AFFAIRE PINHO LOPES c. PORTUGAL

SECȚIUNEA A DOUA CERINHO LOPES c. PORTUGALIA Cerere nr. 3220/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 OCTOMBRIE 2012 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Pinho Lopes c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Dragoljub Popović, președinte, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjuncte de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2012, renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 3120/10) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Manuel Augusto Pinho Lopes ( 2010 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de dl A. Merencio, avocat la Ovar (Portugalia). Guvernul portughez (atractul) a fost reprezentat de agentul său, dl Carvalho, procuror general adjunct. La 18 octombrie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. Reclamantul s-a născut în 1939 și a locuit în Ovar. La 23 iulie 1997, fiul său a murit într-un accident de circulație. S-au inițiat acțiuni penale în fața tribunalului din Estarreja împotriva automobiliștilor responsabili de accident. La 9 noiembrie 1998, reclamantul și-a depus cererea de despăgubire împotriva societății de asigurare E. în cadrul procedurii penale. Printr-o ordonanță din 9 martie 1999, tribunalul l-a invitat pe reclamant să sesizeze instanțele civile cu privire la cererea sa de responsabilitate civilă. Procedura penală a fost încheiată apoi la 31 octombrie 2001 printr-o hotărâre a instanței judecătorești din Porto care a condamnat automobilistul la 20 de luni de închisoare pentru omor prin imprudență. La 5 iulie 2000, reclamantul a introdus o acțiune în răspundere civilă împotriva societății de asigurare în fața tribunalului din Estarreja, solicitând suma de 50 150 000 escudos portughez (PTE), adică 250 147 EUR (EUR). 10. La 23 iunie 2003, judecătorul însărcinat cu cauza a stabilit data la care a fost pronunțat la data de 31 octombrie 2003. Din cauza diverselor piedici ale instanței, instanța a fost amânată la 22 ianuarie 2004. La 30 aprilie 2004, instanța a pronunțat hotărârea. 653, 83 EUR pentru prejudiciul moral suferit. 12. Sesizat de solicitant, printr-o hotărâre din 7 decembrie 2004, Tribunalul de Primă Instană din Porto mai târziu la 52 617, 76 EUR. 13. Reclamantul s-a ocupat de casarea în fața Curții Supreme care contesta suma care i-a fost acordată. El a fost exonerat de pretenia sa printr-o hotărâre din 14 iunie 2005. 14. Prin hotărârea Curții Supreme din 6 iulie 2005, acțiunea a fost declarată inadmisibilă pe motiv că reclamantul nu a prezentat o declarație de neconstituționalitate normativă în cursul procedurii. Reclamantul a solicitat această hotărâre în fața Tribunalului Constituțional, care a pronunțat hotărârea prin hotărârea din 2 mai 2006. În 2007, reclamantul sesizează instanța administrativă și fiscală de la Viseu cu privire la o acțiune extracontractuală în fața instanței de judecată prin denunțarea duratei excesive a procedurii civile în fața tribunalului din Estarreja. 16. Printr-o hotărâre din 3 decembrie 2008, Tribunalul l-a decăzut pe reclamant de pretenția sa, considerând că durata procedurii nu a fost rezonabilă. 17. Reclamantul a solicitat judecarea în fața Tribunalului Central Administrativ din Nord, care a confirmat decizia atacată printr-o hotărâre din 23 iulie 2009. Prin hotărârea din 2 decembrie 2009, adresată reclamantului la 7 decembrie 2009, Curtea Supremă a declarat acțiunea inadmisibilă pe motiv că problema în cauză era de un interes juridic sau social substanțial în ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 19. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 20. Hotărârea Curții Constituționale din 2 mai 2006, data la care a fost luată în considerare perioada care a început la 9 noiembrie 1998, este data la care reclamantul a solicitat despăgubiri în cadrul procedurii penale și a fost încheiată la 2 mai 2006. Perioada dintre trimiterea la instanțele civile (ordonanța din 9 martie 1999) și introducerea acțiunii civile de către solicitant, la 5 iulie 2000, neputând fi luată în considerare în speță, în măsura în care aceasta era de responsabilitatea reclamantului, procedura civilă a durat șase ani, o lună și douăzeci și cinci de zile pentru patru niveluri de instanțe sesizate. Cu privire la admisibilitatea 22. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 23. Reclamantul consideră că durata procedurii a depășit termenul rezonabil prevăzut la art. 6 din Convenție. 24. Guvernul consideră că durata procedurii nu este excesivă având în vedere numărul de instanțe care au fost sesizate și subliniază, de asemenea, că instanțele administrative au apreciat deja și în ceea ce privește chestiunea duratei procedurii. 25. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). 26. Curtea constată că instanțele administrative au considerat că durata procedurii civile în fața instanței din estarreja nu a fost excesivă. 28. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön Õ a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea arată în special că a fost nevoie de aproape patru ani la tribunalul din Estarreja pentru a pune în stare cauza și a pronunța hotărârea sa. Curtea reafirmă că este de competența statelor contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele lor, inclusiv obligația de a soluționa cauzele în termene rezonabile (a se vedea Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 74, CEDH 1999 II). 29. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 30. Pe lângă art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul denunță caracterul inechitabil al procedurii, plângându-se cu privire la suma acordată. 31. Curtea constată că reclamantul în litigiu la sfârșitul procedurii, care i-a fost parțial defavorabilă. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 19 din Convenție, Comisia consideră că trebuie să asigure respectarea angajamentelor care decurg din Convenția pentru statele contractante. Nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (Schenk c. Elveția, 12 iulie 1988, § 45, seria A n 140). Din dosar nu reiese nici un indiciu care să sugereze că instanțele interne au demonstrat o lipsă de imparțialitate față de reclamant, ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 296-C). În aceste condiții, nu există nici o aparență de încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție în această privință. În consecință, în această privință, trebuie să se respingă spătarul în această privință pentru lipsa evidentă a temeiului. III. PE LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 32. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Rău 33. Reclamantul solicită 440 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 34. Guvernul contestă această pretenție, judecând-o supraevaluată. 35. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, îi acordă 1 000 EUR în acest scop. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 36. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 37. Guvernul contestă aceste pretenții. 38. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamantului suma de 1 000 EUR în acest scop. Interese moratorii 39. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN ACEASTA MOTIVE, CURȚA ÎN LÂNGĂ UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume: 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii) 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 23 octombrie 2012, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

