Chyzynski împotriva Poloniei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 32287/09) îndreptată împotriva Republicii Polonia și care a fost depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl Dariusz Chyżyński ("reclamantul"), pe 13 iunie 2009 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de doamna avocat W. Szewczyk, avocat la Gdansk. Guvernul polonez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, dl J. Wołąsiewicz, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul se plânge de durata procedurii penale împotriva sa și de absența unui tratament medical adecuat în mediul carceral, tratat necesar pentru starea sa de sănătate.

Pe 9 februarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și pe fond. PE FAPT

Pe 26 septembrie 2000, reclamantul a fost inculpat pentru furt cu violență.

Pe 18 februarie 2002, acuzația împotriva reclamantului și complușilor săi a fost depusă la tribunalul de district din Gdansk.

Mai multe ședințe între 2002 și 2006 au fost amânate din diverse motive, inclusiv neprezentarea reclamantului, imputabilă în esență la refuzul acestuia de a fi adus din penitenciar, neprezentarea coacuzaților și martorilor. Decesul unui asasor în noiembrie 2005 și modificarea componenței instanței în rezultat au determinat necesitatea ca tribunalul să reia dezbaterile de novo.

Prin sentință din 24 octombrie 2006, reclamantul a fost declarat vinovat și condamnat la șase ani de închisoare pe viață.

În urma apelului reclamantului, pe 24 aprilie 2007, tribunalul regional din Gdansk a anulat sentința de fond și a retrimis dosarul pentru reexaminare.

Ședința din fața instanței de trimitere din 13 decembrie 2007 a fost amânată din cauza neprezentării unui coacuzat, neadus din locul detenției. Ședințele au avut loc pe 4 februarie și 26 martie 2008. Dezbaterile au fost amânate la 16 iunie, din cauza concediului judecătorului care instruia cauza și imposibilității logistice de a le ține mai devreme. Ședințele din 16 iunie și 30 iulie 2008 au fost, de asemenea, amânate în urma neprezentării unui coacuzat, neadus din închisoarea sa. Ședința prevăzută pentru 30 octombrie 2008 a fost anulată pentru un motiv similar. Ținând seama de neprezentarea unui coacuzat și a martoarelor la ședința din 1 aprilie 2009, aceasta a fost amânată la 3 iunie 2009. Tribunalul a luat măsurile necesare pentru a asigura prezența persoanelor în cauză la dezbateri.

Un coacuzat și martorii nefiind prezenți la dezbaterile din 3 iunie 2009, tribunalul i-a penalizat cu o amendă. Ședința a fost amânată la 14 septembrie 2009.

Pe 18 iunie 2009, tribunalul regional din Gdansk a respins reclamația reclamantului privind durata procedurii, considerând că întârzierile nu erau imputabile instanței care instruia cauza, ci neprezentării martoarelor și coacuzaților, precum și, într-o anumită măsură, avocaților acestora. Faptul că tribunalul a reluat dezbaterile de novo în urma decesului unui asasor și reexaminarea cauzei consecutive anulării sentinței de fond nu constituiau "întârzieri", în sensul legii privind plângerea împotriva duratei excesive a procedurilor. Potrivit tribunalului, amânările ședințelor, ținute la intervale apropiate, au fost justificate.

Procedura este în curs. B. Starea de sănătate a reclamantului și supravegherea medicală în mediul carceral

În 1996, reclamantul a suferit o contuzie la genunchi cu ocazia practicării sportului, în urma căreia a fost tratat la dispensarul penitenciar. Ulterior, a fost examinat de ortoped și i s-a administrat tratament medicamentos. Examinarea medicală a reclamantului din septembrie 1997 a arătat leziuni la meniscul genunchiului drept, în urma căreia ortopedistul a recomandat intervenția chirurgicală (artroscopia genunchiului) la spitalul penitenciar din Varșovia. Aceasta a fost realizată în septembrie 2003, luând în considerare refuzul reclamantului de a se supune mai devreme. În 2004, în perioada unui concediu penal din motiv de sănătate, reclamantul a suferit, în afara mediului carceral, intervenția de reconstruire a ligamentelor genunchiului. A fost reincarcerant în ianuarie 2005 la expirarea concediului menționat.

Se pare că în 2008, reclamantul a suferit o nouă contuzie care a deteriorat ligamentele genunchiului. De atunci, genunchiul lipește de stabilitate și se luxează. Reclamantul a indicat că de la última contuzie a fost forțat să-și reducă considerabil activitatea fizică pentru a evita orice contuzie suplimentară, care ar putea determina invaliditatea. El a afirmat că este constant expus riscului unei asemenea contuzii, în special în locurile cu sol alunecos, cum ar fi toaletele, dușurile sau scările. În ciuda deteriorării stării sale de sănătate, datorată zguduirilor și microșocurilor la genunchi care apar în timpul deplasărilor sale la închisoare, nu i se garantează o îngrijire medicală adecvată. Îngrijirile pe care le primește constau în esență în administrarea analgezicelor și furnizarea de stabilizatori pentru genunchi a căror purtare este limitată la o oră pe zi, ținând seama de deficiențele circulației sanguine. Reclamantul a susținut că lipsa îngrijirilor necesare determină atrofia musculară (amiotrofie) în piciorul drept. În ciuda faptului că au recunoscut imposibilitatea de a realiza în mediul carceral tratamentul necesar stării sale de sănătate (și anume intervenția de reconstruire a ligamentelor genunchiului), autoritățile au respins toate cereri lor, care l-ar fi putut ajuta să beneficieze de un asemenea tratament în afara mediului carceral.

