AFFAIRE PARENTI (HÉRITIER) ET DEIDDA c. ITALIE

AFFAIRE PARENTI (HÉRITIER) ET DEIDDA c. ITALIE (CtEDO, 2012)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA PARENTI (HERITIER) ȘI DEIDDA c. ITALIA (Cercetările nr. 39567/02 și 40281/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 septembrie 2012 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Parenti (moștenitor) și Deidda c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Isabelle Berro-Lefevre, președinte, Guido Raimondi, Helen Keller, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 septembrie 2012, Renunță la hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată în instanță La originea cauzei se găsesc două cereri (n 39567/02 și 40281/02) îndreptate împotriva Republicii Italiene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, Luciana Parenti, și Maria Chiara Deidda, în conformitate cu Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, au sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile omului, la 29 iulie 1998 și Curtea la 14 iunie 2000 (în temeiul Convenției privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv, a Convenției privind drepturile omului). A fost reprezentată succesiv de agenții săi, dl I.M. Braguglia și dl Spatafora, și de co-agentul său, dl N. Lettieri. La 7 septembrie 2004, Curtea a decis să comunice cererile guvernului. Astfel cum permitea alineatul (3) al articolului 29 din Convenție, în vigoare la momentul respectiv, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul acestora. Prin scrisoarea din 15 mai 2006, domnul Lorenzo Jannicola, fiul acesteia, s-a constituit în procedură în calitate de moștenitor. Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să-l numească pe domnul Parenti "reclamanta," deși astăzi trebuie să atribuim această calitate fiului său. În temeiul Protocolului 14, cererea a fost atribuită unui comitet. De fapt I. CIRCONSTANCES DE LA Dreptul și practica internă relevante referitoare la Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto" (denumită în continuare "Legea Pinto") figurează în Hotărârea Cocchiarella Italia ([GC], nr. 64886/01, § 23-31, CEDH 2006-V). Având în vedere similitudinea cererilor cu privire la faptele și la problema de fond pe care le ridică, Curtea consideră că este necesar să li se alăture și decide să le examineze împreună într-o singură hotărâre. II. OBSERVAȚIE LIMINARĂ 10. În ceea ce privește decizia Curții de a examina în comun admisibilitatea și fondul hotărârilor judecătorești, astfel cum se prevede la art. 29 alineatul (3) din convenție. El consideră că cererile nu se bazează pe o astfel de abordare, având în vedere particularitățile legate de caracteristicile căii de atac Curtea arată, pe de o parte, că nu a explicat argumentul său întemeiat pe particularitățile interogărilor. Pe de altă parte, Curtea constată că procedura de examinare comună în cauză nu împiedică o examinare atentă a întrebărilor ridicate și a argumentelor invocate de guvern (a se vedea, mutatis mutandis Leo Zappia c. Italia, n 77744/01, §§ 12-14, 29 septembrie 2005). Prin urmare, nu este necesar să se acorde dreptul la cererea guvernului. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 12. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentele se plâng de durata procedurilor principale și de insuficiența despăgubirilor art. 6 alineatul (1) din Convenție este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitatea Neobosită a căilor de atac interne 15. Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne în măsura în care recurentele nu au sesizat Curtea de Casație, în sensul Legii nr. 36813/97, CEDO 2003. IV), Curtea a considerat, pe de o parte, că, atunci când un reclamant se plânge numai de valoarea despăgubirii, acesta nu este obligat în scopul epuizării căilor de atac interne de a se putea opune deciziei Tribunalului de apel și, pe de altă parte, că reclamantul poate continua să se retragă. În sensul articolului 34 din Convenție, în măsura în care, chiar dacă instanța de apel a recunoscut existența duratei excesive a procedurii, suma acordată nu poate fi considerată adecvată pentru a remedia prejudiciul și încălcarea pretinse. 17. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea de Casație se baza pe examinarea a peste o sută de hotărâri ale Curții de Casație și nu găsise nici un caz în care Curtea de Casație luase în considerare o cauză întemeiat pe faptul că suma acordată de instanța de apel era insuficientă în raport cu prejudiciul pretins sau inadecvat în raport cu jurisprudența de la Strasbourg. 18. Curtea amintește, de asemenea, că, în ianuarie 2004, Curtea de Casație, prin Hotărârile nr. 1338, 1339, 1340 și 1341, a stabilit principiul conform căruia . ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 89/2001, deși, prin natura sa, pe bază de legalitate, trebuie să intervină într-un mediu definit de dreptul pe care îl are dreptul pe care trebuie să se refere la sumele alocate, în cauze similare, de Curtea de la Strasbourg, pe care Curtea de la Strasbourg le permite să se distanțeze, dar într-un mod rezonabil (a se vedea Cocchiarella c. Italia , citată anterior, §§ 24-25). Ca urmare a acestei revigorări, Curtea a considerat că începând cu 26 Iulie 2004, data la care aceste hotărâri, în special hotărârea nr. 1340 a Curții de Casație, nu mai puteau fi ignorate de public, trebuia să se solicite din partea întreprinderilor care utilizează acțiunea în casare în sensul Legii nr. 1340 a Curții de Casație în sensul articolului 1 din convenție (Di Sante c. Italia (dec.), citată anterior Cocchiarella c. Italia, citată anterior, §§ 42-44). 19. În cazul de față, Curtea arată că deciziile Tribunalului de Primă Instanță din Pinto au devenit definitive la 13 mai 2002 (solicitarea n 39567/02) și, respectiv, la 19 martie 2003 (solicitarea nr. 40281/02) , și anume cu mult înainte de data de 26 iulie 2004. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că recurentele erau exonerate de obligația de a sesiza Curtea de Casație și că nu poate fi reținută instanța din guvern. Calitate a victimei 20. Guvernul susține că recurentele nu mai pot să își asume responsabilitatea pentru victime. Curtea, după examinarea tuturor faptelor cauzei și a argumentelor părților, consideră că recuperarea este insuficientă (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italia, nr 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007 Cocchiarella c. Italia. , citată anterior, §§ 69-98. Prin urmare, recurentele pot oricând să se autopetreacă mai mult de o persoană în sensul art. 22 din Convenție. În concluzie, Curtea constată că acțiunile nu sunt supuse niciunuia dintre motivele de la care se face referire în art. 35 alin. (3) din Convenție. De aceea, ele sunt considerate admisibile. Pe fond 23. Curtea constată că procedurile în litigiu au durat, 39567/02: 9 ani pentru două grade de jurisdicție; 40281/02: 15 ani și 6 luni pentru două grade de jurisdicție; 24. Curtea a tratat în repetate rânduri cereri care ridicau întrebări similare celor din cazurile din speță și a constatat o necunoaștere a cerinței de termen rezonabil Având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa bine stabilită în acest domeniu (a se vedea, în primul rând, Cocchiarella citată mai sus). N aptă nimic care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea consideră că este, de asemenea, necesar să se constate, în ambele părți, o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, din aceleași motive. IV. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 26. Recurentele solicită sume pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. Ele lasă Curții sarcina de a stabili sumele 27. Guvernul declară că recurentele au suferit, din cauza duratei procedurilor, nici un alt prejudiciu decât cel deja recunoscut și despăgubit la nivel intern. 28. Având în vedere soluția adoptată în Hotărârea Cocchiarella c. Italia (citată anterior, §§ 139-142 și 146) și hotărând în echitate, Curtea atribuie fiecărei recurente sumele indicate în tabelul de mai jos, comparate cu sumele pe care le-ar fi acordat în lipsa unor căi de atac interne, având în vedere obiectul fiecărui litigiu și existența unor întârzieri imputabile recurentelor. cerere Suma pe care Curtea ar fi acordat-o în lipsa unor căi de atac interne Procentul alocat de instanța de judecată Pinto Somme acordat pentru daune morale 39567/02 8 000 EUR 18,75 % 100 EUR 40281/02 000 EUR 38,73% 1 250 EUR Comisioane și cheltuieli de judecată 29. Notele de plată pe suport, recurentele solicită, în această calitate, Curții să stabilească o sumă (solicitarea nr. 39567/02). Ele solicită 5 000 EUR (solicitarea nr. 40281/02) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată legate de acțiunile în despăgubire. 31. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (can și alte Turcia), În plus, cheltuielile de judecată pot fi recuperate numai în măsura în care se referă la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 33202/96, § 27, 28 mai 2002 Sahin c. Germania [GC], 30943/96, § 105, CEDO 2003 VIII). 32. În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce 1 000 EUR în fiecare cerere pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 33. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA L 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească recurentelor, în termen de trei luni, următoarele sume - pentru daune morale pendinte nr. 39567/02: 2 100 EUR (două mii de euro), plus orice sume care pot fi datorate cu titlu de impozit de către reclamantă; cererea nr. 40281/02: 1 250 EUR (o mie două sute cincizeci de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant; - pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată 000 EUR (o mie de euro) în fiecare cerere, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către recurente; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume se majorează dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale în limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 septembrie 2012, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din regulament. Francoise Elens-Passos Isabelle Berro-Lefevre Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE PARENTI (HÉRITIER) et DEIDDA c. ITALIE

