AFFAIRE GÜLCAN c. TÜRKİYE

Cauza se referă la absența controlului jurisdicțional al unei sancțiuni disciplinare, și anume șapte zile de arest disciplinar, infligată reclamantului de către superiorul militar. Este în joc art. 5 § 1 din Convenție. PE FOND

Reclamantul s-a născut în 1974 și locuiește la Ankara. A fost reprezentat de D-na A. Demir, avocat.

Guvernul a fost reprezentat de agentul acestuia, D. Hacı Ali Açıkgül, șef al serviciului drepturilor omului la ministerul de justiție al Turciei.

La momentul faptelor, reclamantul servea în forțele armate turce cu gradul de subofițer.

În decembrie 2012, comandantul batalionului de tragere și exerciții căruia îi era atribuit reclamantul l-a acuzat pe acesta de încălcare a disciplinei militare. Îi reproșa că refuzase să semneze instrucțiunile referitoare la funcțiile sale și că prin aceasta nu ascultase ordinul superiorului său ierarhic.

La 11 decembrie 2012, după ce colectase apărarea reclamantului, superiorul ierarhic al acestuia i-a infligit șapte zile de arest disciplinar pe baza articolului 171 din codul penal militar. Interesat a executat sancțiunea în decembrie 2012.

La 17 decembrie 2012, sesizat de reclamant cu o contestație ierarhică împotriva sancțiunii, generalul E.T. l-a respins pe interesat cu privire la cererea sa.

La 21 ianuarie 2013, reclamantul a sesizat Curtea constituțională cu un recurs individual.

Printr-o hotărâre din 12 martie 2015, Curtea constituțională a concluzionat o încălcare a articolului 19 § 2 din Constituție (corespunzând articolului 5 § 1 din Convenție). Observând mai întâi că aresturile disciplinare constituiau o sancțiune privativă de libertate, ea s-a referit la hotărârea Pulatlı c. Turcia (nr. 38665/07, 26 aprilie 2011) pentru a reaminti că o sancțiune de privare de libertate trebuie să rezulte dintr-o decizie jurisdicțională și să fie infligată de un tribunal competent având autoritatea necesară pentru a judeca cauza, independent de executiv și prezentând garanțiile judiciare corespunzătoare. Întoarcând-se apoi către circumstanțele cazului, ea observa că sancțiunea în cauză fusese infligată reclamantului de către superiorul acestuia, care exercita autoritatea în cadrul lanțului de comandă și, prin urmare, nu era independent de ierarhia militară. Ea adăugase, de altfel, că procedura de contestare a sancțiunii disciplinare în fața autorității militare de rang superior autorității de sancțiune nu furniza nici ea garanțiile judiciare cerute de art. 5 din Convenție. Ea concluzionase că privarea de libertate a reclamantului nu avea caracterul unei deteneri regulate „după condamnare de către un tribunal competent". Cât privește cererea de satisfacție echitabilă depusă de reclamant, care cerea 30.000 lire turce pentru prejudiciu moral, Curtea constituțională a respins-o în următorii termeni: „Ținând seama de faptul că, pe de o parte, prevederile articolului 2 provizoriu din legea nr. 6413, care prevăd transformarea aresturilor disciplinare pronunțate înainte de 16 februarie 2013 în sancțiunea de consemnare și corectarea în consecință a registrelor relevante (kayıtlar), și pe de altă parte, constatarea unei încălcări a dreptului reclamantului la libertate și siguranță, reprezintă în ele însele o satisfacție echitabilă, convine respingerea cererii de indemnizare depusă la titlul prejudiciului dreptului în cauză."

La perioada relevantă, prevederile referitoare la diverse sancțiuni incidente de autori ai infracțiunilor disciplinare figurat la art. 171 din codul penal militar (legea nr. 1632). Natura sancțiunilor depindea de rangurile celui vinovat și ale superiorului în materie disciplinară. Potrivit acestui articol, în caz de încălcare a disciplinei militare, pedeapsa de arest disciplinar putea fi infligată de superiorul ierarhic militar.

La perioada relevantă, §3 al articolului 21 din legea nr. 1602 privind Înalta Curte administrativă militară dispunea următoarele: „Acțiunile Președintelui Republicii, acțiunile Consilului suprem al armatei, acțiunile întreprinse potrivit legii nr. 1402 de comandanții stării de asediu și sancțiunile disciplinare infligate de superiori ierarhici pentru încălcare a disciplinei militare scapă de orice control jurisdicțional."

Legea nr. 477 privind procedura disciplinară precizează în art. 38 modalitățile de executare a aresturilor disciplinare: „Un militar lovit de sancțiunea de arest disciplinar și-o execută pedeapsa, dacă este posibil singur, într-o celulă. Nu poate exercita funcțiunile sale. Nu poate da ordine."

Din intrarea în vigoare a legii nr. 6413 privind disciplina militară, adoptată la 31 ianuarie 2013 și publicată în Jurnalul oficial la 16 februarie 2013, aresturile disciplinare pot fi infligite doar în două cazuri: în timp de război și la bordul navelor care se află în afara apelor teritoriale. De altfel, art. 43 din această lege a făcut posibilă introducerea în fața jurisdicțiilor competente a unui recurs de anulare a sancțiunilor disciplinare, inclusiv a aresturilor disciplinare. art. 2 provizoriu al acestei legi prevede, de altfel, transformarea aresturilor disciplinare deja executate în sancțiunea de consemnare (o sancțiune disciplinară mai ușoară) și corectarea în consecință a registrelor relevante. PE DREPT

Reclamantul contestă această teză. El susține că în absența unei indemnizări la titlu al prejudiciului moral pe care susține că a rezultat pentru el din încălcarea în privința lui a articolului 5 § 1 din Convenție, hotărârea Curții constituționale nu l-a făcut să piardă calitatea de victimă. El pune accent pe caracterul penal al sancțiunii și susține că această sancțiune figurează încă în dosarul lui, astfel încât continuă potrivit lui să fie luată în considerare în cadrul eventuala acordare a promovărilor pe care ar putea pretinde.

Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților naționale să remedieze o presupusă încălcare a Convenției. În acest sens, întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă al manquesului susținut se pune la toate stadiile procedurii conform Convenției (Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III). Ea reafirmă, de altfel, că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a retrage acestuia calitatea de „victimă" decât dacă autorități naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, și apoi reparat încălcarea Convenției (Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano c. Italia [GC], nr. 38433/09, § 81, CEDO 2012, cu referințele citate).

Întrebarea dacă o persoană poate încă pretinde că este victimă a unei presupuse încălcări a Convenției implică în esență pentru Curte efectuarea unui examen ex post facto al situației persoanei în cauză (Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, § 181, CEDO 2006-V).

Cât privește în specie întrebarea „recunoașterii", Curtea observă că nu este contestabil faptul că jurisdicțiile naționale au constatat încălcarea în privința reclamantului a articolului 5 § 1 a) din Convenție. Într-adevăr, Curtea constituțională, în hotărârea din 12 martie 2015, concluzionase că privarea de libertate a reclamantului nu avea caracterul unei deteneri regulate „după condamnare de către un tribunal competent". Pentru a ajunge la această concluzie, judecătoria supremă s-a bazat pe jurisprudența relevantă a Curții și în special observase că sancțiunea disciplinară litigioasă fusese infligată reclamantului de către superiorul acestuia, care exercita autoritatea în cadrul lanțului de comandă și, prin urmare, nu era independent de ierarhia militară. Ea adăudasă, de altfel, că procedura de contestare a sancțiunii disciplinare în fața autorității militare de rang superior autorității de sancțiune nu furniza nici ea garanțiile judiciare cerute de art. 5 din Convenție. Este vorba, pentru Curte, de o recunoaștere explicită a încălcării de care se plânge reclamantul. Astfel, prima condiție impusă de jurisprudența Curții cu privire la calitatea de victimă este îndeplinită în specie.

Cât privește remedierea încălcării astfel constatate, Curtea reamintește că trebuie să fie corespunzătoare și suficientă. Pierderea calității de victimă depinde, în special, de natura dreptului a cărui încălcare este susținută, de motivația deciziei și de persistența sau lipsa după această decizie a consecințelor dezavantajoase pentru interesat (Shishanov c. Republica Moldova, nr. 11353/06, § 106, 15 septembrie 2015, cu referințele citate). Curtea reamintește, de altfel, că atunci când consideră că o încălcare a unui articol din Convenție nu a atras decât un prejudiciu moral minim, sau chiar nici un prejudiciu moral, judecătorul național este obligat să-și justifice decizia în acest sens prin motivare suficientă (vezi, mutatis mutandis, Scordino, precitat, § 204).

În specie, Curtea observă că Curtea constituțională a respins cererea de indemnizare pentru prejudiciu moral depusă de reclamant. Ea constată că pentru a se pronunța în felul acesta, judecătoria supremă a luat în considerare reforma la care Turcia, urmând hotărârii Pulatlı c. Turcia (nr. 38665/07, 26 aprilie 2011), procedase prin legea nr. 6413 din 16 februarie 2013 privind procedura disciplinară militară. Curtea constituțională preciza că această lege prevedea posibilitatea unui control jurisdicțional al sancțiunilor disciplinare, inclusiv a aresturilor disciplinare, și că fusese atrăgând, de altfel, transformarea automată a aresturilor disciplinare pronunțate în privința reclamantului în sancțiunea mai ușoară de consemnare și modificare în consecință a registrelor relevante (§14 de mai sus). Curtea observă că Curtea constituțională validase în felul acesta că amendamentul legislativ în cauză atenuase consecințele sancțiunii litigioase și concluzionase, în consecință, că constatarea unei încălcări în privința reclamantului a dreptului la libertate și siguranță constituia în sine o satisfacție echitabilă.

Curtea reamintește că deja apreciase, în cazuri de pretese deteneri contrare articolului 5 din Convenție, că o reparație adecvată nu implică neapărat o compensație pecuniară: ea poate lua și alte forme, caracterul adecvat al reparației fiind apreciat ținând seama de circumstanțele particulare ale fiecărui caz (vezi, mutatis mutandis, Ščensnovičius c. Lituania, nr. 62663/13, § 92, 10 iulie 2018). Ea deja considerase în special ca corespunzătoare, în cazuri de încălcare a articolului 5 §§ 1 sau 3 din Convenție, forme de reglementare altele decât acordarea unei indemnizări cum ar fi o reducere specială de pedeapsă sau o eliberare (Kustila și Oksio c. Finlanda (dec.), nr. 10443/02, 13 ianuarie 2004, și Selariu c. România (dec.), nr. 15237/03, 27 noiembrie 2012). În cauza Haritonov c. Moldova (nr. 15868/07, §§ 39-40, 5 iulie 2011), apreciase în felul acesta că eliberarea rapidă a reclamantului în circumstanțe în care ar fi trebuit să fie menținut în detenere, cu recunoașterea expresă de către jurisdicțiile naționale a caracterului ilicit al detenerii litigioase, permisese reclamantului obținerea unei reparații în felul acesta încât nu mai putea fi considerat victimă. De asemenea, în cauza Batuzov c. Germania (dec.), nr. 17603/07, 22 mai 2012), Curtea apreciase că reducerea pedeapsei acordate reclamantului din cauza constatării făcute de jurisdicțiile naționale a unei încălcări în privința lui a articolului 5 § 3 din Convenție avusese consecințe decisive asupra pedepsei efectiv suferite de interesat și efectul privării lui de calitatea de victimă. Într-adevăr, reparația poate fi apreciată ca adecvată de către Curte atunci când autorități naționale au recunoscut încălcarea în cauză și au reparat-o într-un mod comparabil cu satisfacția echitabilă vizată de art. 41 din Convenție (Porchet c. Elveția (dec.), nr. 36391/16, § 25, 8 octombrie 2019).

Curtea reamintește că constatarea încălcării la care ajunsese în hotărârea Pulatlı precitată se bazase pe lipsa de independență a superiorului ierarhic al persoanei în cauză și pe absența unui control jurisdicțional al măsurii litigioase. Chiar dacă un asemenea constat nu atrăgea automat concluzia că sancțiunea în cauză în specie era nejustificată, și chiar ținând seama de circumstanța că fusese ordonată în cadrul disciplinei militare, rămâne cu toate acestea că, după cum constatase Curtea constituțională, reclamantul fusese privat de libertate în condiții contrare articolului 5 § 1 din Convenție. Nu face nici o îndoială că interesat, care fusese privat de libertate timp de șapte zile și cunoscuse neajunsurile regimului arestului disciplinar, suferise prin aceasta prejudiciu moral (Engel și alții c. Țările de Jos (art. 50), 23 noiembrie 1976, § 10, seria A nr. 22).

Curtea reamintește, de altfel, că atunci când este solicitată să determine dacă o reparație poate fi considerată ca corespunzătoare, ține seama de propria sa practică în cazuri similare (vezi, mutatis mutandis, Bivolaru c. România (nr. 2), nr. 66580/12, § 174, 2 octombrie 2018; vezi, de asemenea, Hebat Aslan și Firas Aslan c. Turcia, nr. 15048/09, § 44, 28 octombrie 2014). Or, în cazurile similare cu care a fost sesizată, nu a indicat că simplul constat de încălcare constituia o reparație echitabilă suficientă (Pulatlı, precitat, § 43, și Tengilimoğlu și alții c. Turcia, nr. 26938/08 și 3 altele, § 46, 5 iunie 2012).

Sigur, hotărârile menționate mai sus au fost adoptate înainte de amendamentul legislativ din 13 februarie 2013 (vezi, de altfel, Yavuz Selim Güler c. Turcia, nr. 76476/12, 15 decembrie 2015). Curtea este pregătită să țină seama de această inițiativă a Guvernului care instituie posibilitatea unui control jurisdicțional al sancțiunilor disciplinare militare, cu atât mai mult cu cât amendamentul în cauză atrăgea, cum este cazul în specie, o atenuare a consecințelor pedepsei disciplinare deja executate. Cu toate acestea, reamintește, prin analogie, că dacă dreptul la reparație garantat de art. 5 § 5 este în principal de natură pecuniară, aceasta nu exclude faptul că ar putea avea un conținut mai larg (Porchet, precitat, § 18).

Acestea fiind spuse, după cum a explicat la §23 de mai sus, dacă Curtea apreciase deja, în cazuri privind neregularitatea măsurilor privative de libertate, că ușurarea unei pedepse prin deducerea duratei detenerii litigioase poate lipsi de calitatea de victimă persoana în cauză atunci când autorități naționale reduc pedeapsa în mod proporțional pentru a repara încălcarea articolului 5 (Selariu, precitat, § 35, cu referințele citate; vezi, de altfel, Porchet, precitat, §§ 16-26), nu vede în specie că nici o măsură comparabilă să fi fost prevăzută în cadrul reformei legislative invocate de Guvern. Nu este nici vorba că constatarea încălcării operată de Curtea constituțională permite reclamantului să ceară reparație în cadrul unei proceduri distincte și să obțină prin această cale o indemnitate de valoare adecvată (Al Husin c. Bosnia și Herțegovina (nr. 2), nr. 10112/16, § 90, 25 iunie 2019). Prin urmare, chiar admițând că atenuarea consecințelor sancțiunii litigioase prin efectul amendamentului legislativ precitat constituise o formă de reparație, aceasta nu a fost decât parțială, ținând seama de faptul că nu a fost însoțită de nici o altă măsură comparabilă cu acelea admise de Curte în cazuri similare (§23 de mai sus).

La lumina celor de mai sus, Curtea consideră că recunoașterea de către Curtea constituțională a caracterului neregulat al privării de libertate litigioase nu constituie o reparație suficientă, ținând seama de faptul că nu a permis reclamantului să obțină o reabilitare corespunzătoare (vezi în același sens, mutatis mutandis, İlker Deniz Yücel c. Turcia, nr. 27684/17, § 73, 25 ianuarie 2022 și referințele care figurează, unde Curtea concluzionase că reclamantul poate să continue să pretindă calitatea de victimă ținând seama de insuficiență a indemnizării acordate de Curtea constituțională). Ținând seama de faptul că consecințele sancțiunii privative de libertate nu au fost suficient șterse, convine concluzia că reclamantul poate să continue să pretindă calitatea de victimă în sensul articolului 34 din Convenție. Deci, Curtea respinge obiecția Guvernului formulată în acest sens.

Constatând că grieful nu este manifest neîntemeiat nici inadmisibil din alt motiv vizat de art. 35 din Convenție, Curtea îl declară admisibil.

Curtea reamintește, de altfel, că a examinat în hotărârea Pulatlı (precitată, §§ 28-39) griefuri comparabile cu cel ridicat de reclamant în specie și că atunci a concluzionat la încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție din cauza absenței în sistemul juridic turc a unui mecanism asigurând că sancțiunile disciplinare militare privative de libertate să fie infligite – sau, în cadrul unui recurs, controlate – de o autoritate prezentând garanții judiciare suficiente.

Ea observă că Guvernul nu prezentase nici o observație care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză.

Constând aceasta, observă că în specie reclamantul executase sancțiunea de arest disciplinar într-o celulă disciplinară și că fusese deci privat de libertatea sa în sensul articolului 5 din Convenție.

Ea constată apoi că această detenere i-a fost infligată interesat de superior ierarhic, care exercita autoritate în cadrul lanțului de comandă și, în consecință, nu era deloc independent de ierarhia militară. Ea observă, de altfel, că procedura de contestare a sancțiuni disciplinare se desfășura în fața superiorului ierarhic al persoanei care infligea pedeapsa și nu prezintă deci nici ea garanțiile judiciare cerute de art. 5 din Convenție (Pulatlı, precitat, § 32).

În consecință, detenerea reclamantului nu revistea caracterul unei deteneri regulate „după condamnare de către un tribunal competent".

Deci, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că, în cauza Pulatlı precitată (§§ 37-39), estimase, la titlu de art. 46 din Convenție, că încălcarea articolului 5 § 1 rezulta în principal dintr-o problemă structurală și indicase reabilitarea pe care o considera cea mai corespunzătoare.

Ea observă cu multă satisfacție că autorități naționale adoptaseră, prin intermediul unei legi, o serie de măsuri pentru a trata această problemă structurală ținând seama de indicații ale Curții și că sistemul juridic turc permite acum de a supune sancțiunile disciplinare cum este cea în cauză în specie unui control jurisdicțional (vezi §14 de mai sus).

Reclamantul cere 15.000 euro (EUR) la titlu al prejudiciului moral pe care susține că l-a suferit. El cere, de altfel, fără a furniza nici un justificativ în acest sens, 5.500 EUR pentru cheltuielile și onorarii pe care susține că le-a angajat în procedurile în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții.

Guvernul se opune acestor pretenții.

Curtea observă că reclamantul fusese privat de libertate în condiții contrare articolului 5 § 1 din Convenție. În perioada aceasta, cunoscuse dezavantajele legate de regimul arestului disciplinar. Prin urmare, suferise prejudiciu moral. Evaluând aceasta, Curtea nu saurie totuși să piardă din vedere faptul că prejudiciul se găsește compensat într-o oarecare măsură prin atenuarea consecințelor sancțiuni disciplinare pronunțată împotriva reclamantului (vezi §9 in fine și 14). Or, dacă această atenuare nu asigura o restitutio in integrum, entra cu toate acestea în calculul conform articolului 41 din Convenție (Engel și alții (art. 50), precitat, § 10). Ținând seama de aceste diverși elemente și de jurisprudența sa relevantă, Curtea consideră că convine acordarea reclamantului de 5.000 EUR la titlu de prejudiciu moral.

Cât privește cererea depusă la titlu de cheltuieli și onorarií, Curtea reamintește că un reclamant poate obține rambursare a cheltuielilor și onorării doar în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (vezi, printre altele, L.B. c. Ungaria [GC], nr. 36345/16, § 149, 9 martie 2023). Ea reamintește, de altfel, că, potrivit articolelor 60 §§ 2 și 3 din regulamentul ei, interesat trebuie să depună pretenții cifrate și ventilate pe rubrici și însoțite de justificativele relevante, dacă nu, ea poate respinge ori parte ori întreg din acestea. Ea cere dovezi, de exemplu note de onorarii și facturi detaliate. Aceste dovezi trebuie să fie suficient precise pentru a-i permite să determine în ce măsură condițiile mai sus menționate se găsesc îndeplinite. În specie, observând că reclamantul nu furnished justificative în sprijinul cererii sale, Curtea decide respingerea acesteia în întregime (Paksas c. Lituania [GC], nr. 34932/04, § 122, CEDO 2011 (extrase)). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Declară grieful referitor la art. 5 § 1 din Convenție admisibil; Declară că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție; Declară a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, într-un termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, suma de 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice valoare ce poate fi datorată la titlu de impozit pe această sumă, pentru prejudiciu moral, de convertit în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, suma se va majora cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, mărită cu trei puncte procentuale; Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în franceză, apoi comunicat în scris la 11 iunie 2024, conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Hasan Bakırcı Arnfinn Bårdsen Grefier Președinte

L’affaire concerne l’absence de contrôle juridictionnel d’une sanction disciplinaire, à savoir sept jours d’arrêts de rigueur, infligée au requérant par son supérieur militaire. Est en jeu l’article 5 § 1 de la Convention. EN FAIT

Le requérant est né en 1974 et réside à Ankara. Il a été représenté par M e A. Demir, avocat.

Le Gouvernement a été représenté par son agent, M. Hacı Ali Açıkgül, chef du service des droits de l’homme au ministère de la Justice de Türkiye. 4. À l’époque des faits, le requérant servait dans les forces armées turques avec le grade de sous-officier.

En décembre 2012, le commandant du bataillon de tir et d’exercice auquel était affecté le requérant accusa celui-ci d’infraction à la discipline militaire. Il lui reprochait d’avoir refusé de signer les instructions relatives à ses fonctions et d’avoir méconnu par là un ordre de son supérieur hiérarchique.

Le 11 décembre 2012, après avoir recueilli la défense du requérant, le supérieur hiérarchique de celui-ci lui infligea sept jours d’arrêts de rigueur sur le fondement de l’article 171 du code pénal militaire. L’intéressé exécuta la sanction en décembre 2012.

Le 17 décembre 2012, saisi par le requérant d’un recours hiérarchique en contestation de la sanction, le général E.T. débouta l’intéressé de sa demande.

Le 21 janvier 2013, le requérant saisit la Cour constitutionnelle d’un recours individuel. 9 . Par un arrêt du 12 mars 2015, la Cour constitutionnelle conclut à une violation de l’article 19 § 2 de la Constitution (correspondant à l’article 5 § 1 de la Convention). Observant tout d’abord que les arrêts de rigueur constituaient une sanction privative de liberté, elle se référa à l’arrêt Pulatlı c. Turquie (n o 38665/07, 26 avril 2011) pour rappeler qu’une sanction de privation de liberté devait résulter d’une décision juridictionnelle et être infligée par un tribunal compétent ayant l’autorité requise pour juger l’affaire, indépendant de l’exécutif et présentant les garanties judiciaires adéquates. Se tournant ensuite vers les circonstances de l’espèce, elle nota que la sanction en question avait été infligée au requérant par son supérieur, lequel exerçait son autorité au sein de la chaîne de commandement et n’était donc pas indépendant de la hiérarchie militaire. Elle ajouta d’ailleurs que la procédure en contestation de la sanction disciplinaire devant l’autorité militaire de rang supérieur à l’autorité de sanction ne fournissait pas non plus les garanties judiciaires requises par l’article 5 de la Convention. Elle conclut que la privation de liberté du requérant ne revêtait pas le caractère d’une détention régulière « après condamnation par un tribunal compétent ». Quant à la demande de satisfaction équitable formée par le requérant, qui réclamait 30 000 livres turques pour dommage moral, la Cour constitutionnelle la rejeta dans les termes suivants : « Étant donné que, d’une part, les dispositions de l’article 2 provisoire de la loi n o 6413, lesquelles prévoient la conversion des arrêts de rigueur prononcés avant le 16 février 2013 en une sanction de consigne et la correction en conséquence des registres pertinents ( kayıtlar ), et, d’autre part, le constat d’une violation du droit du requérant à la liberté et à la sûreté, représentent en eux-mêmes une satisfaction équitable, il convient de rejeter la demande d’indemnisation formée au titre de l’atteinte au droit en question. »

