte