- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 septembrie 2012
- Stat pârât
- ROU
- Articole
- Articolul 1, Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
Birzescu și alții împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA TERZĂ CAUZĂ DE BIRZESCU ȘI ALȚII v. ROMANIA (Cererea nr. 9304/05) JUGG STRASBOURG 25 septembrie 2012 Această hotărâre este finală. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Birzescu și alții v. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Alvina Gyulumyan, Președinte, Ineta Ziemele, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, după ce a deliberat în privat la 4 septembrie 2012, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 9304/05) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de cinci resortisanți români, dna Maria I. Birzescu, dna Maria Birzescu, dna Anca Birzescu, dna Maria Mihaela Birzescu Ilie și dl Dumitru Birzescu („reclamanții”), la 16 februarie 2005. Reclamanții au fost reprezentați de doamna Olimpia Popescu, un avocat care practică în Râmnicu Vâlcea.
Guvernul român (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna Irina Cambrea, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 9 octombrie 2006, cererea a fost comunicată guvernului. Observațiile terțe au fost primite de la Maria Gavrilescu și Niculina Popescu-Gavrilescu, care au fost concediate de președintele pentru a interveni în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenția și art. 44 § 3 din Regulamentul Curții). Părțile au primit posibilitatea de a răspunde la aceste observații (art. 44 § 6 din Regulamentul Curții). Reclamanții s-au născut în 1946, 1945, 1978, 1976 și, respectiv, 1941 și trăiesc în București. Reclamanții au depus proceduri împotriva terților care doresc să ordone acestuia să își respecte proprietatea și să demoleze o clădire care se presupune că a fost construită ilegal.
Prin decizia finală din 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel Pitesti a permis acțiunea reclamanților și a recunoscut că erau proprietarii legali ai bunurilor imobile în cauză. La o dată necunoscută, Procurorul General al României a depus o cerere de reexaminare a supravegherii împotriva deciziei finale din 28 ianuarie 2003 a Curții de Apel Pitesti. Prin decizia finală din 9 noiembrie 2004, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a admis cererea de revizuire de supraveghere depusă de Procurorul General, a anulat decizia finală din 28 ianuarie 2003 a Curții de Apel Pitesti și a respins acțiunea reclamanților.
Reclamanții au plâns că anularea deciziilor lor finale prin intermediul unei cereri de revizuire de supraveghere depuse de Procurorul General al României a încălcat art. 6 din Convenția și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care au citit după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.
Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție, subliniind în continuare că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Reclamanții au susținut că anularea deciziei lor finale prin intermediul unei cereri de revizuire de supraveghere depuse de Procurorul General – care nu era parte la procedură – a încălcat principiul certitudinei juridice și dreptul la proprietate.
11. Cauza, Guvernul a susținut că, în conformitate cu jurisprudența Curții, anularea hotărârilor finale prin intermediul unui recurs extraordinar este considerată încălcarea principiului de securitate juridică ( Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 62, CEDO 1999 VII). Cu toate acestea, guvernul a subliniat faptul că, în urma Brumărescu Cazul, Codul de Procedură Civilă a fost modificat. Ca urmare, actualul cadru legislativ român nu permite depunerea unei cereri de revizuire a supravegherii la Curtea Supremă, numită acum Curtea Înaltă de Casare și Justiție. 12. Interventorii terți au susținut că cererea de revizuire a supravegherii a fost depusă legal de Procurorul General.
13. Curtea reiterează că dreptul la o audiere echitabilă în fața unui tribunal, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție trebuie interpretată în lumina Preamblului la Convenție, care, în partea sa relevantă, declară statul de drept să facă parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinei juridice, care necesită, printre altele, ca, în cele din urmă, instanțele să determine o problemă, hotărârea lor să nu fie pusă la îndoială (a se vedea Brumărescu , citat mai sus, § 61). 14. Siguranța juridică presupune respectarea principiului res judicata (ibid., § 62), acesta este principiul finalității hotărârilor, subliniind faptul că nici o parte nu are dreptul să caute o revizuire a unei hotărâri finale și obligatorii doar în scopul obținerii unei recereri și a unei noi hotărâri ale cazului.