(Requêtes n

o

39567/02 et 40281/02)

ARRÊT

STRASBOURG

25 septembre 2012

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Parenti (héritier) et Deidda c. Italie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de

:

Isabelle Berro-Lefèvre,

présidente,

Guido Raimondi,

Helen Keller,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 septembre 2012,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (n

os

39567/02 et 40281/02) dirigées contre la République italienne et dont deux ressortissantes de cet Etat, M

mes

Luciana Parenti, et Maria Chiara Deidda («

les

requérantes

»), avaient saisi respectivement la Commission européenne des droits de l’homme («

la Commission

») le 29 juillet 1998 et la Cour le 14 juin 2000 en vertu de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») a été représenté successivement par ses agents, M.

I.M.

Braguglia et M

me

E.

Spatafora, et son coagent, M. N.

Lettieri.

3.

Le 7 septembre 2004, la Cour a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. Comme le permettait le paragraphe 3 de l’article 29 de la Convention, en vigueur à l’époque, elle avait en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de celles-ci.

4.

Le 5 janvier 2006, M

me

Parenti décéda. Par une lettre du 15 mai 2006, M. Lorenzo Jannicola, le fils de celle-ci,

se constitua dans la procédure en tant qu’héritier. Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler M

me

Parenti la "requérante" bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à son fils.

5.

En vertu du Protocole 14, la requête a été attribuée à un comité.

EN FAIT

I. LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

6.

Les requérantes, parties à des procédures judiciaires, ont saisi les juridictions compétentes au sens de la loi «

Pinto

» afin de se plaindre de la durée de ces procédures.

7.

Les faits essentiels des requêtes ressortent des informations contenues dans le tableau en annexe au présent arrêt.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

8.

Le droit et la pratique internes pertinents relatifs à la loi n

o

89 du 24

mars

2001, dite «

loi Pinto

», figurent dans l’arrêt

Cocchiarella

c.

Italie

([GC], n

o

64886/01, §§ 23-31, CEDH 2006-V).

EN DROIT

I.

SUR LA JONCTION DES REQUÊTES

9.

Compte tenu de la similitude des requêtes quant aux faits et au problème de fond qu’elles posent, la Cour estime nécessaire de les joindre et décide de les examiner conjointement dans un seul arrêt.

II.

OBSERVATION LIMINAIRE

10.