La loi n o 477 relative à la procédure disciplinaire précise dans son article 38 les modalités d’exécution des arrêts de rigueur : « Un militaire frappé d’une sanction d’arrêts de rigueur exécute sa peine, si possible seul, dans une cellule. Il ne peut exercer ses fonctions. Il ne peut donner des ordres. » 14 . Depuis l’entrée en vigueur de la loi n o 6413 sur la discipline militaire, adoptée le 31 janvier 2013 et publiée au Journal officiel le 16 février 2013, les arrêts de rigueur ne peuvent plus être infligés que dans deux cas : en temps de guerre et à bord des navires se trouvant en dehors des eaux territoriales. Par ailleurs, l’article 43 de cette loi a rendu possible l’introduction devant les juridictions compétentes d’un recours en annulation des sanctions disciplinaires, y compris les arrêts de rigueur. L’article 2 provisoire de cette loi prévoit en outre la conversion des arrêts de rigueur déjà exécutés en une sanction de consigne (une sanction disciplinaire plus légère) et la correction en conséquence des registres pertinents. EN DROIT

Le Gouvernement soutient que le requérant a perdu la qualité de victime, l’arrêt de la Cour constitutionnelle du 12 mars 2015 ayant selon lui reconnu et réparé le préjudice résultant de la violation des droits de l’intéressé au regard de l’article 5 § 1 de la Convention. Il précise en particulier que le préjudice résultant pour le requérant de la sanction d’arrêts de rigueur prononcée contre lui a été réparé par l’effet de l’article 2 provisoire de la loi n o 6413 prévoyant la conversion des arrêts de rigueur déjà exécutés en une sanction de consigne et la correction en conséquence des registres pertinents. Enfin, le Gouvernement attire l’attention de la Cour sur le fait que la révision législative du 16 février 2013 a aboli la sanction d’arrêts de rigueur et instauré la possibilité d’introduire devant les juridictions compétentes un recours en annulation des sanctions disciplinaires (paragraphe 14 ci-dessus). Pour le Gouvernement, les effets et les éventuelles conséquences de la sanction infligée au requérant ont été entièrement effacés par ces mesures.

Le requérant conteste cette thèse. Il soutient qu’en l’absence d’une indemnisation au titre du préjudice moral qu’il dit être résulté pour lui de la violation dans son chef de l’article 5 § 1 de la Convention, l’arrêt de la Cour constitutionnelle ne lui a pas fait perdre la qualité de victime. Il met l’accent sur le caractère punitif de la sanction et affirme que cette sanction figure toujours dans son dossier, si bien qu’elle continue selon lui à être prise en considération dans le cadre de l’octroi éventuel de promotions auxquelles il pourrait prétendre.

La Cour rappelle qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. À cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Bourdov c. Russie , n o 59498/00, § 30, CEDH 2002‑III). Elle réaffirme en outre qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à retirer à celui-ci la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention ( Centro Europa 7 S.r.l. et Di Stefano c. Italie [GC], n o 38433/09, § 81, CEDH 2012, avec les références qui y sont citées).

La question de savoir si une personne peut encore se prétendre victime d’une violation alléguée de la Convention implique essentiellement pour la Cour de se livrer à un examen ex post facto de la situation de la personne concernée ( Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, § 181, CEDH 2006‑V).