Potrivit Guvernului, în decembrie 2007, reclamantul s-a plânit de dureri în genunchi, în urma căreia i s-au administrat analgezice și s-a stabilit o vizită la un ortoped. Reclamantul a suferit, de asemenea, examinare radiologică. După ce a diagnosticat instabilitatea rotulei genunchiului drept, ortopedistul a transmis dosarul medical al reclamantului la spitalul penitenciar din Varșovia. Pe 30 mai 2008, această instituție a informat medicul în cauză că reconstruirea ligamentelor genunchiului nu era posibilă în mediul carceral; a recomandat examinarea reclamantului de către instituția de sănătate care a realizat intervenția anterioară sau, în caz contrar, examinarea radiologică și posibila spitalizare cu scopul examinărilor suplimentare în unitatea sa din Varșovia.

După examinările medicale realizate în iunie și septembrie 2008, ortopedistul penitenciarului Varșovia Mokotow a concluzionat că intervenția genunchiului nu constituia o urgență pentru reclamant și putea fi realizată ulterior.

Pe 15 septembrie 2008, o cerere a reclamantului privind acordarea unui concediu penal (wniosek o udzielenie przerwy w wykonaniu kary) cu scop operațional a fost respingă de tribunalul regional din Gdansk, pe motiv că îngrijirea medicală a sa în mediul carceral era suficientă în ceea ce privește starea sa de sănătate.

Cererea reclamantului, bazată pe un motiv similar cu anterior (wniosek o udzielenie przepustki losowej), a fost respingă pe 2 octombrie 2008, pe motiv al absenței circumstanțelor susceptibile de a justifica acceptarea acesteia. Judecătorul de executare a pedepselor a estimat că toate măsurile preliminare eventualei operații puteau fi efectuate de reclamant prin corespondență. În special, ar trebui să-și transmită mai întâi dosarul medical instituției de sănătate susceptibilă de a-l primi și apoi să stabilească data eventualului tratament.

În septembrie 2008, reclamantul a primit de la administrația penitenciară un stabilizator de genunchi pe care pare că ar fi refuzat să-l poarte.

Pe 29 octombrie și 18 noiembrie 2008, cererile reclamantului de aceeași natură cu cea respingă pe 2 octombrie au fost lăsate fără curs, pe motiv că nu ridicau nici o problemă nouă în comparație cu cele deja examinate de instanțe.

Ortopedistul care a examinat reclamantul în ianuarie 2009 a estimat că ar putea fi operat ulterior, fie după eliberarea sa programată pentru 2014, starea sa de sănătate nefiind necesară unei intervenții chirurgicale imediate.

Potrivit certificatului medical din 23 ianuarie 2009, starea de sănătate a reclamantului nu se opunea tratamentului medical în mediul carceral.

Pe 9 martie 2009, în urma examinării de un chirurg, reclamantul i s-au prescris exerciții de recuperare fizică.

Pe 6 martie 2009, tribunalul regional din Gdansk a respins cererea reclamantului pentru acordarea unui concediu penal cu scop operațional în afara mediului carceral. Pe 14 aprilie 2009, această decizie a fost confirmată de curtea de apel din Gdansk. Instanțele s-au referit la avizul medical din 23 martie 2009, care arată că reclamantul putea fi tratat în mediul carceral. Avizul indica că instabilitatea genunchiului era ușor exprimată (miernie nasilone) și că o operație, fără urgență (w trybie planowym), putea fi realizată. Fără a contesta imposibilitatea de a realiza aceasta operație în rețeaua de sănătate penitenciară, instanțele au estimat că acordarea unui concediu penal nu era indicată, atât examinarea medicală a reclamantului cu scop stabilirea datei eventualei operații, cât și operația în sine puteau fi efectuate, în caz de nevoie, sub escortă a agenților administrației penitenciare. În orice caz, data eventualei operații nu fusese stabilită.

În urma cererii reclamantului de a face posibilă admisia sa la spitalul public cu scop operațional, responsabilul penitenciarului din Gdansk l-a informat al absenței motivelor pentru aceasta; a notat că reclamantul, în așteptarea examinării de ortoped, și-a continuat recuperarea fizică.

Certificatele emise în urma examinărilor reclamantului de ortoped în mai, iunie și noiembrie 2009, nu arătau nici o deteriorare a stării sale de sănătate. De asemenea, rezulta că operația genunchiului putea fi realizată ulterior.

Pe 9 iunie 2009, tribunalul regional din Gdansk a respins cererea reclamantului pentru eliberare anticipată.

Pe 19 iunie 2009, o cerere a reclamantului de a i se acorda un concediu penal a fost respingă ca fiind în esență identică cu cea respingă pe 6 martie. Pe 2 iulie 2009, tribunalul regional din Gdansk a respins recursul reclamantului.