PINHO LOPES c. PORTUGAL

(

Requête n

o

32020/10)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2012

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Pinho Lopes c. Portugal,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un Comité composé de

:

Dragoljub Popović,

président,

András Sajó,

Paulo Pinto de Albuquerque,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2012,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

32020/10) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Manuel Augusto Pinho Lopes («

le requérant

»), a saisi la Cour le 4

juin

2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

A. Merêncio, avocat à Ovar (Portugal). Le gouvernement portugais («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

M.

F.

Carvalho, procureur général adjoint.

3.

Le 18 octobre 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1939 et réside à Ovar.

A.

L’action en responsabilité civile

5.

Le 23 juillet 1997, son fils décéda dans un accident de la circulation.

6.

Des poursuites pénales furent engagées devant le tribunal d’Estarreja contre l’automobiliste responsable du sinistre.

7.

Le 9 novembre 1998, le requérant introduisit sa demande de dommages et intérêts contre la compagnie d’assurance E. dans le cadre de la procédure pénale.

8.

Par une ordonnance du 9 mars 1999, le tribunal invita le requérant à saisir les juridictions civiles concernant sa demande de responsabilités civiles. La procédure pénale fut ensuite conclue le 31 octobre 2001 par un arrêt de la cour d’appel de Porto ayant condamné l’automobiliste à vingt mois de prison pour homicide involontaire.

9.

Le 5 juillet 2000, le requérant introduisit une action en responsabilité civile contre la compagnie d’assurance devant le tribunal d’Estarreja en réclamant la somme de 50

150

000 escudos portugais (PTE), soit 250

147

euros (EUR).

10.

Le 23 juin 2003, le juge en charge de l’affaire fixa la date de l’audience au 31 octobre 2003. En raison de divers empêchements du tribunal, l’audience fut reportée au 22 janvier 2004.

11.

Le 30 avril 2004, le tribunal prononça son jugement. Faisant partiellement droit à la demande du requérant, le tribunal condamna la compagnie d’assurance E. à verser 37

653, 83 EUR au titre du préjudice moral subi.

12.

Saisie en appel par le requérant, par un arrêt du 7 décembre 2004, la cour d’appel de Porto éleva l’indemnisation à 52

617, 76 EUR.

13.