En ce qui concerne en l’espèce la question de la « reconnaissance », la Cour observe qu’il ne prête pas à controverse que les juridictions nationales ont constaté la violation dans le chef du requérant de l’article 5 § 1 a) de la Convention. En effet, la Cour constitutionnelle, dans son arrêt du 12 mars 2015, a conclu que la privation de liberté du requérant ne revêtait pas le caractère d’une détention régulière « après condamnation par un tribunal compétent ». Pour parvenir à cette conclusion, la haute juridiction s’est appuyée sur la jurisprudence pertinente de la Cour et elle a notamment observé que la sanction disciplinaire litigieuse avait été infligée au requérant par son supérieur, lequel exerçait son autorité au sein de la chaîne de commandement et n’était donc pas indépendant de la hiérarchie militaire. Elle a ajouté en outre que la procédure en contestation de la sanction disciplinaire devant l’autorité militaire de rang supérieur à l’autorité de sanction ne fournissait pas non plus les garanties judiciaires requises par l’article 5 de la Convention. Il s’agit là, pour la Cour, d’une reconnaissance explicite de la violation dont se plaint le requérant. Ainsi, la première condition imposée par la jurisprudence de la Cour quant à la qualité de victime est remplie en l’espèce. 21 . Pour ce qui est du redressement de la violation ainsi constatée, la Cour rappelle qu’il doit être approprié et suffisant. La perte de la qualité de victime dépend, notamment, de la nature du droit dont la violation est alléguée, de la motivation de la décision et de la persistance ou non après cette décision des conséquences désavantageuses pour l’intéressé ( Shishanov c. République de Moldova , n o 11353/06, § 106, 15 septembre 2015, avec les références citées). La Cour rappelle également que lorsqu’il considère qu’une violation d’un article de la Convention n’a entraîné qu’un dommage moral minime, voire pas de dommage moral du tout, le juge national est tenu de justifier sa décision à cet égard en la motivant suffisamment (voir, mutatis mutandis, Scordino , précité, § 204). 22 . En l’espèce, la Cour observe que la Cour constitutionnelle a rejeté la demande d’indemnisation pour dommage moral formée par le requérant. Elle constate que pour se prononcer ainsi, la haute juridiction a tenu compte de la réforme à laquelle la Türkiye, à la suite de l’arrêt Pulatlı c. Turquie (n o 38665/07, 26 avril 2011), a procédé par la loi n o 6413 du 16 février 2013 relative à la procédure disciplinaire militaire. La Cour constitutionnelle a précisé que cette loi prévoyait la possibilité d’un contrôle juridictionnel des sanctions disciplinaires, y compris les arrêts de rigueur, et qu’elle avait entraîné, par ailleurs, la conversion automatique des arrêts de rigueur prononcés à l’égard du requérant en la sanction, plus légère, de consigne, et la modification en conséquence des registres pertinents (paragraphe 14 ci ‑ dessus). La Cour note que la Cour constitutionnelle a ainsi fait valoir que l’amendement législatif en question avait atténué les conséquences de la sanction litigieuse et a conclu, en conséquence, que le constat d’une violation dans le chef du requérant du droit à la liberté et à la sûreté représentait en soi une satisfaction équitable. 23 . La Cour rappelle avoir déjà jugé, dans des cas d’allégations de détention contraire à l’article 5 de la Convention, qu’une réparation adéquate n’implique pas nécessairement une compensation pécuniaire : elle peut aussi prendre d’autres formes, le caractère adéquat de la réparation étant apprécié au regard des circonstances particulières de chaque espèce ( voir, mutatis mutandis, Ščensnovičius c. Lituanie , n o 62663/13, § 92, 10 juillet 2018). Elle a déjà considéré en particulier comme appropriées, dans des cas de violation de l’article 5 §§ 1 ou 3 de la Convention, des formes de redressement autres que l’octroi d’une indemnisation telles qu’une réduction de peine spéciale ou une libération ( Kustila et Oksio c. Finlande (déc.), n o 10443/02, 13 janvier 2004, et Selariu c. Roumanie (déc.), n o 15237/03, 27 novembre 2012). Dans l’affaire Haritonov c. Moldova (n o 15868/07, §§ 39-40, 5 juillet 2011), elle a ainsi jugé que la libération rapide du requérant dans des circonstances où il aurait dû être maintenu en détention, assortie de la reconnaissance expresse par les juridictions nationales du caractère illicite de la détention litigieuse, avait permis au requérant d’obtenir une réparation telle qu’il ne pouvait plus être considéré comme une victime. De même, dans l’affaire Batuzov c. Allemagne ((déc.), n o 17603/07, 22 mai 2012), la Cour a estimé que la réduction de peine accordée au requérant en raison du constat établi par les juridictions nationales d’une violation dans son chef de l’article 5 § 3 de la Convention avait eu des conséquences décisives sur la peine effectivement subie par l’intéressé et avait pour effet de le priver de la qualité de victime. En effet, la réparation peut être jugée adéquate par la Cour lorsque les autorités nationales ont reconnu la violation en cause et l’ont réparée d’une manière comparable à la satisfaction équitable visée à l’article 41 de la Convention ( Porchet c. Suisse (déc.), n o 36391/16, § 25, 8 octobre 2019).

La Cour rappelle que le constat de violation auquel elle est parvenue dans son arrêt Pulatlı précité était fondé sur le manque d’indépendance du supérieur hiérarchique de la personne concernée et sur l’absence d’un contrôle juridictionnel de la mesure litigieuse. Même si un tel constat n’entraîne pas automatiquement la conclusion que la sanction dont il s’agit en l’espèce était injustifiée, et même à tenir compte de la circonstance qu’elle a été ordonnée dans le cadre de la discipline militaire, il n’en demeure moins que, comme la Cour constitutionnelle l’a constaté, le requérant a été privé de sa liberté dans des conditions contraires à l’article 5 § 1 de la Convention. Il ne fait pas de doute que l’intéressé, qui a été privé de liberté pendant sept jours et a connu les désagréments du régime des arrêts de rigueur, a subi par là un préjudice moral ( Engel et autres c. Pays-Bas (article 50), 23 novembre 1976, § 10, série A n o 22).