Reclamantul a indicat că între mai 2009 și august 2010, a consultat ortopedistul de șase ori. IRM (examen cu rezonanță magnetică) realizat pe 11 mai 2010 și examinarea sa subsecventă de ortoped au confirmat că genunchiul îi lipea de stabilitate.

Pe 16 iunie și 16 septembrie 2010, cererile reclamantului pentru acordarea unui concediu penal cu scop examinării medicale de o instituție de sănătate în afara mediului carceral și stabilirea datei operației au fost respinse, pe motiv că un certificat medical recent arată că ar putea fi tratat în mediul carceral. Potrivit specialiștilor care asigură supravegherea medicală a reclamantului, reconstruirea ligamentelor genunchiului, nerealizabilă în mediul carceral, putea fi efectuată ulterior, fără risc de agravare a stării sale de sănătate.

Avocatul reclamantului a atacat decizia din 16 septembrie. A depus certificatul emis de ortopedistul unei instituții de sănătate din Gdansk, indicând că înainte de operație, reclamantul ar trebui să sufere o examinare medicală susceptibilă de a determina natura eventualului tratament; în cazul în care operația s-ar fi dovedit necesară, ar fi putut fi realizată între 22 noiembrie și 3 decembrie 2010.

Pe 17 noiembrie 2010, curtea de apel din Gdansk a respins recursul. S-a referit la avizul medical din 27 mai 2010, care arată că reclamantul putea fi tratat în mediul carceral, fără pericol pentru viață sau sănătate. Faptul că dorea să se supună unui tratament în afara mediului carceral nu putea, în situația actuală, justifica acordarea unui concediu penal. Certificatul prezentat de avocatul reclamantului nu atesta caracterul indispensabil și urgent al operației. Curtea de apel a semnalat că concediul penal nu ar fi acordat fără stabilirea prealabilă a datei operației reclamantului.

Pe 24 septembrie 2010, reclamantul a primit de la administrația penitenciară un stabilizator de genunchi și a fost instruit de un educatoe asupra exercițiilor fizice de efectuat.

După examinarea reclamantului de ortoped pe 22 octombrie 2010, i s-a recomandat o consultație neurologică; aceasta a avut loc pe 6 noiembrie 2010.

Avocatul reclamantului a solicitat curții de apel să revizuiască decizia din 17 noiembrie 2010, pe motiv că, contrar concluziei reținute, data operației clientului său fusese stabilită. Printr-o scrisoare din 16 decembrie 2010, avocatul reclamantului a fost informat că decizia în cauză rămânea în vigoare.

Potrivit Guvernului, până în martie 2011, cel puțin, nici o plângere a reclamantului privind starea sa de sănătate nu a fost înregistrată de autoritățile.

Potrivit certificatului medical din 18 iunie 2011, stabilit în urma examinării reclamantului, un medic al instituției private de sănătate din Bydgoszcz a constatat în prealabil că tratamentul chirurgical ar fi fost indicat. Acest tratament ar putea fi acordat în urma acordului prealabil al instituției de sănătate a alegerii reclamantului și după obținerea unui concediu penal. PE DREPT I. PRIVIND CEREREA GUVERNULUI DE A RADIA CEREREA DIN ROL ÎN APLICAREA ARTICOLULUIUI 37 DIN CONVENȚIE

Printr-o scrisoare din 15 decembrie 2011, Guvernul a invitat Curtea să radieze cauza din rol, în măsura în care se referea la durata procedurii împotriva reclamantului, și a anexat textul unei declarații unilaterale similare cu cea prezentată în cauzele Tahsin Acar c. Turcia (chestiune preliminară) [Marea Cameră], nr. 26307/95, CEDH 2003-VI), Haran c. Turcia (radierea din rol), nr. 25754/94, 26 martie 2002) și altele. Guvernul a invitat Curtea să radieze această parte a cererii din rol, în aplicarea articolului 37 § 1 (c) din Convenție.

Curtea consideră, după examinarea termenilor declarației unilaterale, că aceasta nu oferă o bază suficientă pentru a putea spune că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție nu necesită continuarea examinării cauzei (a contrario, Spolka z o.o. Waza c. Polonia (radierea din rol), nr. 11602/02, 26 iunie 2007).

În consecință, ea respinge cererea Guvernului privind radierea acestei părți a cererii din rol în temeiul articolului 37 § 1 c) din Convenție și va continua în consecință examinarea admisibilității și pe fond a cauzei.

Curtea observă că procedura în cauză, încă în curs, se extinde în prezent pe aproximativ unsprezece ani și opt luni, pentru două grade de jurisdicție. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grievul nu este în mod evident prost fondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Mai mult, nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. B. Pe fond

În observațiile sale, reclamantul a susținut că durata procedurii în cauză nu era rezonabilă.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și în funcție de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele în cauză (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

Curtea a tratat în repetate rânduri cauzele care ridicau întrebări similare cu cea din cauza de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Frydlender precitat).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în această materie, Curtea estimează că în cauza de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu satisface cerința "termenului rezonabil".

