Bernellon împotriva Franței

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 50180/08 Guy BERNELLON și Brigitte BERNELLON împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se înscrie la 25 septembrie 2012 într-un comitet compus din Mark Villiger, președinte, Andre Potocki, Paul Lémpres, judecători, și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea prezentată la 14 octombrie 2008, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, dl Guy Bernellon și dl Brigitte Bernallon, sunt resortisanți francezi, născuți în 1924 și, respectiv, 1953, și locuiesc în Areines și Vendoma.

Guvernul francez ( Circumstanțele speculei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Printr-un decret din 7 iulie 1987, prefectul de la Lour- et-Cher a instituit o asociație funciară de rememorare în comuna Da'uzuche-Deyen, care avea ca obiect realizarea, întreținerea și gestionarea lucrărilor și lucrărilor necesare printr-o operațiune de rememorare. Acest decret a fost ulterior modificat la 18 octombrie 1988. Prin decretul din 29 aprilie 1988, prefectul Loir- et-Cher a ordonat o operațiune de reasamblare a proprietăților funciare în comuna d az uzu-le-Decan, cu extinderea la comunele învecinate. Acest decret prevedea, de asemenea, realizarea de lucrări legate de operațiunea de reîmprospătare.

La 3 iunie 1988, Biroul Consiliului General l-a autorizat pe președinte să ratifice o convenție financiară cu asociația de rememorare, pentru a prelua sarcina sa de a efectua lucrările aferente rememorării. La 15 septembrie 1989, prefectul Loir- et-Cher: trimiterea în posesie provizorie a noilor parcele, astfel cum au fost atribuite de comisia comună de amenajare a teritoriului. La 13 iunie 1990, un nou decret prefectorial a modificat la Printr-un decret din 21 decembrie 1990, prefectul a efectuat operațiunea de reamenajare și a ordonat depunerea în primărie a planului de reîmprospătare. Acest decret a dus la transferul legal de proprietate asupra tuturor persoanelor ale căror terenuri erau afectate de amenajarea teritoriului.

Contestația deciziilor luate de comisia departamentului de amenajare a teritoriului La 29 septembrie 1989, dl Bernellon a formulat o acțiune în fața Comisiei departamentului de amenajare a terenurilor (CDAF) împotriva repartizării parcelelor, astfel cum a fost stabilită de proiectul de re-împrospătare, pe motiv că această repartizare prezenta o lipsă de echivalență, în valoare de productivitate, între aporturile sale și atribuțiile sale. La 1 februarie 1990, CDAF a respins această acțiune. La 11 iunie 1990, reclamantul sesizează instanța administrativă cu privire la anularea hotărârii luate de CDAF. La 23 noiembrie 1993, tribunalul administrativ din Orléans a dat dreptul la cererea reclamantului, pe motiv că CDAF nu a dat niciun răspuns la zz/ll/aaaa, din cauza lipsei de echivalență a parcelelor.

În urma acestei anulări, CDAF a adoptat o a doua decizie la 5 mai 1994, motivând menținerea proiectului inițial de remembrare și respingerea cererii reclamantului în ceea ce privește repartizarea parcelelor; această a doua decizie a fost notificată reclamantului la 21 iunie 1994. La 3 august 1994, reclamantul a formulat o nouă acțiune în anulare în fața instanței administrative din Orleans, invocând distanța excesivă dintre parcelele care îi fuseseră realocate din centrul său de exploatare. Prin hotărârea din 6 august 1996, instanța a respins această cerere. Prin hotărârea din 17 februarie 1999, Curtea Administrativă de Apel a Nantelor, sesizată de reclamant, a acceptat cererea sa și a anulat în acest sens hotărârea din 6 august 1996 și, prin urmare, decizia CDAF din 5 mai 1994. La 6 decembrie 2001, CDAF a adoptat un nou plan de regrupare.

Contestația hotărârilor prefectale care organizează rememorarea La 27 iulie 1999, au fost publicate în Jurnalul Oficial al Republicii Franceze decretele prefectale prin care se dispuneau și se încheie remembrarea.

