Antal și Mezea împotriva României

Cererea nr. 31140/04 a fost formulată de Norbert Cristian Antal (primul reclamant), la 9 august 2004. Acesta este cetățean român, s-a născut în 1978 și locuiește în Pecica.

Cererea nr. 43837/04 a fost formulată de Radu Cristian Mezea (al doilea reclamant), la 10 noiembrie 2004. Acesta este cetățean român, s-a născut în 1978 și locuiește în Arad. Este reprezentat în fața Curții de Anca Iulia Dobos, avocat în Arad. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Guvernul a contestat examinarea cererii de către un comitet. După ce a analizat argumentele Guvernului, Curtea consideră că trebuie respinse. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate astfel.

La o dată neprecizată, a fost inițiată o anchetă împotriva reclamanților bănuiți că ar fi săvârșit infracțiunea de trafic de droguri. În timpul anchetei, între 21 ianuarie și 4 martie 2002, parchetul a înregistrat convorbirile telefonice ale reclamanților.

Prin două ordonanțe din 5 și 6 martie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara i-a plasat pe reclamanți în arest provizoriu, măsură care a fost prelungită la fiecare treizeci de zile de Tribunalul Arad.

La 26 aprilie 2002, materialul de urmărire penală i-a fost prezentat primului reclamant, care a fost informat de interceptarea conversațiilor telefonice.

În baza rechizitoriului din 29 aprilie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a dispus trimiterea în judecată a primului reclamant sub acuzația de trafic internațional de droguri și a celui de-al doilea reclamant sub acuzația de trafic de droguri și deținere de droguri în vederea consumului propriu. Pentru a dispune trimiterea în judecată, parchetul s-a bazat, printre alte probe, pe transcrierea înregistrărilor conversațiilor telefonice ale reclamanților.

După o primă casare în recurs cu trimitere spre rejudecare, prin încheierea din 3 octombrie 2003, tribunalul a respins înregistrările conversațiilor telefonice ale reclamanților ca probe la dosar, pe motiv că acestea nu fuseseră realizate cu respectarea Codului de procedură penală.

Prin hotărârea din 7 octombrie 2003, tribunalul l-a condamnat pe primul reclamant la executarea unei pedepse de șapte ani de închisoare pentru trafic de droguri, iar pe al doilea reclamant la executarea unei pedepse de trei ani de închisoare pentru infracțiunile prezentate în rechizitoriu.

Reclamanții și parchetul au formulat apel. Prin hotărârea din 22 ianuarie 2004, Curtea de Apel Timișoara a respins apelurile reclamanților și a admis apelul parchetului. După ce a reținut caracterul de rețea organizată al activității reclamanților și după ce a hotărât că, în speță, nu puteau fi acordate circumstanțe atenuante, curtea de apel l-a condamnat pe primul reclamant la 13 ani de închisoare, iar pe al doilea reclamant la 10 ani de închisoare pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată.

Reclamanții au formulat recurs împotriva acestei hotărâri, reiterând o parte din motivele de apel. Prin hotărârea definitivă din 17 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul și a confirmat temeinicia hotărârii curții de apel. Aceasta a arătat că transcrierile înregistrărilor conversațiilor telefonice nu au fost luate în considerare de instanțele naționale pentru stabilirea vinovăției reclamanților.

La 6 noiembrie 2006, cel de-al doilea reclamant a fost grațiat și pus în libertate. B. Dreptul intern relevant Prevederile relevante ale Codului de procedură penală cu privire la ascultările telefonice, așa cum erau redactate la momentul comiterii faptelor, înainte de modificare prin Legea nr. 281/2003, precum și după modificare, sunt descrise în hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71525/01, pct. 44 și urm., 26 aprilie 2007). Capete de cerere

Reclamanții denunță mai multe aspecte legate de arestarea provizorie pe care le consideră contrarii art. 5 § 1, 2 și 3 din convenție.

Invocând art. 6 § 1 și 2 din convenție, aceștia se plâng că instanțele naționale, când au pronunțat hotărârile, nu au luat în considerare probele apărării și au reținut versiunea faptelor așa cum au fost prezentate de parchet în rechizitoriu. Aceștia citează, de asemenea, art. 6 § 3 a), b), c) și d) din convenție.

Invocând art. 8 din convenție, aceștia pretind că situația de fapt a fost stabilită în baza interceptării conversațiilor telefonice, dispusă de procuror cu nerespectarea legii, fără oferirea de garanții pentru protecția vieții lor private. Totodată, aceștia mai susțin că transcrierile acestor înregistrări ilegale au fost folosite abuziv ca probe împotriva lor pentru trimiterea în judecată.