În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. Pe fond, face valoare că grievul este în mod evident prost fondat, ținând seama de îngrijirea medicală adecvată a reclamantului în rețeaua de sănătate penitenciară. Guvernul observă că avizurile medicale ates nu are urgență medicală în materia.

Reclamantul respinge argumentele Guvernului și-și menține susținerile.

Curtea reamintește că condițiile detenției unei persoane bolnave trebuie să garanteze protecția sănătății deținutului, ținând seama de contingențele ordinare și rezonabile ale încarceării. Dacă nu se poate deduce o obligație generală de eliberare sau transfer într-un spital civil a unui deținut, chiar și dacă acesta suferă de o boală deosebit de greu de tratat (Mouisel c. Franța, nr. 67263/01, § 40, CEDH 2002-IX), art. 3 din Convenție impune statului să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate.

Curtea nu poate exclude că, în condiții deosebit de grave, se poate ajunge în situații în care o bună administrare a justiției necesită ca să se ia măsuri de natură umanitară pentru a le remedia (Sakkopoulos c. Grecia, nr. 61828/00, § 38, 15 ianuarie 2004).

Faptul că îngrijirile acordate în mediul carceral trebuie să fie adecvate, adică la un nivel comparabil cu cel pe care autoritățile statului s-au angajat să-l furnizeze întregii populații, nu implică faptul că orice deținut să-i fie garantat același nivel de îngrijire medicală ca și în cele mai bune instituții de sănătate din afara mediului carceral (Mirilashivili c. Rusia (dec.), nr. 6293/04, 10 iulie 2007).

În cazul de față, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra excepției de neepuizare a căilor de atac interne, întrucât în orice caz grievul este inadmisibil din alt motiv. Ea observă că reclamantul suferă de instabilitatea rotulei genunchiului în urma contuzielor care s-au produs în 1996 și 2008. Curtea ia act al avizului medical din 23 martie 2009, calificând "puțin intense" afecțiunile suferite de reclamant, precum și argumentele acestuia care expun dezavantajele cu care s-ar confrunta din cauza problemelor sale de sănătate. Chiar și dacă intensitatea dezavantajelor suferite de reclamant ar atinge nivelul suficient pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție, Curtea observă că dosarul arată că beneficiază, de mai mulți ani, de îngrijire și supraveghere de către serviciile de sănătate penitenciare. În acest cadru, este consultat de specialiști și este supus unor examinări specializate, cum ar fi operația realizată în 2003 sau examinări radiologice. Curtea observă, de asemenea, că ședințele de recuperare fizică, tratamentul medicamentos și suportul medical sunt oferite reclamantului în cadrul rețelei de sănătate penitenciară. Informațiile disponibile Curții, în special cele referitoare la concediul pentru motiv de sănătate acordat în 2005, arată că se ține seama de problemele sale de sănătate particulare.

Privind calitatea îngrijirilor acordate reclamantului în mediul carceral, Curtea observă că nu a fost dovedit că acestea erau deficiente. În particular, nu s-a dovedit că din cauza detenției sale, starea de sănătate a reclamantului s-ar fi agravat într-o manieră anormală. Certificatele medicale prezentate în cadrul evaluării periodice a stării de sănătate a reclamantului ates absența contraindicațiilor medicale pentru continuarea tratamentului acestuia în rețeaua de sănătate penitenciară. De asemenea, nici un aviz de incompatibilitate între starea de sănătate a reclamantului și detenția sa nu a fost niciodată exprimat.

Curtea observă că reclamantul se plânge că este privat de un tratament medical adecuat, considerând că singurul tratament eficace ar fi intervenția chirurgicală în afara mediului carceral, lucru care i-a fost refuzat. Deși nu este contestat că tratamentul în cauză nu poate fi acordat în rețeaua spitalelor penitenciare, avizurile medicale arată posibilitatea ca reclamantul să beneficieze ulterior de acesta, fără risc de agravare a stării sale de sănătate. Curtea observă că reclamantul nu a dovedit că măsurile preliminare și indispensabile pentru eventual tratament medical în afara mediului carceral nu ar fi putut fi efectuate de el în modul preconizat de autorități (a se vedea, § 20, mai sus).

Așa cum a afirmat deja, Curtea nu poate substitui punctul ei de vedere celui al instanțelor interne (Sakkopoulos, mai sus, § 44). Ea observă în acest sens că autoritățile interne au, în general, satisfăcut obligația lor de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în special prin administrarea unor îngrijiri medicale adecvate (Martinelli c. Italia (dec.), nr. 22682/02, 16 iunie 2005).

În aceste condiții, după ce s-a dedicat unei aprecieri globale a faptelor relevante pe baza dovezilor produse în fața sa, Curtea estimează că situația de sănătate a reclamantului (...) nu atinge în prezent nivelul de gravitate necesar articolului 3 din Convenție (Corsaro c. Italia (dec.), nr. 69135/01, 6 noiembrie 2003).

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră grievul reclamantului în mod evident prost fondat, în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție, și îl respinge.