La 4 august 1999, reclamanții au sesizat instanța administrativă în vederea obținerii anulării mai multor acte referitoare la remembrare, și anume: ; (d) de modificare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 668/2014 al Comisiei din 13 iunie 2014 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO L 298, 26.10.2012, p. 1). Prin hotărârea din 29 ianuarie 2002, Tribunalul Administrativ din Orleans a fost parțial îndreptățit la cererea reclamanților și a anulat hotărârile prefectale prin care se ordona și se modifica operațiunea de rebordare, precum și deliberarea Consiliului General din 3 iunie 1988. Instanța a respins totuși celelalte cereri ale reclamanților.

Prin hotărârea din 22 martie 2005, Curtea Administrativă de Primă Instanță a Națiunilor a considerat că anularea de către instanța de la Aceasta a respins surplusul cererii, în special având în vedere faptul că menținerea lacunei prefectoriale de închidere a operațiunilor de reîmprospătare, chiar privat de efect asupra proprietarilor care au obținut anularea deciziilor CDAF, nu a încălcat prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 sau 11 din Convenție. La 3 august 2005, reclamanții au formulat un recurs în casație. La 14 aprilie 2008, Consiliul a respins recursul lor. Procedura inițiată de reclamant privind descărcarea de gestiune a taxei sindicale Prin hotărârea din 13 iunie 2000, Tribunalul Administrativ din Orleans a dat dreptul la cererea reclamantului care intenționa ca acesta să fie descărcat de taxele ridicate de asociația de remembrare pentru anii 1990-1998.

La 12 septembrie 2000, asociația de rememorare interjeta apel. Prin hotărârea din 1 septembrie 2000 octombrie 2002, instanța administrativă din Nantes a confirmat prima hotărâre și, la cererea reclamantului, a solicitat asociației de trimitere a statului membru să procedeze la restituirea, în termen de două luni de la notificarea hotărârii, a taxelor percepute prin confiscarea trezoreriei publice în conturile sale. La 10 decembrie 2010, Curtea Administrativă de Primă Instanță a Uniunii Europene împotriva Asociației o penalitate dacă aceasta nu a justificat restituirea sumelor.

Dreptul intern relevant Se face trimitere la partea de drept intern a Tribunalului Blondeau c. Franța 48000/07, § 29, 21 decembrie 2010). GRIFS Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 combinate din convenție, reclamanții consideră că soluția care le-a fost opusă de către Consiliul de Stat, în conformitate cu jurisprudența Blondeau (deja, 6 aprilie 2007, nr. 266.913), violează dreptul lor la un proces echitabil și la o cale de atac eficientă în acest sens au fost privați de orice posibilitate de a-și exercita în mod eficient argumentele în fața unui judecător și de a obține anularea hotărârilor prefectale. Acestea susțin, de asemenea, că data de încheiere a operațiunilor și, prin urmare, data de admisibilitate a unei astfel de acțiuni în anulare este stabilită în mod discreționar de prefect, deoarece această dată este data de depunere în primărie a planului definitiv.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, ei se plâng de ceea ce Consiliul de     ar fi rupt echilibrul dintre protejarea dreptului lor de proprietate și cea a interesului general, din cauza faptului că nu se poate face recurs la procedura în fața judecătorului și de a obține anularea acesteia. Invocând art. 11 din Convenție, ei contestă încorporarea lor forțată, în calitate de proprietari de terenuri incluse în perimetrul de re-închidere, la asociația de re-întregire a teritoriului. ÎN CEEA ce privește reclamanții contestă decizia Consiliului de Stat și se referă la art. 6 și 13 din Convenție. În acest sens, Curtea amintește că art. 6 din Convenție este o lex specialis în raport cu art. 13, ale cărui garanții sunt absorbite de cele prevăzute la art. 6 (Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 146, CEDH 2000 XI.

Prin urmare, Comisia va examina … (precedent), Comisia a considerat că limitarea dreptului de a solicita anularea la În cazul de față, Curtea consideră că anularea de către Comisie a unei decizii de revocare ar fi avut ca efect aducerea în discuție a tuturor transferurilor de proprietate care au avut loc la închiderea remunerării. Această contestație, la mai mulți ani după ce operațiunile au devenit definitive, iar atributarii au început din nou să cultive sau să investească pe parcele realocate, ar aduce o atingere semnificativă drepturilor celorlalți proprietari, ceea ce ar duce la insecuritate juridică din cauza schimbărilor semnificative pe care le-ar putea aduce în atenția timpului scurs.