Făcând referire la art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenție, reclamanții denunță o atingere adusă dreptului lor la un dublu grad de jurisdicție în materie penală, susținând că Înalta Curte de Casație și Justiție a reluat, în hotărârea sa definitivă, poziția instanțelor inferioare și cea prezentată de parchet în rechizitoriu. În drept A. Conexarea cauzelor

Curtea constată că reclamanții, în cele două cauze, au fost urmăriți penal în cadrul aceleiași anchete penale și că au fost condamnați în același proces penal. În consecință, consideră oportună conexarea cererilor și examinarea lor împreună. B. Cu privire la cererea nr. 31140/04

Invocând art. 8 din convenție, reclamantul se plânge de ilegalitatea interceptării conversațiilor sale telefonice, susținând că acestea au fost autorizate de procuror în temeiul unei legi ce nu oferea garanții pentru protecția vieții sale private.

Mai întâi, Guvernul arată că, deși reclamantul citează art. 8 din convenție, acesta nu a înțeles să invoce în fața Curții o atingere a vieții sale private ca urmare a ilegalității înregistrării conversațiilor sale telefonice, ci un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 din convenție prin care denunță condamnarea sa fondată pe probe obținute ilegal. De asemenea, acesta invocă caracterul tardiv al acestui capăt de cerere, remarcând că ultima dată când reclamantul a menționat înregistrările a fost în fața instanțelor naționale, la 3 octombrie 2003, și că nu a sesizat Curtea în această privință decât la 9 august 2004.

Curtea observă că reclamantul denunță în fața sa lipsa de conformitate cu convenția a legii naționale care reglementează înregistrările conversațiilor telefonice. În acest sens, Curtea reamintește că a hotărât deja că, la momentul când s-au petrecut faptele, nu exista o cale de atac efectivă pentru a contesta, la nivel național, amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private ca urmare a interceptării conversațiilor [ Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) , citată anterior, pct. 69 in fine și urm.]. În consecință, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea cu privire la acest capăt de cerere în termen de șase luni de la încetarea situației incriminate, adică începând cu momentul în care a aflat de existența înregistrărilor în cauză ( Begu împotriva României , nr. 20448/02, pct. 148, 15 martie 2011). În cazul de față, din dosar reiese că reclamantul a aflat de existența înregistrărilor cel târziu atunci când i-a fost prezentat dosarul de urmărire penală, la 26 aprilie 2002. Or, acesta nu a sesizat Curtea cu privire la acest capăt de cerere decât la 9 august 2004. Prin urmare, Curtea consideră că trebuie să fie admisă excepția Guvernului și să fie respins acest capăt de cerere ca tardiv, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din convenție.

În ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la folosirea de către instanțele naționale a unor probe care nu ar fi fost obținute în mod legal în temeiul legislației naționale și al art. 8 din convenție, Curtea consideră că acestea trebuie examinate din punctul de vedere al art. 6 § 1 din convenție [a se vedea, în acest sens, Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, pct. 88-93, 10 martie 2009 și Viorel Burzo împotriva României , nr. 75109/01 și 12639/02, pct. 136, 30 iunie 2009]. În această privință, Curtea reamintește că trebuie analizată importanța acordată acestor înregistrări de către instanțele interne la pronunțarea deciziilor ( Viorel Burzo, citată anterior, pct. 141). Or, în speță, la cererea reclamantului, prin încheierea din 3 octombrie 2003, tribunalul a exclus dintre probe înregistrările litigioase, iar instanțele naționale nu și-au întemeiat hotărârile de condamnare în baza acestora. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 (a) și 4 din convenție.

În ceea ce privește celelalte capete de cerere ale reclamantului, Curtea observă că, ținând seama de toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, nu a constatat nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de articolele convenției. Rezultă că aceste capete de cerere sunt fie tardive, fie în mod vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție. B. Cu privire la cererea nr. 43837/04

Guvernul arată că reclamantul a prezentat capetele de cerere pentru prima dată în fața Curții în formularul de cerere transmis la 8 noiembrie 2005. Acesta invocă așadar caracterul tardiv al cererii, în măsura în care reclamantul a sesizat în mod valabil Curtea la mai mult de șase luni de la pronunțarea hotărârii definitive de către Înalta Curte de Casație și Justiție, la 17 iunie 2004. Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la acest aspect.

Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 47 § 5 din regulamentul de procedură, se consideră că, în general, cererea este introdusă la data primei comunicări a reclamantului în care se expune, chiar și sumar, obiectul acesteia [ Kemevuako împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 65938/09, pct. 19, 1 iunie 2010]. În speță, Curtea constată că reclamantul a adresat prima sa scrisoare la 10 noiembrie 2004. Cu toate acestea, în scrisoarea respectivă doar a cerut documentele necesare în vederea sesizării Curții cu privire la „modul în care a fost condusă ancheta și în care a fost condamnat”. Doar în următoarea sa scrisoare, expediată la 8 noiembrie 2005, a prezentat capetele de cerere. Așadar, aceasta din urmă este și data la care reclamantul a sesizat Curtea în mod valabil, adică după termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din convenție. Reiese că cererea este tardivă și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 1 și 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide să conexeze cererile; Declară cererile inadmisibile. Marialena Tsirli Egbert Myjer Grefier adjunct Președinte