Reclamantul solicită 10.000 euro (EUR) pentru daunele morale suferite cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantului 8.000 EUR pentru daunele morale. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită, de asemenea, 6.150 PLN (aproximativ 1.400 EUR) pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții, care constau din onorarii versate avocatului său pentru procedura de la Strasbourg. Prezintă o factură care atestă realitatea cheltuielilor ocazionate.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifului acestora. În cazul de față și ținând seama de documentele în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 700 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge declarația unilaterală a Guvernului referitoare la grievul tras din art. 6 § 1 din Convenție; 2. Declară cererea admisibilă cât privește grievul tras din art. 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru rest; 3. Decide că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Decide a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât, la cursul aplicabil la data efectuării plății: i) 8.000 EUR (opt mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daunele morale; ii) 700 EUR (șapte sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri; b) că din expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 24 iulie 2012, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din regulament. Fatoș Aracı David Thór Björgvinsson Grefieră adjunctă Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 32287/09) dirigée contre la République de Pologne et dont un ressortissant de cet État, M. Dariusz Chyżyński (« le requérant »), a saisi la Cour le 13 juin 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e W. Szewczyk, avocat à Gdansk. Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. J. Wołąsiewicz, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale à son encontre et de l’absence en milieu carcéral d’un traitement médical requis par son état de santé.

Le 9 février 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

Le 26 septembre 2000, le requérant fut inculpé de vol avec agression.

Le 18 février 2002, l’acte d’accusation contre le requérant et ses complices fut introduit auprès du tribunal de district de Gdansk.

Plusieurs audiences entre 2002 et 2006 furent reportées pour différents motifs, dont les non-comparutions du requérant, imputables essentiellement à sa non conduite depuis le centre pénitentiaire, celles des coaccusés et des témoins. Le décès d’un assesseur en novembre 2005 et la modification de la formation de jugement en résultant provoquèrent la nécessité pour le tribunal de conduire les débats de novo .

Par un jugement du 24 octobre 2006, le requérant fut déclaré coupable des faits et condamné à six ans de réclusion criminelle.

Suite à l’appel du requérant, le 24 avril 2007, le tribunal régional de Gdansk annula le jugement de première instance et renvoya le dossier pour réexamen.

L’audience devant la juridiction de renvoi du 13 décembre 2007 fut reportée en raison de la non-comparution d’un coaccusé, non conduit depuis son lieu de détention. Les audiences eurent lieu les 4 février et 26 mars 2008. Les débats furent reportés au 16 juin, en raison du congé du juge instruisant l’affaire et de l’impossibilité logistique de les tenir plus tôt. Les audiences des 16 juin et 30 juillet 2008 furent également reportées à la suite de la non-comparution d’un coaccusé, non conduit depuis sa maison d’arrêt. L’audience prévue pour le 30 octobre 2008 fut annulée pour un motif similaire. Compte tenu de la non-comparution d’un coaccusé et des témoins à l’audience du 1 er avril 2009, celle-ci fut reportée au 3 juin 2009. Le tribunal prit les dispositions nécessaires pour assurer la présence des personnes concernées aux débats.

Un coaccusé et les témoins n’ayant pas comparu aux débats du 3 juin 2009, le tribunal les punit d’une amende. L’audience fut reportée au 14 septembre 2009.

Le 18 juin 2009, le tribunal régional de Gdansk rejeta la plainte du requérant contre la durée de la procédure, estimant que les retards étaient imputables non pas à la juridiction instruisant l’affaire mais aux non ‑ comparutions des témoins et des coaccusés, ainsi que, dans une certaine mesure, de leurs avocats. Le fait pour le tribunal d’avoir conduit les débats de novo suite au décès d’un assesseur et le réexamen de l’affaire consécutif à l’annulation du jugement de première instance ne constituaient pas « des retards », au sens de la loi sur la plainte contre la durée excessive des procédures. Selon le tribunal, les reports des audiences, tenues à des intervalles rapprochées, avaient été justifiés.

La procédure est en cours. B. L’état de santé du requérant et son suivi médical en milieu carcéral

En 1996, le requérant fut victime d’une contusion au genou à l’occasion de la pratique du sport, à la suite de laquelle il avait été soigné au dispensaire de la prison. Ultérieurement, il fut examiné par l’orthopédiste et se vit administrer un traitement médicamenteux. L’examen médical du requérant en septembre 1997 fit état des lésions au ménisque de son genou droit, suite à quoi l’orthopédiste avait recommandé son opération (l’arthroscopie du genou) à l’hôpital carcéral de Varsovie. Celle-ci fut réalisée en septembre 2003, compte tenu du refus du requérant de s’y soumettre plus tôt. En 2004, lors d’un congé pénal pour raison de santé, le requérant subit, hors milieu carcéral, l’opération de reconstitution des ligaments du genou. Il fut réincarcéré en janvier 2005 à l’expiration dudit congé.

