ANTAL AND MEZEA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Cererea nr. 31140/04 a fost formulată de Norbert Cristian Antal (primul reclamant), la 9 august 2004. Acesta este cetățean român, s-a născut în 1978 și locuiește în Pecica.

Cererea nr. 43837/04 a fost formulată de Radu Cristian Mezea (al doilea reclamant), la 10 noiembrie 2004. Acesta este cetățean român, s-a născut în 1978 și locuiește în Arad. Este reprezentat în fața Curții de Anca Iulia Dobos, avocat în Arad.

Guvernul a contestat examinarea cererii de către un comitet. După ce a analizat argumentele Guvernului, Curtea consideră că trebuie respinse.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate astfel.

La o dată neprecizată, a fost inițiată o anchetă împotriva reclamanților bănuiți că ar fi săvârșit infracțiunea de trafic de droguri. În timpul anchetei, între 21 ianuarie și 4 martie 2002, parchetul a înregistrat convorbirile telefonice ale reclamanților.

Prin două ordonanțe din 5 și 6 martie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara i-a plasat pe reclamanți în arest provizoriu, măsură care a fost prelungită la fiecare treizeci de zile de Tribunalul Arad.

La 26 aprilie 2002, materialul de urmărire penală i-a fost prezentat primului reclamant, care a fost informat de interceptarea conversațiilor telefonice.

În baza rechizitoriului din 29 aprilie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a dispus trimiterea în judecată a primului reclamant sub acuzația de trafic internațional de droguri și a celui de-al doilea reclamant sub acuzația de trafic de droguri și deținere de droguri în vederea consumului propriu. Pentru a dispune trimiterea în judecată, parchetul s-a bazat, printre alte probe, pe transcrierea înregistrărilor conversațiilor telefonice ale reclamanților.

După o primă casare în recurs cu trimitere spre rejudecare, prin încheierea din 3 octombrie 2003, tribunalul a respins înregistrările conversațiilor telefonice ale reclamanților ca probe la dosar, pe motiv că acestea nu fuseseră realizate cu respectarea Codului de procedură penală.

Prin hotărârea din 7 octombrie 2003, tribunalul l-a condamnat pe primul reclamant la executarea unei pedepse de șapte ani de închisoare pentru trafic de droguri, iar pe al doilea reclamant la executarea unei pedepse de trei ani de închisoare pentru infracțiunile prezentate în rechizitoriu.

Reclamanții și parchetul au formulat apel. Prin hotărârea din 22 ianuarie 2004, Curtea de Apel Timișoara a respins apelurile reclamanților și a admis apelul parchetului. După ce a reținut caracterul de rețea organizată al activității reclamanților și după ce a hotărât că, în speță, nu puteau fi acordate circumstanțe atenuante, curtea de apel l-a condamnat pe primul reclamant la 13 ani de închisoare, iar pe al doilea reclamant la 10 ani de închisoare pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată.

Reclamanții au formulat recurs împotriva acestei hotărâri, reiterând o parte din motivele de apel. Prin hotărârea definitivă din 17 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul și a confirmat temeinicia hotărârii curții de apel. Aceasta a arătat că transcrierile înregistrărilor conversațiilor telefonice nu au fost luate în considerare de instanțele naționale pentru stabilirea vinovăției reclamanților.

La 6 noiembrie 2006, cel de-al doilea reclamant a fost grațiat și pus în libertate.

Reclamanții denunță mai multe aspecte legate de arestarea provizorie pe care le consideră contrarii art. 5 § 1, 2 și 3 din convenție.

Invocând art. 6

și 2 din convenție, aceștia se plâng că instanțele naționale, când au pronunțat hotărârile, nu au luat în considerare probele apărării și au reținut versiunea faptelor așa cum au fost prezentate de parchet în rechizitoriu. Aceștia citează, de asemenea, art. 6

a), b), c) și d) din convenție.

Invocând art. 8 din convenție, aceștia pretind că situația de fapt a fost stabilită în baza interceptării conversațiilor telefonice, dispusă de procuror cu nerespectarea legii, fără oferirea de garanții pentru protecția vieții lor private. Totodată, aceștia mai susțin că transcrierile acestor înregistrări ilegale au fost folosite abuziv ca probe împotriva lor pentru trimiterea în judecată.

Făcând referire la art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenție, reclamanții denunță o atingere adusă dreptului lor la un dublu grad de jurisdicție în materie penală, susținând că Înalta Curte de Casație și Justiție a reluat, în hotărârea sa definitivă, poziția instanțelor inferioare și cea prezentată de parchet în rechizitoriu.

Curtea constată că reclamanții, în cele două cauze, au fost urmăriți penal în cadrul aceleiași anchete penale și că au fost condamnați în același proces penal. În consecință, consideră oportună conexarea cererilor și examinarea lor împreună.

Invocând art. 8 din convenție, reclamantul se plânge de ilegalitatea interceptării conversațiilor sale telefonice, susținând că acestea au fost autorizate de procuror în temeiul unei legi ce nu oferea garanții pentru protecția vieții sale private.

Mai întâi, Guvernul arată că, deși reclamantul citează art. 8 din convenție, acesta nu a înțeles să invoce în fața Curții o atingere a vieții sale private ca urmare a ilegalității înregistrării conversațiilor sale telefonice, ci un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 din convenție prin care denunță condamnarea sa fondată pe probe obținute ilegal. De asemenea, acesta invocă caracterul tardiv al acestui capăt de cerere, remarcând că ultima dată când reclamantul a menționat înregistrările a fost în fața instanțelor naționale, la 3

Curtea observă că reclamantul denunță în fața sa lipsa de conformitate cu convenția a legii naționale care reglementează înregistrările conversațiilor telefonice. În acest sens, Curtea reamintește că a hotărât deja că, la momentul când s-au petrecut faptele, nu exista o cale de atac efectivă pentru a contesta, la nivel național, amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private ca urmare a interceptării conversațiilor [

În ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la folosirea de către instanțele naționale a unor probe care nu ar fi fost obținute în mod legal în temeiul legislației naționale și al art. 8 din convenție, Curtea consideră că acestea trebuie examinate din punctul de vedere al art. 6 § 1 din convenție [a se vedea, în acest sens,

(a) și 4 din convenție.

În ceea ce privește celelalte capete de cerere ale reclamantului, Curtea observă că, ținând seama de toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, nu a constatat nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de articolele convenției.

Guvernul arată că reclamantul a prezentat capetele de cerere pentru prima dată în fața Curții în formularul de cerere transmis la 8

Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 47 § 5 din regulamentul de procedură, se consideră că, în general, cererea este introdusă la data primei comunicări a reclamantului în care se expune, chiar și sumar, obiectul acesteia [