ANTAL ET MEZEA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

11.09.2012

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

ANTAL ET MEZEA c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)

HUDOC · oficial

Secțiunea a treia Cerere nr. 31140/04 și 43837/07 ANTAL și MEZEA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 11 septembrie 2012 într-un comitet compus din Egbert Myjer, președinte, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererile sus-menționate la 9 august 2004 și 8 noiembrie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, după ce au intenționat acest lucru, face următoarea decizie FACE cererea nr. 31140/04 a fost prezentată de dl Norbert Cristian Antal (primul reclamant), la 9 august 2004. 43837/04 a fost prezentată de dl Radu Cristian Mezea (al doilea reclamant), la 10 noiembrie 2004. C Guvernul a contestat examinarea cererii de către un comitet. După examinarea argumentelor guvernului, Curtea consideră că este necesar să le respingă. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La o dată nespecificată, s-a inițiat o anchetă împotriva reclamanților suspectați de comiterea infracțiunii de trafic de droguri. În cursul anchetei, în perioada 21 ianuarie - 4 martie 2002, procurorul a realizat la data înregistrării convorbirilor telefonice ale reclamanților. Prin două ordonanțe din 5 și 6 martie 2002, Parchetul din apropierea tribunalului din Timișoara îi pune în arest provizoriu pe reclamanți, măsură care a fost prelungită la fiecare 30 de zile de către tribunalul județ din Arrad. La 26 aprilie 2002, dosarul de urmărire penală a fost prezentat primului reclamant, care a fost informat cu privire la convorbirile sale telefonice. La rechiziționarea din 29 aprilie 2002, Parchetul din apropierea tribunalului din Timișoara a dispus retrimiterea la judecată a primului reclamant al șefului traficului internațional de droguri și al celui de-al doilea reclamant al șefilor de trafic de droguri și de deținere de droguri în vederea consumului de droguri. În scopul rejudecarei în judecată, Parchetul s-a întemeiat, printre alte dovezi, pe transcrierile înregistrărilor convorbirilor telefonice ale reclamanților. 10. După o primă spargere în apel cu trimitere, printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul din 3 octombrie 2003, tribunalul departamental a exclus transcrierile înregistrărilor convorbirilor telefonice ale reclamanților ca probe ale dosarului, pe motiv că nu au fost realizate în conformitate cu Codul de procedură penală 11. Printr-o hotărâre din 7 octombrie 2003, tribunalul departamental l-a condamnat pe primul reclamant la o pedeapsă de șapte ani de închisoare a șefului traficului de droguri și pe al doilea reclamant la o pedeapsă de trei ani de închisoare a șefilor menționați în rechizitoriu. În ianuarie 2004, instanța de apel a lui Timișoara a respins apelurile reclamanților și a dat dreptul la recursul la Parchet. După ce a reținut caracterul de rețea organizată al activității reclamanților și după ce a considerat că circumstanțele atenuante nu puteau fi acordate în speță, Tribunalul de apel l-a condamnat pe primul reclamant la o pedeapsă de șaisprezece ani de închisoare și pe al doilea reclamant la o pedeapsă de 10 ani de închisoare pentru infracțiunile pentru care fuseseră rejudecați. 13. Reclamanții au formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri, reintegrând o parte din motivele lor de recurs. Prin hotărârea definitivă din 17 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și de Justiție a respins acțiunile lor și a confirmat bunul întemeiat al hotărârii Tribunalului de apel. La 6 noiembrie 2006, grația prezidențială a fost acordată celui de-al doilea reclamant care a fost eliberat. CPP mai exact) privind interceptările telefonice, astfel cum au fost redactate la momentul respectiv, înainte de modificarea CPP prin Legea nr. 281/2003, precum și după această modificare, sunt descrise în Hotărârea Dumitru Popescu România (n 71525/01, § 44 și următoarele: 26 aprilie 2007). GRIFS 16. Reclamanții denunță mai multe aspecte legate de detenția lor provizorie pe care le consideră contrare art. 5 alin. (1), (2) și (3) din Convenție. 17. Invocând art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție, ei se plâng de faptul că, pentru a-și pronunța deciziile, instanțele naționale nu au luat în considerare dovezile cu descărcare și-au adaptat versiunea faptelor prezentate de Parchet în rechizitoriu. Ei citează, de asemenea, articolul Õ§ 3 (a), (b), (c) și (d) din Convenție. 18. Invocând art. 8 din Convenție, ei susțin că situația de fapt a fost stabilită pe baza discuțiilor lor telefonice ordonate de procurorul care nu cunoștea legea care nu oferea garanții pentru a le proteja intimitatea. De asemenea, acestea susțin că transcrierile acestor înregistrări ilegale au fost utilizate în mod abuziv ca probe aflate sub acuzare pentru a le rejudeca. 19. 