Apparemment en 2008, le requérant fut victime d’une nouvelle contusion qui avait endommagé les ligaments du genou. Depuis, celui-ci manque de stabilité et se déboîte. Le requérant indiqua que depuis sa dernière contusion, il avait été contraint de réduire considérablement son activité physique pour éviter toute contusion supplémentaire, susceptible d’entraîner son invalidité. Il affirma être constamment exposé au risque d’une telle contusion, notamment aux endroits pourvus de sols glissants, tels que les toilettes, les douches ou les escaliers. Malgré la détérioration de son état de santé, due aux froissements et micro chocs au genou se produisant lors de ses déplacements, à la prison, on ne lui garantit pas de prise en charge médicale adéquate. Les soins dont il bénéficie consistent essentiellement en une administration des antidouleurs et une fourniture des stabilisateurs pour le genou dont le port est limité à une seule heure par jour, compte tenu des déficiences de sa circulation sanguine. Le requérant soutint que le manque de soins requis entraîne une fonte musculaire (amyotrophie) dans sa jambe droite. Malgré qu’elles aient reconnu l’absence de possibilité de réaliser en milieu carcéral le traitement requis par son état de santé (à savoir l’opération de reconstitution des ligaments du genou), les autorités avaient rejeté l’ensemble de ses demandes, susceptibles de lui permettre de bénéficier d’un tel traitement hors milieu carcéral.

Selon le Gouvernement, en décembre 2007, le requérant se plaignit de douleurs au genou, suite à quoi on lui avait administré les antidouleurs et arrêté un rendez-vous chez un orthopédiste. Le requérant subit également l’examen radiologique. Après avoir diagnostiqué l’instabilité de la rotule de son genou droit, l’orthopédiste transmit le dossier médical du requérant à l’hôpital carcéral de Varsovie. Le 30 mai 2008, cet établissement informa le médecin concerné que la reconstitution des ligaments du genou était insusceptible d’être réalisée en milieu carcéral ; il recommanda l’examen du requérant par l’établissement des soins ayant effectué son opération antérieure ou, à défaut, l’examen radiologique et l’éventuelle hospitalisation en vue des examens complémentaires à son unité de Varsovie.

A la suite des examens médicaux réalisés en juin et septembre 2008, l’orthopédiste de la maison d’arrêt de Varsovie Mokotow conclut que l’opération du genou ne constituait pas pour l’urgence pour le requérant et pouvait être réalisée ultérieurement.

Le 15 septembre 2008, une demande du requérant tendant à l’octroi du congé pénal ( wniosek o udzielenie przerwy w wykonaniu kary) aux fins de son opération fut rejetée par le tribunal régional de Gdansk, au motif que sa prise en charge médicale en milieu carcéral était suffisante au regard de son état de santé.

La demande du requérant, fondée sur un motif similaire à la précédente ( wniosek o udzielenie przepustki losowej ), fut rejetée le 2 octobre 2008, au motif de l’absence des circonstances susceptibles de justifier son acceptation. Le juge d’application des peines estima que l’ensemble des démarches préalables à l’éventuelle opération pouvaient être effectuées par le requérant par courrier. En particulier, il devrait d’abord transmettre son dossier médical à l’établissement des soins susceptible de l’accueillir pour ensuite établir la date de son éventuel traitement.

En septembre 2008, le requérant se vit fournir par l’administration carcérale un stabilisateur du genou qu’il aurait apparemment refusé de porter.

Les 29 octobre et 18 novembre 2008, les demandes du requérant de même nature que celle rejetée le 2 octobre furent laissées sans suites, au motif qu’elles ne soulevaient aucune question nouvelle par rapport à celles déjà examinées par les juridictions.

L’orthopédiste ayant examiné le requérant en janvier 2009 estima qu’il pouvait être opéré ultérieurement, soit après sa libération programmée pour 2014, son état de santé ne nécessitant pas d’intervention chirurgicale immédiate.

Selon le certificat médical du 23 janvier 2009, l’état de santé du requérant ne s’opposait pas à son traitement médical en milieu carcéral.

Le 9 mars 2009, suite à son examen par un chirurgien, le requérant se vit prescrire les exercices de rééducation physique.

Le 6 mars 2009, le tribunal régional de Gdansk rejeta la demande du requérant, tendant à l’octroi du congé pénal en vue de son opération hors milieu carcéral. Le 14 avril 2009, cette décision fut confirmée par la cour d’appel de Gdansk. Les juridictions se référèrent à l’avis médical du 23 mars 2009, faisant apparaître que le requérant pouvait être soigné en milieu carcéral. L’avis indiquait que l’instabilité du genou était peu intense ( miernie nasilone ) et qu’une opération, sans urgence ( w trybie planowym ), pouvait être réalisée. Sans contester l’impossibilité de réaliser ladite opération dans le réseau de santé pénitentiaire, les juridictions estimèrent que l’octroi du congé pénal n’était pas indiqué, tant l’examen médical du requérant en vue de l’établissement de la date de l’éventuelle opération que l’opération elle-même pouvant être effectuées, en cas de besoin, sous escorte des agents de l’administration carcérale. En tout état de cause, la date de l’éventuelle opération n’avait pas été arrêtée.

A la suite de la demande du requérant de rendre possible son admission à l’hôpital public en vue de l’opération, le responsable de la maison d’arrêt de Gdansk l’informa de l’absence des motifs en ce sens ; il nota que le requérant, en attente de l’examen par l’orthopédiste, poursuivait sa rééducation physique.

Les certificats délivrés à l’issue des examens du requérant par l’orthopédiste en mai, juin et novembre 2009, ne faisaient état d’aucune détérioration de son état de santé. Il en ressortait également que l’opération du genou pouvait être réalisée ultérieurement.