Curtea de reexaminare mai înaltă ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare și a avorturilor justiției, dar nu pentru a efectua un proaspăt examen. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar pur și simplua posibilitate de a exista două opinii asupra acestui subiect nu este un motiv de reexaminare (Ryabykh c. Rusia nr. 52854/99, § 52, ECHR 2003 IX). 15. Curtea consideră că, pe baza documentelor în posesia sa, prezentul caz nu diferă de jurisprudența menționată mai sus în ceea ce privește plângerea referitoare la art. 6 din Convenție. 16. În ceea ce privește plângerea formulată în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea constată că reclamanții au recunoscut dreptul de proprietate prin o hotărâre finală emisă de instanța internă română.
Curtea consideră astfel că reclamanții au avut o „poziție” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Savu c. România , nr. 19982/04, § 22, 4 noiembrie 2008). Curtea a abordat în numeroase ocazii probleme similare și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care dreptul de proprietate al reclamanților a fost reexaminat în urma cererilor de supraveghere (a se vedea Brumărescu , citate mai sus §§ 61, 77 și 80; Grupul industrial Mașinexport SA c. România , nr. 22687/03 , §§ 32 și 46-47, 1 decembrie 2005; Piața Bazar Dorobanți SRL c. România , nr. 37513/03 §§ 23 și 33, 4 octombrie 2007). 17. Având în vedere prezenta cerere, Curtea consideră că guvernul nu a depus niciun argument care justifică o deplasare de la abordarea descrisă mai sus.
În ciuda marjei de apreciere acordate de stat în acest domeniu, Curtea consideră că procedura de control nu poate justifica privarea de bunuri a reclamanților prin intermediul unei decizii finale și executoare (a se vedea Blidaru c. România , nr. 8695/02, § 55, 8 noiembrie 2007; Mașinexport Industrial Group SA , citat mai sus, § 46). Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că s-a încălcat articolele 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 19. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 20. Reclamanții și-au prezentat cererile pentru satisfacție doar din termenul stabilit în acest scop.
Prin urmare, Curtea nu va face nicio atribuire. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declara admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; Respinge Reclamarea reclamanților pentru o justă satisfacție. A făcut-o în limba engleză și a notificat în scris la 25 septembrie 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
CASE OF BIRZESCU AND OTHERS v. ROMANIA (Application no. 9304/05) JUDGMENT STRASBOURG 25 September 2012 This judgment is final. It may be subject to editorial revision. In the case of Birzescu and Others v. Romania, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of: Alvina Gyulumyan, President, Ineta Ziemele, Kristina Pardalos, judges, and Marialena Tsirli, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 4 September 2012, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 9304/05) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by five Romanian nationals, Ms Maria I. Birzescu, Ms Maria Birzescu, Ms Anca Birzescu, Ms Maria Mihaela Birzescu Ilie and Mr Dumitru Birzescu (“the applicants”), on 16 February 2005.
The applicants were represented by Mrs Olimpia Popescu, a lawyer practising in Râmnicu Vâlcea. The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs Irina Cambrea, from the Ministry of Foreign Affairs.
On 9 October 2006 the application was communicated to the Government.
Third-party comments were received from Maria Gavrilescu and Niculina Popescu-Gavrilescu, which had been given leave by the President to intervene in the written procedure (Article 36 § 2 of the Convention and Rule 44 § 3 of the Rules of Court). The parties were given the possibility to reply to those comments (Rule 44 § 6 of the Rules of Court). THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
5. The applicants were born in 1946, 1945, 1978, 1976 and 1941 respectively and live in Bucharest.
The applicants lodged proceedings against third parties seeking to order the latter to respect their property and to demolish a building that had been allegedly illegally erected. By the final decision of 28 January 2003 the Pitesti Court of Appeal allowed the applicants’ action and acknowledged that they were the lawful owners of the immovable property at issue.