7 La Convenție, ei denunță o încălcare a dreptului lor la un dublu grad de jurisdicție în materie penală, susținând că Înalta Curte de Casație și Justiție a reluat în hotărârea sa definitivă poziția instanțelor inferioare și cea prezentată de Parchet în rechizitoriu. Curtea constată că reclamanții, în ambele cauze, au fost examinați și urmăriți în cadrul unei singure anchete penale și că au fost condamnați ca urmare a aceleiași proceduri penale. În consecință, Curtea consideră că este adecvat să se procedeze la reunirea cererilor și să fie examinați în comun. B. În ceea ce privește cererea nr. 31140/04 21. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de la: ..de conversațiile sale telefonice, care au fost autorizate de procuror în temeiul unei legi care nu prevedea garanții pentru protecția vieții sale private. 22. Guvernul precizează mai întâi că, deși citează art. 8 din Convenție, reclamantul nu a ascultat să invoce în fața Curții o încălcare a vieții sale private, din cauza faptului că a înregistrat convorbirile sale telefonice, ci o Ö Õ trasă din art. 6 din Convenție pentru a-și denunța condamnarea pe baza dovezilor obținute ilegal. De asemenea, acesta excită din cauza întârzierii acestui motiv, susținând că reclamantul a menționat pentru ultima dată aceste înregistrări în fața instanțelor interne la 3 octombrie 2003 și că a sesizat Curtea cu privire la aceasta la 9 august 2004. Curtea ia notă de faptul că reclamantul denunță în fața sa neconformitatea legii interne care reglementează înregistrările convorbirilor telefonice cu Convenția. În această privință, Comisia reamintește că a considerat deja că, la momentul faptei, nu există nicio cale de atac eficientă la nivel național pentru a contesta confidențialitatea în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private din cauza faptului că conversația sa (Dumitru Popescu România (n, citată anterior, §§ 69 in fine) Prin urmare, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea în acest sens în termen de șase luni de la încheierea situației incriminate, și anume din momentul în care a luat cunoștință de existența înregistrărilor în cauză (Begu România, nr. 20448/02, § 148, 15 martie 2011). În sfârșit, din dosar reiese că reclamantul a avut cunoștință de existența acestor înregistrări până la data de 26 aprilie 2002. 2004. Prin urmare, este necesar să se accepte excepția guvernului și să se respingă această responsabilitate ca întârziere, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În ceea ce privește afirmațiile reclamantului cu privire la utilizarea de către instanțele naționale a mijloacelor de probă care nu ar fi fost colectate în mod regulat în temeiul dreptului intern și al articolului 8 din convenție, Curtea consideră că este necesar să fie examinate din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea în acest sens Bykov c. Rusia [GC], n 4378/02, § 88-93, 10 martie 2009 și Viorel Burzo c. România, n 75109/01 și 12639/02, § 136, 30 iunie 2009). În această privință, Curtea amintește că este necesar să se ia în considerare greutatea acordată acestor înregistrări de către instanțele interne pentru a emite hotărârile (Viorel Burzo, citată anterior, § 141). Or, în speță, la cererea reclamantului, prin hotărârea din 3 octombrie 2003, Tribunalul departamental a respins înregistrările în litigiu ale probelor, iar instanțele interne nu și-au întemeiat hotărârile de condamnare pe acestea. §§ 3 (a) și 4 din Convenție. 25. În ceea ce privește celelalte obiecții ale reclamantului, Curtea constată că, ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu evidențiază nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției. În consecință, aceste obiecții sunt fie cu întârziere, fie în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește cererea nr. 43837/04 26, Guvernul arată că reclamantul și-a prezentat obiecțiile pentru prima dată în fața Curții în formularul său de cerere transmis la data de 8 noiembrie 2005. Prin urmare, Comitetul excită din cauza întârzierii cererii, în măsura în care reclamantul a sesizat în mod valabil Curtea la mai mult de șase luni de la hotărârea definitivă din 17 iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 27. Reclamantul nu a prezentat nicio referire la acest punct. 28. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 47 alineatul (5) din Regulamentul său de procedură, cererea se consideră, în general, formulată la data primei comunicări a reclamantului, chiar și pe scurt, obiectul său (Kemevuako c. Țările de Jos (dec.), nr. 65938/09, § 19, 1 În speță, Comisia constată că reclamantul și-a adresat prima corespondență Curții la 10 noiembrie 2004. Cu toate acestea, în această scrisoare nu a făcut decât să solicite documentele necesare pentru a sesiza Curtea cu privire la modul în care ancheta a fost efectuată și a fost condamnată. Acest lucru este doar în scrisoarea sa următoare, trimisă la 8 noiembrie 2005, pe care l-a prezentat el și-a exprimat obiecțiunile. Prin urmare, acest lucru este numai la această ultimă dată când a sesizat în mod valabil Curtea, fie în afara termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, cererea este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile Declară cererile inadmisibile. Marialena Tsirli Egbert Myjer Grefier Adjunct Președinte