Le 9 juin 2009, le tribunal régional de Gdansk rejeta la demande du requérant tendant à sa libération anticipée.

Le 19 juin 2009, une demande du requérant de lui octroyer le congé pénal fut rejetée en tant qu’essentiellement identique à celle rejetée le 6 mars. Le 2 juillet 2009, le tribunal régional de Gdansk rejeta le recours du requérant.

Le requérant indiqua qu’entre le mois de mai 2009 et le mois d’août 2010, il avait consulté l’orthopédiste à six reprises. L’IRM (examen par résonnance magnétique) réalisé le 11 mai 2010 et son examen subséquent par l’orthopédiste avaient confirmé que son genou manquait de stabilité.

Les 16 juin et 16 septembre 2010, les demandes du requérant tendant à l’octroi du congé pénal en vue de son examen médical par un établissement des soins hors milieu carcéral et l’établissement de la date de l’opération furent rejetées, au motif qu’un récent certificat médical faisait apparaître qu’il pouvait être soigné en milieu carcéral. Selon les spécialistes assurant le suivi médical du requérant, la reconstruction des ligaments du genou, non réalisable en milieu carcéral, pouvait être conduite ultérieurement, sans risque d’aggravation de son état de santé.

L’avocat du requérant fit recours contre la décision du 16 septembre. Il produisit le certificat délivré par l’orthopédiste d’un établissement des soins de Gdansk, indiquant que, préalablement à l’opération, le requérant devrait subir un examen médical susceptible de déterminer la nature de son éventuel traitement; dans le cas où l’opération se serait révélée nécessaire, elle pourrait être réalisée entre le 22 novembre et le 3 décembre 2010.

Le 17 novembre 2010, la cour d’appel de Gdansk rejeta le recours. Elle se référa à l’avis médical du 27 mai 2010, faisant apparaître que le requérant pouvait être soigné en milieu carcéral, sans danger pour sa vie ou sa santé. Le fait qu’il souhaitait se soumettre à un traitement hors milieu carcéral ne pouvait, en l’état actuel, justifier l’octroi du congé pénal. Le certificat présenté par l’avocat du requérant n’attestait pas du caractère indispensable et urgent de l’opération. La cour d’appel signala que le congé pénal ne serait accordé sans l’établissement préalable de la date de l’opération du requérant.

Le 24 septembre 2010, le requérant se vit fournir par l’administration carcérale un stabilisateur du genou et fut instruit par un éducateur sur les exercices physiques à effectuer.

A l’issue de son examen par l’orthopédiste du 22 octobre 2010, le requérant se vit recommander une consultation neurologique ; celle-ci eut lieu le 6 novembre 2010.

L’avocat du requérant demanda à la cour d’appel de revoir la décision du 17 novembre 2010, au motif que, contrairement à la conclusion retenue, la date de l’opération de son client avait été arrêtée. Par une lettre du 16 décembre 2010, l’avocat du requérant fut informé que la décision incriminée demeurait en vigueur.

Selon le Gouvernement, jusqu’au mars 2011, tout au moins, aucune plainte du requérant au sujet de son état de santé ne fut répertoriée par les autorités.

D’après le certificat médical du 18 juin 2011, établi à l’issue de l’examen du requérant, un médecin de l’établissement privé des soins de Bydgoszcz avait constaté préalablement que le traitement chirurgical aurait été indiqué. Ledit traitement pourrait être dispensé à la suite de l’accord préalable de l’établissement des soins du choix du requérant et après l’obtention du congé pénal. EN DROIT I.

La Cour estime, après avoir examiné les termes de la déclaration unilatérale, que celle-ci n’offre pas une base suffisante pour qu’elle puisse dire que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de l’affaire ( a contrario , Spolka z o.o. Waza c. Pologne (radiation du rôle), n o 11602/02, 26 juin 2007).

Partant, elle rejette la demande du Gouvernement tendant à la radiation de cette partie de la requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) de la Convention et va en conséquence poursuivre l’examen de la recevabilité et du fond de l’affaire. II.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable », tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

La Cour note que la procédure concernée, toujours pendante, s’étend actuellement sur environ onze années et huit mois, pour deux degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Dans ses observations, le requérant a soutenu que la durée de la procédure concernée n’était pas raisonnable.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

Le requérant se plaint de subir un traitement contraire à l’article 3 de la Convention, du fait de l’absence, en milieu carcéral, d’un traitement médical requis par son état de santé. Il se plaint tout particulièrement du refus des juridictions internes de surseoir à son incarcération, malgré son état de santé qui nécessiterait une intervention chirurgicale hors milieu carcéral.

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Sur le fond, il fait valoir le caractère manifestement mal fondé du grief, compte tenu de la prise en charge médicale adéquate du requérant dans le réseau de santé pénitentiaire. Le Gouvernement fait remarquer que les avis médicaux attestent de l’absence d’une urgence médicale en la matière.

Le requérant rejette les arguments du Gouvernement et maintient ses allégations.

