- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 31 iulie 2012
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 5, Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 5
- Încălcare — Articolul 6
Durmuș și Tanșancik împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL DURMUȘ ȘI TANȘANCIK c. TURCIA (solicitarea nr. 54625/09) HOTĂRÂREA STRASBURG 31 iulie 2012 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Durmuș și Tanșanquek c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adică secțiunea), care se află într-un comitet compus din Dragoljub Popović, președinte, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători; și de Françoise Elens-Passos, graffière adjuncte de secțiune, După ce a deliberat în cadrul Comitetului Consiliului la 10 iulie 2012, a luat o hotărâre în acest sens, adoptat la această dată procedural La la origine a cauzei se află o cerere (n 54625/09) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dnii Nihat Durmuș și Azmi Tanșancak ( La 23 septembrie 2009, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 29 noiembrie 2010, Curtea a comunicat cererea guvernului și a indicat că aceasta nu are nevoie de informări, dar guvernul ar putea, în cazul în care dorește, să își prezinte observațiile.
Guvernul nu le-a prezentat. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L Acestea s-au născut în 1971 și, respectiv, 1975. La 12 noiembrie 1999, reclamanții au fost arestați în timpul unui schimb de focuri cu forțele de ordine și au fost reținuți provizoriu la 17 noiembrie 1999 și la 23 noiembrie 1999. În 2000, o procedură penală a fost pronunțată împotriva acestora din cauza activităților pe care le desfășurau în numele unei organizații ilegale înarmate. 8. La 10 septembrie 2009, la 51 Curtea din Diyarbakr a respins cererea de extindere a reclamanților și a dispus menținerea lor în detenție provizorie ținând cont de existența unor suspiciuni puternice legate de încălcarea dreptului comunitar reproșat și ținând cont de faptul că aceasta se referă la o infracțiune prevăzută la art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală (inclusiv infracțiunile împotriva ordinii constituționale și funcționarea acestui ordin).
Prin hotărârea din 27 octombrie 2009, tribunalul din Diyarbakýr a declarat pe reclamanții vinovați de activitățile separatiste și i-a condamnat la condamnarea pe viață la închisoare, în conformitate cu art. 125 din Codul penal anterior. 10. Potrivit elementelor conținute în dosar, procedura penală era încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație în ziua adoptării prezentei hotărâri. ÎN CURS PRIVIND RECEVABILITATEA PRIVIND ENTITĂȚILE art. 3 din Convenție 11. Reclamanții se plâng că au fost tratați în conformitate cu art. 3 din Convenție în timpul custodiei lor. 12. Presupunând chiar că reclamanții au epuizat toate căile de atac interne și că au respectat regula celor șase luni, Curtea consideră că acest motiv este lipsit de temei din următoarele motive.
13. În primul rând, Comisia reamintește că acuzațiile de tratament care intră sub incidența articolului 3 din convenție trebuie să fie susținute de elemente de probă adecvate, având în vedere că Curtea utilizează criteriul probei 20869/92, § 73, CEDO 2000 VIII14. În prezenta cauză, Curtea arată că reclamanții își formulează afirmațiile într-un mod foarte general, fără a le susține printr-un element de probă sau de început de probă. Astfel, Curtea nu dispune de niciun element care să dea naștere unei suspiciuni rezonabile cu privire la instigarea reclamanților la tratamente contrare articolului 3 din convenție. 15. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție.
Cu privire la durata detenției 16. Reclamanții, fără a invoca în mod expres un articol din convenție, se plâng de durata detenției lor. Curtea consideră oportun să examineze acest aspect din perspectiva articolului 5 alineatul (3) din Convenție. 17. În speță, Curtea arată că, la 17 și 23 noiembrie 1999, cu mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei incizii. În consecință, acest spătar este întârziat și trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Cu privire la obiecțiunile întemeiate pe articolele 7 și 13 din Convenție 18. Reclamanții denunță, în general, o încălcare a articolelor 7 și 13 din convenție. 19. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție; prin urmare, aceste obiecțiuni sunt vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție.
Cu privire la celelalte obiecții 20. Curtea constată că: … Reclamanții se plâng de durata detenției lor provizorii. În această privință, aceștia Curtea constată că durata totală a detenției provizorii a reclamanților este de aproximativ nouă ani, unsprezece luni și cincisprezece zile. Curtea reamintește că a examinat deja cazuri similare și a concluzionat în repetate rânduri încălcarea art. 5 alin. (3) din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Dereci c. Turcia, nr. 77845/01, §§ 34-41, 24 mai 2005 și Taciru c. Turcia, 25324/02, § 18-24, 2 februarie 2006). Cu toate acestea, recunoscând dificultățile impuse autorităților naționale prin această cauză, Curtea ajunge, în lumina jurisprudenței sale constante, la aceeași concluzie în speță.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 23. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil 24. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la data de 12 noiembrie 1999 prin arestarea reclamanților și, potrivit informațiilor din dosar, nu s-a încheiat încă. Prin urmare, procedura în cauză a durat deja mai mult de 12 ani și cinci luni în ziua adoptării prezentei hotărâri, cu două grade de jurisdicție 25. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).
26. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Daneshpayeh c. Turcia, nr 21086/04, 16 iulie 200927). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de a fi judecat într-un termen rezonabil 28. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 29. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
30. Instanțele nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă; prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să le acorde sume în acest sens. Cu toate acestea, în circumstanțele speciale ale prezentei cauze, Curtea consideră că statul pârât ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că această procedură se desfășoară rapid la o concluzie, asigurând în același timp menținerea unei bune administrări a justiției. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe durata detenției provizorii și pe durata procedurii penale și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție.