În concluzie, Curtea concluzionează că această limitare a dreptului de a solicita anularea lanului de remunerare garantează securitatea juridică și urmărește un scop legitim, și anume protejarea drepturilor celorlalți proprietari implicați în remunerare. În ceea ce privește proporționalitatea unei astfel de măsuri și în jurul a ceea ce s-a decis în cauza Blondeau menționată anterior (§ 51-55 ; a se vedea, de asemenea, Huet , citată anterior, § 29), Curtea constată că soluția adoptată de Consiliu nu i-a privat pe reclamanții de posibilitatea de a se pronunța în justiție pentru a obține anularea lacunei inițiale, ci că aceasta limitează pur și simplu această acțiune în timp.

Comisia constată că alte acțiuni erau la dispoziția reclamanților și că sesizarea judecătorului cu privire la interdicții, în special, deschide o posibilitate reală pentru persoanele vizate de o rejudecare de a solicita anularea sau suspendarea unei decizii înainte de încheierea operațiunilor de reîmprospătare. Curtea constată, de asemenea, că limitarea dreptului de acces la instană are un domeniu de aplicare limitat, în măsura în care aceasta privește numai legalitatea la … De altfel, reclamanții au pus în aplicare această posibilitate.

În cele din urmă, Comisia observă că părțile interesate își păstrează dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și remunera dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și remunera dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a exercita dreptul de a exercita dreptul de a exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-credință, în mod, fără a exercita dreptul de a-a-a-a-a-de-a-a-a face de a-a face de a face de a-de-de-de, fără de a face de a face de a face de a-de, fără de a-a-a-a-de, fără a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-de, fără a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-de,

în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul, în cazul , în cazul, în cazul în cazul în cazul în cazul în cazul , în cazul, în Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. (2) Reclamantul invocă, de asemenea, încălcarea articolului 1 din Protocolul 1, în temeiul căruia Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea observă că acest aspect reia parțial cel pe care l-a examinat în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție.

Curtea amintește că transferurile de proprietate în cadrul remembralizărilor agricole se referă la o interferență care intră sub incidența primei teze a primului paragraf din Protocolul 1 (Erkner și Hofauer c. Austria, 23 aprilie 1987, § 74, seria A n 117, și Blondeau , citată anterior, punctul 66. Reînnoirea servește intereselor proprietarilor în cauză ca colectivitate în ansamblul său prin creșterea rentabilității exploatațiilor în ansamblul său și prin raționalizarea culturii (Wiesinger c. Austria, 30 octombrie 1991, § 74, seria A n 213, Prötsch c. Austria, noiembrie 1996, § 44, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-V și Blondeau , citată anterior, § 67. Acesta constituie, fără îndoială, o cauză de interes public Pe de altă parte, Curtea consideră că acest fapt este efectuat în condițiile prevăzute de lege, în sensul jurisprudenței ( Blondeau citată anterior).

Prin urmare, aceasta trebuie să stabilească dacă a fost respectat un raport de proporționalitate între scopul legitim vizat și mijloacele utilizate. Cu toate acestea, Comisia observă că întreprinderile în cauză nu au avut niciun efect asupra bunurilor lor și nu precizează dacă au fost afectate condițiile de exploatare a parcelelor lor. Curtea observă, de asemenea, că reclamanții au obținut în două rânduri anularea deciziilor CDAF. În aceste condiții și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a dispozițiilor art. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a se baza cu alte sindicate și de a se ocupa de sindicate pentru apărarea intereselor sale.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților naționale. Prezentul articol nu se referă la impunerea unor restricții legitime asupra exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației statului.