Le Gouvernement s’oppose à la décision de la Cour d’examiner conjointement la recevabilité et le fond des requêtes, comme prévu à l’article 29 § 3 de la Convention. Il estime que les requêtes ne se prêtent pas à pareille approche, en raison des particularités liées aux caractéristiques de la voie de recours «

Pinto

» et à la date de dépôt des décisions «

Pinto

».

11.

La Cour relève, d’une part, que le Gouvernement n’a pas étayé son argument tiré des particularités des requêtes. Elle observe, d’autre part, que la procédure d’examen conjoint en question n’empêche pas un examen attentif des questions soulevées et des arguments invoqués par le Gouvernement (voir,

mutatis mutandis

,

Leo Zappia c. Italie

, n

o

77744/01, §§

12-14, 29 septembre 2005). Dès lors, il n’y pas lieu de faire droit à la demande du Gouvernement.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérantes se plaignent de la durée des procédures principales et de l’insuffisance des indemnisations «

Pinto

».

13.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

14.

L’article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

1.

Non-épuisement des voies de recours internes

15.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes en ce que les requérantes n’ont pas saisi la Cour de cassation, au sens de la loi «

Pinto

».

16.

Dans l’affaire

Scordino

((déc.), n

o

36813/97, CEDH 2003

‑

IV), la Cour avait estimé, d’une part, que, lorsqu’un requérant se plaint uniquement du montant de l’indemnisation, il n’est pas tenu aux fins de l’épuisement des voies de recours interne de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d’appel et, d’autre part, que le requérant peut continuer à se prétendre «

victime

» au sens de l’article 34 de la Convention dans la mesure où même si la cour d’appel a reconnu l’existence de la durée excessive de la procédure, la somme accordée ne saurait être considérée comme adéquate pour réparer le préjudice et la violation allégués.

17.

Pour arriver à cette conclusion, la Cour s’était basée sur l’examen d’une centaine d’arrêts de la Cour de cassation et n’avait trouvé aucun cas où la Cour de cassation avait pris en considération un grief tiré de ce que le montant accordé par la cour d’appel était insuffisant par rapport au préjudice allégué ou inadéquat par rapport à la jurisprudence de Strasbourg.

18.

La Cour rappelle aussi qu’en janvier 2004, la Cour de cassation, par les arrêts n

os

1338, 1339, 1340 et 1341, a posé le principe selon lequel «

la

détermination du dommage extrapatrimonial effectuée par la cour d’appel conformément à l’article 2 de la loi nº

89/2001, bien que par nature fondée sur l’équité, doit intervenir dans un environnement qui est défini par le droit puisqu’il faut se référer aux montants alloués, dans des affaires similaires, par la Cour de Strasbourg, dont il est permis de s’éloigner mais de façon raisonnable

» (voir

Cocchiarella c. Italie

, précité, §§ 24-25). A la suite de ce revirement, la Cour a considéré qu’à partir du 26

juillet

2004, date à laquelle ces arrêts, et notamment l’arrêt n

o

1340 de la Cour de cassation, ne pouvaient plus être ignorés du public, il devait être exigé des requérants qu’ils usent du recours en cassation au sens de la loi «

Pinto

» aux fins de l’article

35

§

1 de la Convention (

Di Sante c. Italie

(déc.), précité

;

Cocchiarella c. Italie

, précité, §§ 42-44).

19.

En l’espèce, la Cour relève que les décisions des cours d’appel «

Pinto

» sont devenues définitives, respectivement, le 13 mai 2002

(requête n

o

39567/02) et le 19 mars 2003 (requête n

o

40281/02)

, à savoir bien avant la date du 26 juillet 2004. Dans ces circonstances, la Cour estime que les requérantes étaient dispensées de l’obligation de saisir la Cour de cassation et que l’objection du Gouvernement ne saurait être retenue.

2.

Qualité de «

victime

»

20.

Le Gouvernement soutient que les requérantes ne peuvent plus se prétendre «

victimes

» de la violation de l’article 6 § 1 car elles ont obtenu des cours d’appel «

Pinto

» un constat de violation et un redressement approprié et suffisant.