În limba franceză, apoi comunicat în scris la 31 iulie 2012, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și (3) din regulament. Francoise Elens-Passos Dragoljub Popović Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE DURMUȘ ET TANȘANCIK c. TURQUIE (Requête n o 54625/09) ARRÊT STRASBOURG 31 juillet 2012 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Durmuș et Tanșancık c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de : Dragoljub Popović, président, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, juges, et de Françoise Elens-Passos, greffière adjointe de section, Après en avoir délibéré en comité du conseil le 10 juillet 2012, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 54625/09) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Nihat Durmuș et Azmi Tanșancık (« les requérants »), ont saisi la Cour le 23 septembre 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
Les requérants sont représentés par M e S. Yurtdaș, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.
Le 29 novembre 2010, la Cour a communiqué la requête au Gouvernement et elle a indiqué qu’elle n’avait pas besoin d’observations mais le Gouvernement pourrait, s’il le souhaitait, soumettre ses observations. Le Gouvernement ne les a pas soumis. EN FAIT
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
4. Les requérants sont nés respectivement en 1971 et 1975.
Le 12 novembre 1999, les requérants furent arrêtés lors d’une fusillade avec les forces de l’ordre.
Ils furent mis en détention provisoire le 17 novembre 1999 et le 23 novembre 1999.
En 2000, une procédure pénale fut diligentée contre eux en raison des activités qu’ils menaient au nom d’une organisation illégale armée.
Le 10 septembre 2009, lors de la 51 e audience tenue devant elle, la cour d’assises de Diyarbakır rejeta la demande d’élargissement des requérants et ordonna leur maintien en détention provisoire vu l’existence de forts soupçons relatifs à l’infraction reprochée et compte tenu du fait qu’il s’agissait d’une infraction visée par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale (dont les infractions contre l’ordre constitutionnel et le fonctionnement de cet ordre).
Par un jugement du 27 octobre 2009, la cour d’assises de Diyarbakır déclara les requérants coupables d’activités séparatistes et elle les condamna à la réclusion criminelle à perpétuité, en application de l’article 125 de l’ancien code pénal.
D’après les éléments contenus dans le dossier, la procédure pénale était toujours en cours devant la Cour de cassation au jour de l’adoption du présent arrêt. EN DROIT I.
SUR LA RECEVABILITÉ
A. Sur le grief tiré de l’article 3 de la Convention
Les requérants se plaignent d’avoir subi des traitements contraires à l’article 3 de la Convention au cours de leur garde à vue.
A supposer même que les requérants aient épuisé toutes les voies de recours internes et qu’ils aient respecté la règle des six mois, la Cour considère que ce grief est dénué de fondement pour les motifs suivants.
Elle rappelle d’abord que des allégations de traitements contraires à l’article 3 de la Convention doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés, étant entendu que la Cour se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable », une telle preuve pouvant résulter d’un faisceau d’indices suffisamment graves, précis et concordants (voir, entre autres, Dikme c. Turquie , n o 20869/92, § 73, CEDH 2000 ‑ VIII).
Dans la présente affaire, la Cour relève que les requérants formulent leurs allégations de manière très générale, sans les étayer par un élément de preuve ou de commencement de preuve. Elle ne dispose ainsi d’aucun élément susceptible d’engendrer un soupçon raisonnable quant à l’infliction aux requérants de traitements contraires à l’article 3 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur le grief concernant la durée de la garde à vue
Les requérants, sans invoquer expressément un article de la Convention, se plaignent de la durée de leur garde à vue. La Cour estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention.
En l’espèce, la Cour relève que la garde à vue des requérants a pris fin les 17 et 23 novembre 1999, soit plus de six mois avant l’introduction de la présente requête. Il s’ensuit que ce grief est tardif et il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. C. Sur les griefs tirés des articles 7 et 13 de la Convention
Les requérants dénoncent, d’une manière générale, une violation des articles 7 et 13 de la Convention.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ; ces griefs sont donc manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. D. Sur les autres griefs
La Cour constate qu’aucun des griefs qui restent à examiner n’est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention ni ne se heurte à un quelconque autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de déclarer le restant de la requête recevable. II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 DE LA CONVENTION
21. Les requérants se plaignent de la durée de leur détention provisoire. A cet égard, ils invoquent l’article 5 de la Convention.
La Cour constate que la durée totale de la détention provisoire des requérants est d’environ neuf ans, onze mois et quinze jours. Elle rappelle qu’elle a déjà examiné des cas similaires et a conclu à maintes reprises à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Dereci c. Turquie , n o 77845/01, §§ 34-41, 24 mai 2005, et Taciroğlu c. Turquie , n o 25324/02, §§ 18-24, 2 février 2006). Tout en reconnaissant les difficultés posées aux autorités nationales par cette affaire, la Cour parvient néanmoins, à la lumière de sa jurisprudence constante, à la même conclusion en l’espèce. Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
23. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable ».
La Cour constate que la période à considérer a débuté le 12 novembre 1999 par l’arrestation des requérants et, d’après les informations figurant au dossier, n’a pas encore pris fin. La procédure en question a donc déjà duré plus de douze ans et cinq mois au jour de l’adoption du présent arrêt, pour deux degrés de juridiction.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Daneshpayeh c. Turquie , n o 21086/04, 16 juillet 2009).
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « droit d’être jugé dans un délai raisonnable ».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
29. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
Les requérants n’ont présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de sommes à ce titre. Néanmoins, dans les circonstances particulières de la présente affaire, la Cour considère que l’Etat défendeur devrait prendre toutes les mesures nécessaires pour assurer que cette procédure soit promptement menée à une conclusion, tout en veillant à préserver une bonne administration de la justice. PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée de la détention provisoire et celle de la procédure pénale, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 31 juillet 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Greffière adjointe Président