Le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême contestant le montant qui lui avait été octroyé. Il fut débouté de sa prétention par un arrêt du 14 juin 2005.

14.

Il présenta un recours en inconstitutionnalité. Par un arrêt de la Cour suprême du 6 juillet 2005, le recours fut déclaré irrecevable au motif que le requérant n’avait pas dénoncé d’inconstitutionnalité normative au cours de la procédure. Le requérant réclama de cet arrêt devant le Tribunal constitutionnel, lequel confirma l’irrecevabilité du recours par un arrêt du 2 mai 2006.

B.

L’action en responsabilité extracontractuelle

15.

En 2007, le requérant saisit le tribunal administratif et fiscal de Viseu d’une action en responsabilité extracontractuelle contre l’Etat en dénonçant la durée excessive de la procédure civile devant le tribunal d’Estarreja.

16.

Par un jugement du 3 décembre 2008, le tribunal débouta le requérant de sa prétention, estimant que la durée de la procédure n’avait pas été déraisonnable.

17.

Le requérant interjeta appel du jugement devant le tribunal central administratif du Nord, lequel confirma la décision attaquée par un arrêt du 23 juillet 2009.

18.

Le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême administrative. Par un arrêt du 2 décembre 2009, porté à la connaissance du requérant le 7 décembre 2009, la Cour suprême déclara le recours irrecevable au motif que la question soulevée était dépourvue d’un «

intérêt juridique ou social substantiel

».

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

19.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

20.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

21.

La période à considérer a débuté le 9 novembre 1998, date de la demande de dommages et intérêts formulée par le requérant dans le cadre de la procédure pénale et s’est terminée le 2 mai 2006, date de l’arrêt du Tribunal constitutionnel. La période entre le renvoi aux juridictions civiles (ordonnance du 9 mars 1999) et l’introduction de l’action civile par le requérant, le 5 juillet 2000, ne pouvant être prise en considération en l’espèce dans la mesure où elle était de la responsabilité du requérant, la procédure civile a duré six ans, un mois et vingt-cinq jours pour quatre niveaux de juridictions saisis.

A.

Sur la recevabilité

22.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

23.

Le requérant estime que la durée de la procédure a dépassé le délai raisonnable stipulé à l’article 6 de la Convention.

24.

Le Gouvernement considère que la durée de la procédure n’est pas excessive vu le nombre de juridictions ayant été saisies. Il souligne en outre que les juridictions administratives ont déjà apprécié et statué s’agissant de la question de la durée de la procédure.

25.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

26.

La Cour observe que les juridictions administratives ont considéré qu’en l’espèce la durée de la procédure civile devant le tribunal d’Estarreja n’avait pas été excessive.

27.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Frydlender

précité).

28.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour relève notamment qu’il fallut près de quatre ans au tribunal d’Estarreja pour mettre l’affaire en état et prononcer son arrêt. La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que les juridictions puissent remplir chacune de leurs exigences, y compris l’obligation de trancher les causes dans des délais raisonnables (voir

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, § 74, CEDH 1999

‑

II).

29.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

30.

Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce le caractère inéquitable de la procédure, en se plaignant du montant lui ayant été octroyé.

31.

La Cour constate que le requérant conteste l’issue de la procédure, laquelle lui a été partiellement défavorable. Elle relève cependant n’avoir pour tâche, aux termes de l’article 19 de la Convention, que d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Etats contractants. Il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (

Schenk c. Suisse

, 12 juillet 1988, § 45, série A n

o

140). Il ne ressort du dossier aucun indice permettant de penser que les juridictions internes aient fait preuve d’un manque d’impartialité à l’égard du requérant, le grief tiré de l’iniquité de la procédure relevant en l’espèce de la «

quatrième instance » (

Kemmache c. France

(n

o

3), 24 novembre 1994, §

44, série A n

o

296-C). Dans ces conditions, il n’y a aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention à cet égard. Il s’ensuit que le grief à cet égard doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

32.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

33.

Le requérant réclame 440 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

34.

Le Gouvernement conteste cette prétention, la jugeant surévaluée.

35.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 1 000 EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

36.

Le requérant demande également 10 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour.

37.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

38.

Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d’allouer au requérant la somme de 1

000 EUR à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

39.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes

:

i)

1

000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

ii)

1

000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Françoise Elens-Passos

Dragoljub Popović

Greffière adjointe

Président