MATOS DINIS c. PORTUGAL

RESPONDENT

PRT

HOTĂRÂRE

02.10.2012

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

MATOS DINIS c. PORTUGAL (CtEDO, 2012)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 61213/08 Paulo Jorge MATOS DINIS împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 2 octombrie 2012 într-o cameră compusă din Ineta Ziemele, președinte, Dragoljub Popović, Isabelle Berro-Lefevre, András Sajó, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, Françoise Elens-Passos; graffiter adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 decembrie 2008, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Paulo Jorge Matos Dinis, este un resortisant portughez, născut în 1973 și rezident la Lisabona. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Condado, avocat la Lisabona. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul a lucrat din 1997 ca angajat pentru manipularea companiei aeriene TAP, o întreprindere de drept public portugheză. Procedura penală la 17 iulie 2001, la mai, suspectat de trafic de droguri, a fost arestat la locul său de muncă și ulterior pus în detenție provizorie. În ianuarie 2003, la sfârșitul ultimei sesiuni de judecată în fața instanței criminale din Lisabona, a fost eliberat din închisoare. Prin hotărârea din 6 februarie 2003, tribunalul criminal din Lisabona l-a judecat pe reclamant vinovat de complicitate la trafic de droguri și l-a condamnat la o pedeapsă de doi ani de închisoare cu suspendare. Curtea Supremă a confirmat această hotărâre printr-o hotărâre din 10 mai 2004. Concedierea și cererea în anulare a acestuia la 7 ianuarie 2003, adică în ziua următoare eliberării sale în libertate, reclamantul a venit la locul său de muncă pentru a-și relua funcțiile. La 27 februarie 2003, angajatorul său a inițiat o procedură disciplinară împotriva sa în vederea concedierii. La 9 mai 2003, reclamantul a fost concediat, deoarece angajatorul său a considerat că absențele sale pentru perioada în care se afla în detenție provizorie erau nejustificate în temeiul legislației aplicabile. 10. La 15 septembrie 2003, reclamantul a înaintat Tribunalului Muncii de la Lisabona o cerere în anulare a concedierii, susținând, printre altele, că această măsură aducea atingere principiului prezumției de nevinovăție. 11. printr-o hotărâre din 11 ianuarie 2007, Tribunalul Muncii l-a decăzut pe solicitant. În special, el a considerat că problema dacă condamnarea penală a reclamantului era definitivă la momentul concedierii nu avea niciun impact asupra prezumției de nevinovăție. Având în vedere că absențele reclamantului pentru perioada în care se afla în detenție provizorie constituiau punctul principal al cauzei, acesta a considerat că astfel de absențe îi erau imputabile și că, prin urmare, acestea se reevaluau în absențe mai mari decât cele prevăzute de Decretul-lege nr. 874/76. 12. La apelul reclamantului, Curtea de Apel de la Lisabona, prin hotărârea din 24 octombrie 2007, a anulat decizia în cauză. Cu privire la propria sa jurisprudență și la doctrină, aceasta consideră că absențele reclamantului ca fiind În ceea ce privește instanța de judecată, caracterul provizoriu al detenției nu permitea încheierea unui comportament către salariat și a unor astfel de absențe presupuneau, prin urmare, că o obligație legală ar fi fost îndeplinită în sensul articolului 23 alineatul (2) litera (e) din Decretul-lege nr. 874/76. Curtea de apel a adăugat că condamnarea ulterioară a recurentului nu a avut un impact asupra calificării absențelor în cauză, din moment ce această sentință n Curtea Supremă, printr-o hotărâre din 4 iunie 2008, adusă la cunoștința reclamantului la 5 iunie 2008, a anulat hotărârea Curții de la Lisabona și a confirmat hotărârea Tribunalului Muncii. Recunoscând existența unei anumite flote în jurisprudența în domeniu, aceasta a subliniat că propria jurisprudență și cea a Tribunalului Constituțional au avut tendința de a considera absențele la locul de muncă ale unei persoane aflate în detenție provizorie ca fiind Comisia a considerat că, în cauza în cauză, reclamantul ar fi trebuit să prevadă că faptele care stau la baza arestării sale provizorii riscă să împiedice îndeplinirea obligațiilor sale profesionale. În plus, aceasta a susținut că, în cadrul procedurilor disciplinare și judiciare, reclamantul a avut posibilitatea de a contesta validitatea concluziei la care au ajuns autoritățile, expunând motivele care ar putea demonstra că absența sa a avut loc din cauza faptului că a fost reținută în mod provizoriu. Curtea Supremă a luat această decizie cu două voturi împotriva uneia, la unul dintre judecătorii care au exprimat o opinie disidentă, anexată la hotărâre, în favoarea constatării încălcării principiului prezumției de nevinovăție. Dreptul și practica internă relevantă 14. Decretul-lege nr. 874/76 din 28 decembrie 1976, aplicabil în momentul faptelor, prevedea în art. 23 alin. (2) lit. (e) că absența unui salariat ar fi justificată dacă aceasta ar apărea din cauza unui fapt care nu este imputat salariatului, în special (...) executarea unei obligații legale 15. Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe bine stabilite, absențele la locul de muncă ale unui salariat care a fost acuzat de încarcerare a laui nu puteau fi considerate ca fiind "înțelepte" deoarece acestea erau imputabile salariatului (hotărârea Curții Supreme din 30 octombrie 1987 și hotărârea Tribunalului Constituțional nr. 209/93 din 16 martie 1993 16. Cu toate acestea, în ceea ce privește detenția provizorie, care are loc înainte de o decizie definitivă de condamnare în conformitate cu dispozițiile relevante ale legislației penale, anumite hotărâri ale instanței de apel de la Lisabona au concluzionat că consideră astfel de absențe ca fiind În plus față de hotărârea pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță din Lisabona în prezenta cauză, Curtea Supremă a statuat în hotărârea din 24 noiembrie 2004 și în hotărârea din 6 aprilie 2005 (a se vedea hotărârea din 3 noiembrie 1988 (publicată la Boletim do Ministerio da Justiça, vol. 381, p. 489), că absențele datorate unei detenții provizorii nu pot fi considerate ca fiind "înțelepte," în special faptul că persoana trebuie să fie prezumată nevinovată până când condamnarea sa devine definitivă nu schimbă nimic; nu ne aflăm în fața unei responsabilități penale, ci doar în cadrul dreptului muncii (laboral) ), care se mulțumește cu o greșeală simplă (doar culpa (...) Este adevărat că detenția provizorie este diferită de pedeapsa cu închisoarea purgită ca urmare a unei condamnări definitive; cu toate acestea, detenția preventivă nu poate fi pronunțată decât dacă există indicii ; or noțiunea de fault este complet diferită în funcție de dreptul penal sau de dreptul muncii. GRIEFS 18. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, reproșând Curții Supreme să se bazeze, pentru a valida concedierea sa, pe fapte care nu au fost incluse în decizia de concediere luată de angajatorul său. 19. Invocând art. 6 alin. (2), se plânge și de o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, pe motiv că concedierea sa ar fi fost decisă pe baza unei proceduri penale pentru care decizia finală nu fusese pronunțată încă în momentul în care a avut loc concedierea. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, reproșând Curții Supreme să se bazeze, pentru a valida concedierea sa, pe fapte care nu au fost incluse în decizia de concediere a angajatorului său. În acest sens, se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune de Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 21. Curtea reamintește în primul rând că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C. este în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă și de a aprecia faptele (a se vedea, printre multe altele, Hotărârile Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 VIII și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 33, Rec., 1998 I. Curtea amintește apoi că sarcina sa constă în a verifica dacă procedura în cauză, luată în considerare în ansamblu, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Van Mechelen și alții c. Țările de Jos, 23 aprilie 1997, § 50, Rec., 1997-III). În speță, Curtea arată că acțiunea recurentului împotriva concedierii sale a fost respinsă în cadrul unei proceduri contradictorii și pe baza unor dovezi care au fost discutate în instanță și că instanțele interne au considerat suficiente pentru a justifica rezilierea contractului de muncă al persoanei vizate. În plus, Comisia remarcă faptul că, în deciziile judiciare contestate de acesta, toate aspectele controversate au fost bine motivate, ceea ce permite să se ajungă la concluzia că nu există o arbitrare. 23. În plus, Comisia remarcă faptul că, contrar celor susținute de reclamant, Curtea Supremă nu a luat în considerare, în hotărârea sa din 4 iunie 2008, niciun fapt nou, dar pe cât de mult este limitat la interpretarea legislației aplicabile. Faptul că aceasta a ajuns la o concluzie diferită de cea a instanței de apel nu poate face procedura inechitabilă în ansamblul său. 24. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. B. Pe prezumția de nevinovăție 25. Reclamantul se plânge de o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, pe motiv că concedierea sa ar fi fost decisă pe baza unei proceduri penale pentru care decizia finală nu a fost încă pronunțată în momentul în care a avut loc concedierea. Orice persoană acuzată de încălcarea dreptului comunitar este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. 