21.

La Cour, après avoir examiné l’ensemble des faits de la cause et les arguments des parties, considère que le redressement s’est révélé insuffisant (voir

Delle

Cave et Corrado c. Italie

, n

o

14626/03, §§ 26-31, 5

juin

2007

;

Cocchiarella c.

Italie

, précité

, §§

69-98). Partant, les requérantes peuvent toujours se prétendre «

victimes

», au sens de l’article

34

de la Convention.

3.

Conclusion

22.

La Cour constate que les requêtes ne se heurtent à aucun autre des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 3 de la Convention. Aussi, les déclare-t-elle recevables.

B.

Sur le fond

23.

La Cour constate que les procédures litigieuses ont duré, respectivement

:

n

o

39567/02 :

9 ans pour deux degrés de juridiction ;

n

o

40281/02 :

15 ans et 6 mois pour deux degrés de juridiction ;

24.

La Cour a traité à maintes reprises des requêtes soulevant des questions semblables à celles des cas d’espèce et a constaté une méconnaissance de l’exigence du «

délai raisonnable

», compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, en premier lieu,

Cocchiarella

précité). N’apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu’il y a également lieu de constater, dans les deux requêtes, une violation de l’article 6

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

26.

Les requérantes réclament des sommes au titre du préjudice moral qu’elles auraient subi. Elles laissent à la Cour le soin de fixer les montants

27.

Le Gouvernement allègue que les requérantes n’ont subi, du fait de la longueur des procédures, aucun préjudice autre que celui déjà reconnu et indemnisé à niveau interne.

28.

Compte tenu de la solution adoptée dans l’arrêt

Cocchiarella c. Italie

(précité, §§ 139-142 et 146) et statuant en équité, la Cour alloue à chaque requérante les sommes indiquées dans le tableau ci-dessous, comparées aux montants qu’elle aurait octroyés en l’absence de voies de recours internes, au vu de l’objet de chacun litige et de l’existence de retards imputables aux requérantes.

N

o

requête

Somme que la Cour aurait accordée en l’absence de voies de recours internes

Pourcentage alloué par la juridiction «

Pinto

»

Somme accordée pour dommage moral

1.

39567/02

8 000

EUR

18,75 %

2

100

EUR

2.

40281/02

20

000

EUR

38,73 %

1 250

EUR

B.

Frais et dépens

29.

Notes d’honoraires à l’appui, les requérantes demandent, à ce titre, à la Cour de fixer un montant (requête n

o

39567/02). Elles sollicitent 5

000 EUR (requête n

o

40281/02) au titre des frais et dépens relatifs aux recours «

Pinto

».

30.

Le Gouvernement n’a pas pris position à cet égard.

31.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (

Can et autres

c.

Turquie

, n

o

29189/02, § 22, 24 janvier 2008). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple,

Beyeler c. Italie

(satisfaction équitable) [GC], n

o

33202/96, § 27, 28 mai 2002

;

Sahin c. Allemagne

[GC],

n

o

30943/96, § 105, CEDH 2003

‑

VIII).

32.

En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’allouer 1

000

EUR dans chaque requête au titre des frais et dépens.

C.

Intérêts moratoires

33.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Décide

de joindre les requêtes et de les examiner conjointement dans un seul arrêt

;

2.

Déclare

les requêtes recevables

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser aux requérantes, dans les trois mois, les sommes suivantes

:

- pour dommage moral

:

i.

requête n

o

39567/02

: 2 100

EUR (deux mille cent euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

par la partie requérante ;

ii

.

requête n

o

40281/02

: 1 250

EUR (mille deux cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

par la partie requérante ;

- pour frais et dépens

:

1

000

EUR (mille euros) dans chaque requête, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

par les requérantes;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants sont à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 septembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Françoise Elens-Passos

Isabelle Berro-Lefèvre

Greffière adjointe

Présidente