Curtea reamintește că a considerat deja că asociațiile funciare de remunerment nu constituie asociații în sensul articolului 11 din convenție, ci instituții de drept public care nu intră sub incidența acestui articol (Vivier c France (dec.) n 14062/08, 30 august 2011 și Poitevin și Helleboid c France (dec.) n 3049/08, § 49, 6 decembrie 2011). Prin urmare, se consideră că acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) (a) și trebuie respins în conformitate cu art. Cu aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Mark Villiger Grefier Adjunct Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 50180/08 Guy BERNELLON et Brigitte BERNELLON contre la France La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 25 septembre 2012 en un comité composé de : Mark Villiger, président, André Potocki, Paul Lemmens, juges, et de Stephen Phillips, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 14 octobre 2008, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M. Guy Bernellon et M me Brigitte Bernellon, sont des ressortissants français, nés respectivement en 1924 et en 1953, et résidant à Areines et Vendome. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Les opérations de remembrement Par un arrêté du 7 juillet 1987, le préfet du Loir-et-Cher institua une association foncière de remembrement dans la commune d’Ouzouer-le-Doyen, laquelle avait pour objet la réalisation, l’entretien et la gestion des travaux et ouvrages nécessités par une opération de remembrement. Cet arrêté fut ensuite modifié le 18 octobre 1988. Par un arrêté du 29 avril 1988, le préfet du Loir-et-Cher ordonna une opération de remembrement des propriétés foncières dans la commune d’Ouzouer-le-Doyen, avec extension aux communes avoisinantes. Cet arrêté prévoyait également la réalisation de travaux connexes à l’opération de remembrement.

Le 3 juin 1988, le bureau du Conseil général autorisa son président à ratifier une convention financière passée avec l’association foncière de remembrement, afin de prendre à sa charge la réalisation des travaux connexes au remembrement. Le 15 septembre 1989, le préfet du Loir-et-Cher ordonna l’envoi en possession provisoire des nouvelles parcelles telles qu’attribuées par la commission communale d’aménagement foncier. Le 13 juin 1990, un nouvel arrêté préfectoral modifia l’arrêté ordonnant le remembrement adopté le 29 avril 1988. Par un arrêté du 21 décembre 1990, le préfet clôtura l’opération de remembrement et ordonna le dépôt en mairie du plan de remembrement. Cet arrêté emporta transfert légal de propriété à l’égard de toutes les personnes dont les terres étaient concernées par l’aménagement foncier.

2. Contestation des décisions prises par la commission départementale d’aménagement foncier Le 29 septembre 1989, M. Bernellon forma un recours devant la commission départementale d’aménagement foncier (CDAF) à l’encontre de la répartition des parcelles telle que fixée par le projet de remembrement, au motif que cette répartition présentait un défaut d’équivalence, en valeur de productivité, entre ses apports et ses attributions. Le 1 er février 1990, la CDAF rejeta ce recours. Le 11 juin 1990, le requérant saisit le tribunal administratif d’une requête en annulation de la décision rendue par la CDAF. Le 23 novembre 1993, le tribunal administratif d’Orléans fit droit à la demande du requérant, au motif que la CDAF n’avait apporté aucune réponse au grief tiré du défaut d’équivalence des parcelles.

Suite à cette annulation, la CDAF adopta une seconde décision le 5 mai 1994, en motivant le maintien du projet initial de remembrement et le rejet de la demande du requérant au regard de la répartition des parcelles. Cette seconde décision fut notifiée au requérant le 21 juin 1994. Le 3 août 1994, le requérant forma un nouveau recours en annulation devant le tribunal administratif d’Orléans, en invoquant la distance excessive séparant les parcelles qui lui avaient été réattribuées de son centre d’exploitation. Par un jugement du 6 août 1996, le tribunal rejeta cette demande. Par un arrêt du 17 février 1999, la cour administrative d’appel de Nantes, saisie par le requérant, fit droit à sa demande et annula sur ce point le jugement du 6 août 1996 et, par voie de conséquence, la décision de la CDAF du 5 mai 1994. Le 6 décembre 2001, la CDAF adopta un nouveau plan de remembrement.

3. Contestation des arrêtés préfectoraux organisant le remembrement Le 27 juillet 1999, les arrêtés préfectoraux ordonnant et clôturant le remembrement furent publiés au Journal Officiel de la République française. Le 4 août 1999, les requérants saisirent le tribunal administratif en vue d’obtenir l’annulation de plusieurs actes relatifs au remembrement, à savoir : l’arrêté ordonnant, modifiant et clôturant les opérations ; l’arrêté modifiant l’arrêté instituant l’association foncière de remembrement ; l’arrêté ordonnant l’envoi en possession provisoire des parcelles remembrées ; enfin, la délibération du 3 juin 1988 du bureau du Conseil général autorisant le président à ratifier la convention financière passée avec l’association foncière de remembrement.