1. Cu privire la excepția de neobosită 26. Guvernul a extirpat de neobosirea căilor de atac interne, susținând că reclamantul ar fi trebuit să depună o acțiune constituțională în fața Curții Constituționale 27. Reclamantul subliniază că acțiunea constituțională în Portugalia nu poate decât să se refere la o dispoziție normativă și nu la decizia ca atare. Prin urmare, această acțiune ar fi ineficientă. 28. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca această dispoziție să aibă drept scop, în principiu, ca statele contractante: să prevină sau să corecteze presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste afirmații să fie supuse organelor Convenției (a se vedea, de exemplu, Moreira Barbosa c. Portugalia (dec.), nr 65681/01, CEDH 2004-V și Carrot c. Franța , 19 martie 1991, § 36, seria A nr. 200. Această regulă se bazează pe ipoteza că: mai exact, art. 13 din Convenție, cu care aceasta prezintă afinități foarte strânse, că ordinea internă oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). 29. Curtea amintește, de asemenea, că art. 35 din Convenție prevede însă epuizarea doar a recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Aceste acțiuni trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorită (a se vedea, printre multe altele, Vernillo c. Franța , 20 februarie 1991, § 27, seria A n 198, și Dalia c. Franța , 19 februarie 1998, § 38, Rec., 1998,-I. 30. Curtea constată că (cc.), nr 11122/03 și 11319/03, 18 octombrie 2005). Prin urmare, acțiunea constituțională indicată de Ön Guvernul, referindu-se în special la raționamentul Curții Supreme, consideră că cauza reclamantului este vădit nefondată, deoarece el nu ar avea nici o formă de încălcare a prezumției de nevinovăție. Pentru guvern, instanțele interne au distins cu atenție responsabilitatea penală a răspunderii disciplinare În acest sens, reclamantul și-a reiterat cauza în acest sens. 34. Curtea amintește că prezumția de nevinovăție nu este recunoscută dacă o hotărâre judecătorească referitoare la un inculpat reflectă sentimentul că este vinovat, în timp ce vinovația sa nu a fost stabilită în prealabil în mod legal. Este suficient, chiar și în lipsa unei constatări formale, o motivare care să sugereze că judecătorul îl consideră vinovat. Pe de altă parte, în cazul în care principiul prezumției de nevinovăție consacrat la alineatul (2) din art. 6 se numără printre elementele procesului penal echitabil prevăzut la alineatul (1) din aceeași dispoziție, acesta nu se limitează la o simplă garanție procedurală în materie penală. : acesta dispune ca nici un reprezentant al lacuiului sau al unei autorități publice să nu declare o persoană vinovată de o infracțiune înainte de stabilirea vinovăției sale de către un tribunal judecătoresc (a se vedea în special Hotărârile Allenet de Ribemont c. Franța, 10 februarie 1995, § 36, seria A n 308, și Daktaras c. Lituania, n 4990/98, § 41-42, CEDH 2000-X). 35. Curtea amintește, de asemenea, că domeniul de aplicare al articolului 2 nu se limitează la procedurile penale care sunt pendinte, ci se poate extinde la hotărârile judecătorești luate după încetarea urmăririi penale (a se vedea în special Hotărârile Minelli c. Elveția, 25 martie 1983, seria A n 62, și Lutz Englert Nölkenbockhoff c. Germania, 25 august 1987, seria A n 123) sau după achitarea ( Sekanina c. Austria, 25 august 1993, seria A n 266-A, Lamanna c. Austria, n 28923/95, 10 iulie 2001, Leutscher c. Țările de Jos, 26 martie 1996, § 29, Rec., 1996-II, și Del Latte c. Țările de Jos, n 44760/98, § 30, 9 noiembrie 2004), în măsura în care întrebările ridicate în cauza în cauză constituie un corolar și o completare a procedurilor penale în cauză în care reclamantul are calitatea În două cauze norvegiene din 11 februarie 2003, Curtea a avut posibilitatea de a clarifica abordarea sa cu privire la modalitățile de aplicare a principiului inocenței la procedurile neletale. Astfel, pentru ca o întrebare să se poată pune sub aspectul prezumției de nevinovăție, este necesar ca procedura în discuție să prezinte împreună cu acuzația penală. o legătură clară care să justifice extinderea domeniului de aplicare al articolului 6 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 6568/00 la [procedura menționată] (a se vedea Y. c. Norvegia, nr. 56568/00, § 43, CEDH 2003-II, și, a inverso Ringvold c. Norvegia 34964/97, § 41, CEDH 2003 II). 