At an unknown date the Prosecutor General of Romania lodged a request for supervisory review against the final decision of 28 January 2003 of the Pitesti Court of Appeal. By the final decision of 9 November 2004 the High Court of Cassation and Justice admitted the application for supervisory review lodged by the Prosecutor General, quashed the final decision of 28 January 2003 of the Pitesti Court of Appeal and rejected the applicants’ action. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLES 6 OF THE CONVENTION AND 1 OF PROTOCOL No. 1 TO THE CONVENTION
The applicants complained that the quashing of their final decisions by means of an application for supervisory review lodged by the Prosecutor General of Romania breached Article 6 of the Convention and 1 of Protocol No. 1 to the Convention which read as follows: Article 6 “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...” Article 1 of Protocol No. 1 “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” A. Admissibility
The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The applicants argued that the quashing of their final decision by means of an application for supervisory review lodged by the Prosecutor General – who was not a party to the proceedings – breached the principle of legal certainty and the right to property.
Referring to the Brumărescu case, the Government argued that according to the Court’s case-law quashing of final judgements by means of an extraordinary appeal is to be deemed as a breach of the legal certainty principle ( Brumărescu v. Romania [GC], no. 28342/95, § 62, ECHR 1999 ‑ VII). However, the Government highlighted that, following the Brumărescu case, the Romanian Civil Procedure Code has been modified. As a result, the current Romanian legislative framework does not allow for an application for supervisory review to be lodged with the Supreme Court, which is now called the High Court of Cassation and Justice.
The third party interveners argued that the application for supervisory review has been lawfully lodged by the Prosecutor General.
The Court reiterates that the right to a fair hearing before a tribunal as guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention must be interpreted in the light of the Preamble to the Convention, which, in its relevant part, declares the rule of law to be part of the common heritage of the Contracting States. One of the fundamental aspects of the rule of law is the principle of legal certainty, which requires, among other things, that where the courts have finally determined an issue, their ruling should not be called into question (see Brumărescu , cited above, § 61).
Legal certainty presupposes respect for the principle of res judicata (ibid., § 62), that is the principle of the finality of judgments. This principle underlines that no party is entitled to seek a review of a final and binding judgment merely for the purpose of obtaining a rehearing and a fresh determination of the case. Higher courts’ power of review should be exercised to correct judicial errors and miscarriages of justice, but not to carry out a fresh examination. The review should not be treated as an appeal in disguise, and the mere possibility of there being two views on the subject is not a ground for re-examination ( Ryabykh v. Russia , no. 52854/99, § 52, ECHR 2003 ‑ IX).
The Court considers that, on the basis of the documents in its possession, the present case does not differ from the above mentioned case ‑ law as to the complaint concerning Article 6 of the Convention.
As to the complaint raised under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the Court notes that the applicants had their property right acknowledged by a final judgement issued by the Romanian domestic courts. The Court considers thus that the applicants had a “possession” for the purposes of Article 1 of Protocol No. 1 ( Savu v. Romania , no. 19982/04, § 22, 4 November 2008). The Court has on numerous occasions dealt with similar issues and has found a violation of Article 1 of Protocol No. 1 in cases where the applicants’ property right had been reconsidered following applications for supervisory review (see Brumărescu , cited above, §§ 61, 77 and 80; SC Mașinexportimport Industrial Group SA v. Romania , no. 22687/03, §§ 32 and 46-47, 1 December 2005; Piața Bazar Dorobanți SRL v. Romania , no. 37513/03, §§ 23 and 33, 4 October 2007).
Having considered the present application, the Court holds the view that the Government failed to submit any argument justifying a departure from the approach described above. Despite the margin of appreciation enjoyed by the State in this field, the Court considers that supervisory review proceedings cannot justify the applicants’ deprivation of possessions acquired by means of a final and enforceable decision (see Blidaru v. Romania , no. 8695/02, § 55, 8 November 2007; SC Mașinexportimport Industrial Group SA , cited above, § 46).
The foregoing considerations are sufficient to enable the Court to conclude that there has been a violation of Articles 6 of the Convention and 1 of Protocol No. 1 to the Convention. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
19. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
The applicants submitted their claims for just satisfaction out of the time-limit fixed for this purpose. Therefore the Court will make no award.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 3. Dismisses the applicants’ claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 25 September 2012, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Deputy Registrar President