Par un jugement du 29 janvier 2002, le tribunal administratif d’Orléans fit partiellement droit à la demande des requérants et annula les arrêtés préfectoraux ordonnant et modifiant l’opération de remembrement, ainsi que la délibération du Conseil général du 3 juin 1988. Le tribunal rejeta cependant les autres demandes des requérants. Les requérants interjetèrent appel. Par un arrêt du 22 mars 2005, la cour administrative d’appel de Nantes considéra que l’annulation par le tribunal de l’arrêté préfectoral ordonnant le remembrement et en fixant le périmètre entraînait par voie de conséquence celle de l’arrêté préfectoral du 18 octobre 1988 instituant l’association foncière de remembrement.

Elle rejeta le surplus de la requête, en considérant notamment que le maintien de l’arrêté préfectoral portant clôture des opérations de remembrement, même privé d’effet à l’égard des propriétaires ayant obtenu l’annulation des décisions de la CDAF, ne méconnaissait pas les stipulations de l’article 1 du Protocole n o 1 ou celles de l’article 11 de la Convention. Le 3 août 2005, les requérants formèrent un pourvoi en cassation. Le 14 avril 2008, le Conseil d’Etat rejeta leur pourvoi. 4. Procédure engagée par le requérant concernant la décharge de la taxe syndicale Par un jugement du 13 juin 2000, le tribunal administratif d’Orléans fit droit à la demande du requérant tendant à ce qu’il soit déchargé des taxes levées par l’association foncière de remembrement pour les années 1990 à 1998. Le 12 septembre 2000, l’association foncière de remembrement interjeta appel.

Par un arrêt du 1 er octobre 2002, la cour administrative d’appel de Nantes confirma le premier jugement et, sur demande du requérant, enjoignit à l’association foncière de remembrement de procéder à la restitution, dans les deux mois suivant la notification de l’arrêt, des taxes prélevées par voie de saisie du trésor public sur ses comptes. Le 10 décembre 2010, la cour administrative d’appel prononça à l’encontre de l’association une astreinte si elle ne justifiait pas avoir procédé à la restitution des sommes.

B. Le droit interne pertinent Il est renvoyé à la partie « droit interne » de l’arrêt Blondeau c. France (n o 48000/07, § 29, 21 décembre 2010). GRIEFS 1. Invoquant les articles 6 § 1 et 13 combinés de la Convention, les requérants estiment que la solution qui leur a été opposée par le Conseil d’Etat, en application de la jurisprudence Blondeau (Conseil d’Etat, 6 avril 2007, n o 266.913), viole leur droit à un procès équitable et à un recours effectif en ce qu’ils ont été privés de toute possibilité de faire efficacement valoir leurs arguments devant un juge et d’obtenir l’annulation des arrêtés préfectoraux. Ils font également valoir que la date de clôture des opérations, et donc de recevabilité d’un tel recours en annulation, est fixée discrétionnairement par le préfet puisque cette date est celle de l’arrêté préfectoral de dépôt en mairie du plan définitif.

2. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, ils se plaignent de ce que le Conseil d’Etat aurait rompu l’équilibre entre la protection de leur droit de propriété et celle de l’intérêt général, en raison de l’impossibilité de faire valoir l’irrégularité de la procédure devant le juge et d’en obtenir l’annulation. 3. Invoquant l’article 11 de la Convention, ils contestent leur incorporation forcée, en tant que propriétaires de terrains inclus dans le périmètre de remembrement, à l’association foncière de remembrement. EN DROIT 1. Les requérants contestent la décision du Conseil d’Etat et invoquent les articles 6 et 13 de la Convention. S’agissant d’un grief tiré du droit d’accès à un tribunal, la Cour rappelle que l’article 6 de la Convention est une lex specialis par rapport à l’article 13, dont les garanties se trouvent absorbées par celles de l’article 6 ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 146, CEDH 2000 ‑ XI).

Par conséquent, elle examinera le grief sous l’angle du seul article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour rappelle que, dans l’arrêt Blondeau (précité), elle a jugé que la limitation du droit de demander l’annulation de l’arrêté préfectoral initial ordonnant le remembrement des propriétés foncières à la période antérieure à la clôture des opérations n’est pas contraire au droit d’accès à un tribunal reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention (§§ 47-49 ; voir également Huet c France, n o 14313/08, § 27, 20 décembre 2011). En l’espèce, la Cour considère que l’annulation de l’arrêté de remembrement aurait eu pour effet de remettre en cause l’ensemble des transferts de propriété intervenus à la clôture du remembrement.