37. Întrebări similare legate de calitatea de responsabil De asemenea, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a considerat, în mai multe cazuri, că evaluarea de către angajator a reclamantului de dreptul acestuia de a continua serviciul respectiv nu a condus la o decizie cu privire la o acuzație penală cu care ar avea de-a face prezumția de nevinovăție. ; Comisia a concluzionat că elementele examinate în cursul unei astfel de evaluări nu aveau în mod necesar o influență asupra cursului ulterior al procedurii penale de care face obiectul (a se vedea, printre altele, C. c. Regatul Unit, nr. 11882/85, Decizia Comisiei din 7 octombrie 1987, Deciziile și rapoartele (DR) 54, p. 162). 38. Curtea a confirmat această abordare într-o cauză privind concedierea unei angajați ai unei bănci, în care a considerat că instanțele muncii au acționat în mod rezonabil, făcând referire la faptele care fac obiectul urmăririi penale pentru a justifica concedierea recurentei ; Aceste jurisdicții au fost limitate la luarea în considerare a indicilor de vinovăție care îi revin ui , fără a se lua în considerare în niciun fel temeinicia acuzațiilor (Ceretti c. Italia (dec.), n 42948/98, 17 ianuarie În mod similar, Curtea a considerat că revocarea unui ofițer de poliție sau a unui funcționar municipal acuzat de o infracțiune nu constituie, în sine, o încălcare a articolului 6 Õ 2 (Jakumas c. Lituania, n 6924/02, § 56-57, 18 iulie 2006 și Moullet c. Franța (n (dec.), n 27521/04, CEDH 2007 X). 39. În sfârșit, într-o situație foarte similară celei în cauză în speță, Curtea a considerat că decizia de a concedia un angajat care făcea obiectul unei măsuri de detenție provizorie de mai mult de 60 de zile nu putea să fie considerată o declarație sau un act care să reflecte sentimentul că persoana respectivă era vinovată sau care ar aduce atingere faptului de către instanța competentă ( Tripon c. România ((dec.), nr 27062/04, CEDH, 7 februarie 2012). 40. În acest caz, se pune întrebarea dacă deciziile instanțelor de muncă care au confirmat și validat concedierea reclamantului prezintă o legătură clară cu procedura penală care justifică extinderea domeniului de aplicare a articolului 6 alineatul (2). 41. Curtea arată mai întâi că, în speță, problema nu se referă la nicio declarație sau mod de acțiune a instanțelor interne care reflectă sentimentul că reclamantul era vinovat de încălcarea dreptului penal de care era în momentul în care a fost acuzat. Singura întrebare adresată de prezenta cauză este dacă motivul concedierii reclamantului, și anume absența sa la locul de muncă, poate fi analizat printr-o încălcare a prezumției sale de nevinovăție, având în vedere faptul că această absență a fost cauzată de arestarea sa provizorie. 42. Curtea constată în această privință că dreptul intern, astfel cum este aplicat în speță de către cea mai înaltă instanță competentă în acest domeniu, nu împiedică ca un angajator să considere absențele la locul de muncă datorate unei arestări provizorii ca fiind un motiv valabil de concediere. Curtea Supremă portugheză consideră că astfel de absențe nu pot fi considerate în cazul în care ar fi justificate în conformitate cu legislația aplicabilă în materie de protecție a datelor, acestea sunt, în schimb, legate de persoana în cauză, responsabilă de a fi el însuși într-o situație care ar putea duce la o astfel de punere în detenție provizorie și, prin urmare, în imposibilitatea de a-și exercita profesia. 43. În opinia Curții, examinarea problemei în litigiu de către instanțele naționale în prezenta cauză nu a adus atingere niciunei considerații care ar fi imputat reclamantului vreo responsabilitate penală pentru faptele care îi erau reproșate în cadrul procedurii penale de care făcea obiectul și care era încă, în momentul deschiderii procedurii disciplinare care a dus la concediere, pendinte în apel după ce instanța penală din Lisabona l-a judecat pe reclamant vinovat de complicitate la trafic de droguri. 44. Astfel, instanțele portugheze au trebuit să se pronunțe asupra unor chestiuni autonome în raport cu procedurile penale care se desfășurau în același timp. Procedura în litigiu în fața instanțelor de muncă n a fost, prin urmare, nici corolarul, nici completarea procedurii penale, motiv pentru care nicio încălcare a prezumției de nevinovăție a reclamantului nu a putut avea loc în speță. 45. În cele din urmă, Curtea dorește să sublinieze că a constatat că reclamantul a beneficiat în fața instanțelor de muncă de o procedură contradictorie, în cursul căreia a avut posibilitatea de a prezenta argumente în sprijinul cererilor sale, inclusiv natura și greutatea suspiciunilor aduse împotriva sa la momentul în care a fost încarcerat. 46. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că dreptul la prezumția de nevinovăție nu a fost încălcat în speță. 47. Prin urmare, este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Ineta Ziemelière adjuvante Președintele