CASE OF BIRZESCU AND OTHERS v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Civil proceedings;Article 6-1 - Fair hearing);Violation of Article 1 of Protocol No. 1 - Protection of property (Article 1 para. 1 of Protocol No. 1 - Deprivation of property)
CASE OF BIRZESCU AND OTHERS v. ROMANIA (CtEDO, 2012)
SECȚIUNEA TERZĂ CAUZĂ DE BIRZESCU ȘI ALȚII v. ROMANIA (Cererea nr. 9304/05) JUGG STRASBOURG 25 septembrie 2012 Această hotărâre este finală. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Birzescu și alții v. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Alvina Gyulumyan, Președinte, Ineta Ziemele, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, după ce a deliberat în privat la 4 septembrie 2012, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 9304/05) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de cinci resortisanți români, dna Maria I. Birzescu, dna Maria Birzescu, dna Anca Birzescu, dna Maria Mihaela Birzescu Ilie și dl Dumitru Birzescu („reclamanții”), la 16 februarie 2005. Reclamanții au fost reprezentați de doamna Olimpia Popescu, un avocat care practică în Râmnicu Vâlcea. Guvernul român (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna Irina Cambrea, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 9 octombrie 2006, cererea a fost comunicată guvernului. Observațiile terțe au fost primite de la Maria Gavrilescu și Niculina Popescu-Gavrilescu, care au fost concediate de președintele pentru a interveni în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenția și art. 44 § 3 din Regulamentul Curții). Părțile au primit posibilitatea de a răspunde la aceste observații (art. 44 § 6 din Regulamentul Curții). Reclamanții s-au născut în 1946, 1945, 1978, 1976 și, respectiv, 1941 și trăiesc în București. Reclamanții au depus proceduri împotriva terților care doresc să ordone acestuia să își respecte proprietatea și să demoleze o clădire care se presupune că a fost construită ilegal. Prin decizia finală din 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel Pitesti a permis acțiunea reclamanților și a recunoscut că erau proprietarii legali ai bunurilor imobile în cauză. La o dată necunoscută, Procurorul General al României a depus o cerere de reexaminare a supravegherii împotriva deciziei finale din 28 ianuarie 2003 a Curții de Apel Pitesti. Prin decizia finală din 9 noiembrie 2004, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a admis cererea de revizuire de supraveghere depusă de Procurorul General, a anulat decizia finală din 28 ianuarie 2003 a Curții de Apel Pitesti și a respins acțiunea reclamanților. Reclamanții au plâns că anularea deciziilor lor finale prin intermediul unei cereri de revizuire de supraveghere depuse de Procurorul General al României a încălcat art. 6 din Convenția și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care au citit după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție, subliniind în continuare că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Reclamanții au susținut că anularea deciziei lor finale prin intermediul unei cereri de revizuire de supraveghere depuse de Procurorul General – care nu era parte la procedură – a încălcat principiul certitudinei juridice și dreptul la proprietate. 11. Cauza, Guvernul a susținut că, în conformitate cu jurisprudența Curții, anularea hotărârilor finale prin intermediul unui recurs extraordinar este considerată încălcarea principiului de securitate juridică ( Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 62, CEDO 1999 VII). Cu toate acestea, guvernul a subliniat faptul că, în urma Brumărescu Cazul, Codul de Procedură Civilă a fost modificat. Ca urmare, actualul cadru legislativ român nu permite depunerea unei cereri de revizuire a supravegherii la Curtea Supremă, numită acum Curtea Înaltă de Casare și Justiție. 12. Interventorii terți au susținut că cererea de revizuire a supravegherii a fost depusă legal de Procurorul General. 13. Curtea reiterează că dreptul la o audiere echitabilă în fața unui tribunal, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție trebuie interpretată în lumina Preamblului la Convenție, care, în partea sa relevantă, declară statul de drept să facă parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinei juridice, care necesită, printre altele, ca, în cele din urmă, instanțele să determine o problemă, hotărârea lor să nu fie pusă la îndoială (a se vedea Brumărescu , citat mai sus, § 61). 14. Siguranța juridică presupune respectarea principiului res judicata (ibid., § 62), acesta este principiul finalității hotărârilor, subliniind faptul că nici o parte nu are dreptul să caute o revizuire a unei hotărâri finale și obligatorii doar în scopul obținerii unei recereri și a unei noi hotărâri ale cazului. Curtea de reexaminare mai înaltă ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare și a avorturilor justiției, dar nu pentru a efectua un proaspăt examen. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar pur și simplua posibilitate de a exista două opinii asupra acestui subiect nu este un motiv de reexaminare (Ryabykh c. Rusia nr. 52854/99, § 52, ECHR 2003 IX). 15. Curtea consideră că, pe baza documentelor în posesia sa, prezentul caz nu diferă de jurisprudența menționată mai sus în ceea ce privește plângerea referitoare la art. 6 din Convenție. 16. În ceea ce privește plângerea formulată în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea constată că reclamanții au recunoscut dreptul de proprietate prin o hotărâre finală emisă de instanța internă română. Curtea consideră astfel că reclamanții au avut o „poziție” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Savu c. România , nr. 19982/04, § 22, 4 noiembrie 2008). Curtea a abordat în numeroase ocazii probleme similare și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care dreptul de proprietate al reclamanților a fost reexaminat în urma cererilor de supraveghere (a se vedea Brumărescu , citate mai sus §§ 61, 77 și 80; Grupul industrial Mașinexport SA c. România , nr. 22687/03 , §§ 32 și 46-47, 1 decembrie 2005; Piața Bazar Dorobanți SRL c. România , nr. 37513/03 §§ 23 și 33, 4 octombrie 2007). 17. Având în vedere prezenta cerere, Curtea consideră că guvernul nu a depus niciun argument care justifică o deplasare de la abordarea descrisă mai sus. În ciuda marjei de apreciere acordate de stat în acest domeniu, Curtea consideră că procedura de control nu poate justifica privarea de bunuri a reclamanților prin intermediul unei decizii finale și executoare (a se vedea Blidaru c. România , nr. 8695/02, § 55, 8 noiembrie 2007; Mașinexport Industrial Group SA , citat mai sus, § 46). Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că s-a încălcat articolele 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 19. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 20. Reclamanții și-au prezentat cererile pentru satisfacție doar din termenul stabilit în acest scop. Prin urmare, Curtea nu va face nicio atribuire. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declara admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; Respinge Reclamarea reclamanților pentru o justă satisfacție. A făcut-o în limba engleză și a notificat în scris la 25 septembrie 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Președintele adjunct al grefierului