Cette remise en cause, plusieurs années après que les opérations sont devenues définitives et que les attributaires ont recommencé à cultiver ou investir sur les parcelles réattribuées, porterait une atteinte non négligeable aux droits des autres propriétaires. Elle serait source d’insécurité juridique en raison des bouleversements importants qu’elle pourrait susciter compte tenu du temps écoulé. La Cour en conclut que cette limitation du droit de demander l’annulation de l’arrêté de remembrement garantit la sécurité juridique et poursuit un but légitime, à savoir la préservation des droits des autres propriétaires concernés par le remembrement.

Quant à la proportionnalité d’une telle mesure, et à l’instar de ce qui a été décidé dans l’affaire Blondeau précitée (§§ 51 à 55 ; voir également Huet , précité, § 29), la Cour observe que la solution adoptée par le Conseil d’Etat n’a pas privé les requérants de la possibilité d’ester en justice pour obtenir l’annulation de l’arrêté initial, mais qu’elle limite simplement cette action dans le temps. Elle constate que d’autres actions étaient à la disposition des requérants et que la saisine du juge des référés, notamment, ouvre une possibilité réelle pour les personnes concernées par un remembrement de demander l’annulation ou la suspension d’une décision avant que les opérations de remembrement ne soient achevées.

La Cour note également que la limitation du droit d’accès au tribunal a une portée restreinte, dans la mesure où elle ne concerne que la légalité de l’arrêté ordonnant le remembrement et non les décisions de réattribution des parcelles prises par les commissions d’aménagement foncier qui, quant à elles, peuvent être contestées devant les juridictions administratives, et ce même après la clôture des opérations. Les requérants ont d’ailleurs mis en œuvre cette possibilité. Enfin, elle observe que les intéressés conservent la faculté d’invoquer l’illégalité de l’arrêté préfectoral ordonnant le remembrement à l’appui d’un recours indemnitaire, sans autre limitation que le délai de prescription, si cette illégalité est source de préjudice pour eux.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. 2. Le requérant invoque également la violation de l’article 1 du Protocole n o 1, aux termes duquel : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

» La Cour observe que ce grief reprend pour partie celui qu’elle a examiné au titre de l’article 6 § 1 de la Convention.

Elle rappelle que les transferts de propriété dans le cadre de remembrements agricoles s’analysent en une ingérence relevant de la première phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Erkner et Hofauer c. Autriche , 23 avril 1987, § 74, série A n o 117, et Blondeau , précité, § 66). Le remembrement « sert l’intérêt des propriétaires concernés comme de la collectivité dans son ensemble en accroissant la rentabilité des exploitations dans son ensemble et en rationalisant la culture » ( Wiesinger c. Autriche , 30 octobre 1991, § 74, série A n o 213, Prötsch c. Autriche, 15 novembre 1996, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1996-V, et Blondeau , précité, § 67). Il constitue incontestablement une « cause d’utilité publique ». Par ailleurs, la Cour considère que ledit remembrement s’est effectué dans les conditions prévues par la loi, au sens de la jurisprudence ( Blondeau , précité).

Elle doit donc établir si un rapport de proportionnalité a été respecté entre le but légitime visé et les moyens employés. Or, elle observe que les requérants n’indiquent pas l’effet du remembrement sur leurs biens et ne précisent pas si les conditions d’exploitation de leurs parcelles en ont été affectées. La Cour note au demeurant que les requérants ont obtenu à deux reprises l’annulation des décisions de la CDAF. Dans ces conditions, et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.

2. Les requérants invoquent enfin une violation de l’article 11 de la Convention, qui se lit comme suit : « 1. Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts. 2. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. Le présent article n’interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l’exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l’administration de l’Etat.

» La Cour rappelle qu’elle a déjà jugé que les associations foncières de remembrement constituent non des associations au sens de l’article 11 de la Convention, mais des institutions de droit public échappant au champ d’application de cet article ( Vivier c France (déc.) n o 14062/08, 30 août 2011, et Poitevin et Helleboid c France (déc.) n o 3049/08, § 49, 6 décembre 2011). Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stephen Phillips Mark Villiger Greffier adjoint Président