La Cour rappelle que les conditions de détention d’une personne malade doivent garantir la protection de la santé du prisonnier, eu égard aux contingences ordinaires et raisonnables de l’emprisonnement. Si l’on ne peut en déduire une obligation générale de remettre en liberté ou transférer dans un hôpital civil un détenu, même si ce dernier souffre d’une maladie particulièrement difficile à soigner ( Mouisel c. France , n o 67263/01, § 40, CEDH 2002-IX), l’article 3 de la Convention impose à l’État de protéger l’intégrité physique des personnes privées de liberté.

La Cour ne saurait exclure que, dans des conditions particulièrement graves, l’on puisse se trouver en présence de situations où une bonne administration de la justice exige que des mesures de nature humanitaire soient prises pour y parer ( Sakkopoulos c. Grèce , n o 61828/00, § 38, 15 janvier 2004).

Le fait que les soins dispensés en milieu carcéral doivent être appropriés, c’est-à-dire d’un niveau comparable à celui que les autorités de l’État se sont engagées à fournir à l’ensemble de la population, n’implique pas que soit garanti à tout détenu le même niveau des soins médicaux que celui des meilleurs établissements de santé extérieurs au milieu carcéral ( Mirilashivili c. Russie (déc.), n o 6293/04, 10 juillet 2007).

En l’espèce, la Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur l’exception du non-épuisement des voies de recours internes, puisqu’en tout état de cause le grief est irrecevable pour un autre motif. Elle observe que le requérant souffre de l’instabilité de la rotule du genou des suites des contusions s’étant produites en 1996 et 2008. La Cour prend note de l’avis médical du 23 mars 2009, qualifiant de « peu intenses » les affections éprouvées par le requérant, ainsi que des arguments de ce dernier exposant les désagréments auxquels il se heurterait en raison de ses problèmes de santé. A supposer que l’intensité des inconvénients éprouvés par le requérant atteigne le niveau suffisant pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention, la Cour note que le dossier fait apparaître qu’il bénéficie, depuis plusieurs années, de la prise en charge et du suivi par les services de santé pénitentiaires. Dans ce cadre, il est consulté par des spécialistes et fait l’objet des examens spécialisés, tels que l’opération réalisée en 2003 ou les examens radiologiques. La Cour note également que les séances de rééducation physique, le traitement médicamenteux et le support médical sont offerts au requérant dans le cadre du réseau de santé pénitentiaire. Les informations à la disposition de la Cour, notamment celles relatives au congé pour motif de santé octroyé en 2005, font apparaître qu’il est tenu compte de ses problèmes de santé particuliers.

S’agissant de la qualité des soins dispensés au requérant en milieu carcéral, la Cour note qu’il n’a pas été démontré que ceux-ci étaient défaillants. En particulier, il n’a pas été prouvé qu’en raison de sa détention, l’état de santé du requérant se serait aggravé de façon anormale. Les certificats médicaux, présentés dans le cadre de l’évaluation périodique de l’état de santé du requérant, attestent de l’absence des contrindications médicales à la poursuite de son traitement dans le réseau de santé pénitentiaire. De même, un avis d’incompatibilité entre l’état de santé du requérant et sa détention n’a jamais été exprimé.

La Cour note que le requérant se plaint d’être privé d’un traitement médical adéquat, estimant que le seul traitement efficace serait l’intervention chirurgicale hors milieu carcéral, ce que lui a été refusé. Quoiqu’il ne soit pas controversé que le traitement concerné ne peut être dispensé dans le réseau des hôpitaux pénitentiaires, les avis médicaux font apparaître la possibilité pour le requérant d’en bénéficier ultérieurement, sans risque d’aggravation de son état de santé. La Cour note que le requérant n’a pas démontré que les démarches préalables et indispensables à son éventuel traitement médical hors milieu carcéral n’auraient pas pu être effectuées par lui de la manière préconisée par les autorités (voir, § 20, ci-dessus).

Ainsi qu’elle a déjà affirmé, la Cour ne peut substituer son point de vue à celui des juridictions internes ( Sakkopoulos , ci-dessus, § 44). Elle relève à cet égard que les autorités internes ont, en général, satisfait à leur obligation de protéger l’intégrité physique du requérant, notamment par l’administration des soins médicaux appropriés ( Martinelli c. Italie (déc.), n o 22682/02, 16 juin 2005).

Dans ces conditions, après s’être livrée à une appréciation globale des faits pertinents sur la base des preuves produites devant elle, la Cour estime que la situation de santé du requérant (...) n’atteint pas en l’état un niveau de gravité requis par l’article 3 de la Convention ( Corsaro c. Italie (déc.), n o 69135/01, 6 novembre 2003).

Compte tenu de ce qui précède, la Cour juge le grief du requérant manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention, et le rejette. IV.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral subi au titre de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 8 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 6 150 PLN (environ 1 400 EUR) pour les frais et dépens engagés devant la Cour, ceux-ci étant constitués des honoraires versés à son avocat au titre de la procédure à Strasbourg. Il présente une facture attestant de la réalité des frais occasionnés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 700 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette la déclaration unilatérale du Gouvernement concernant le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i) 8 000 EUR (huit mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 700 EUR (sept cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 juillet 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatoș Aracı David Thór Björgvinsson Greffière adjointe Président