La Cour rappelle également que lorsqu’elle est appelée à déterminer si une réparation peut être considérée comme ayant été adéquate, elle tient compte de sa propre pratique dans des affaires similaires ( voir, mutatis mutandis, Bivolaru c. Roumanie (n o 2) , n o 66580/12, § 174, 2 octobre 2018 ; voir aussi Hebat Aslan et Firas Aslan c. Turquie , n o 15048/09, § 44, 28 octobre 2014). Or, dans les affaires similaires dont elle a été saisie, elle n’a pas indiqué que le simple constat de violation constituait une réparation équitable suffisante ( Pulatlı, précité, § 43, et Tengilimoğlu et autres c. Turquie , n os 26938/08 et 3 autres, § 46, 5 juin 2012). 26 . Certes, les arrêts mentionnés ci-dessus ont été adoptés avant l’amendement législatif du 13 février 2013 (voir aussi, Yavuz Selim Güler c. Turquie, n o 76476/12, 15 décembre 2015). La Cour est prête à prendre en considération cette initiative du Gouvernement qui instaure la possibilité d’un contrôle juridictionnel des sanctions disciplinaires militaires, d’autant que l’amendement en question entraîne, comme c’est le cas en l’espèce, une atténuation des conséquences de la peine disciplinaire déjà exécutée. Au demeurant, elle rappelle, par analogie, que si le droit à réparation garanti par l’article 5 § 5 est principalement de nature pécuniaire, cela n’exclut pas qu’il puisse avoir un contenu plus large ( Porchet , précité, § 18).

Cela étant, comme elle l’a expliqué au paragraphe 23 ci-dessus, si la Cour a déjà jugé, dans des affaires portant sur l’irrégularité de mesures privatives de liberté, que l’allégement d’une sentence par la déduction de la durée de la détention litigieuse peut faire perdre à la personne concernée sa qualité de victime lorsque les autorités nationales ont réduit la peine de manière proportionnelle afin de réparer la violation de l’article 5 ( Selariu , précité, § 35, avec les références citées ; voir aussi Porchet , précité, §§ 16 ‑ 26), elle ne voit pas qu’en l’espèce aucune mesure comparable ait été prévue dans le cadre de la réforme législative invoquée par le Gouvernement. Il n’est pas davantage allégué que le constat de violation opéré par la Cour constitutionnelle ait permis au requérant de demander réparation dans le cadre d’une procédure distincte et d’obtenir par cette voie une indemnité d’un montant adéquat ( Al Husin c. Bosnie-Herzégovine (n o 2) , n o 10112/16, § 90, 25 juin 2019). Par conséquent, même en admettant que l’atténuation des conséquences de la sanction litigieuse par l’effet de l’amendement législatif susmentionné ait constitué une forme de réparation, celle-ci n’a été que partielle, étant donné qu’elle n’a été accompagnée d’aucune autre mesure comparable à celles admises par la Cour dans des affaires similaires (paragraphe 23 ci-dessus). 28. À la lumière de ce qui précède, la Cour considère que la reconnaissance par la Cour constitutionnelle de l’irrégularité de la privation de liberté litigieuse ne constitue pas une réparation suffisante, étant donné qu’elle n’a pas permis au requérant d’obtenir un redressement approprié (voir dans le même sens, mutatis mutandis , İlker Deniz Yücel c. Turquie , n o 27684/17, § 73, 25 janvier 2022 et les références qui y figurent, où la Cour a conclu que le requérant peut toujours se prétendre victime compte tenu de l’insuffisance de l’indemnisation accordée par la Cour constitutionnelle). Compte tenu du fait que les conséquences de la sanction privative de liberté n’ont pas été suffisamment effacées, il convient de conclure que le requérant peut toujours se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention. Dès lors, la Cour rejette l’objection du Gouvernement formulée à cet égard.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour le déclare recevable. Sur le fond

La Cour rappelle qu’aux fins de l’article 5 § 1 a) de la Convention, la privation de liberté doit résulter d’une décision juridictionnelle et doit être infligée par un tribunal compétent ayant l’autorité requise pour juger l’affaire, indépendant à l’égard de l’exécutif et présentant les garanties judiciaires adéquates ( Dacosta Silva c. Espagne , n o 69966/01, § 43, CEDH 2006 ‑ XIII, et Medvedyev et autres c. France [GC], n o 3394/03, §§ 123-126, CEDH 2010).

La Cour rappelle en outre qu’elle a examiné dans l’arrêt Pulatlı (précité, §§ 28-39) des griefs comparables à celui que soulève le requérant en l’espèce et qu’elle a alors conclu à la violation de l’article 5 § 1 de la Convention en raison de l’absence dans le système juridique turc d’un mécanisme assurant que les sanctions disciplinaires militaires de privation de liberté soient infligées – ou, dans le cadre d’un recours, contrôlées – par une autorité présentant des garanties judiciaires suffisantes.

Elle observe que le Gouvernement n’a présenté aucune observation pouvant mener à une conclusion différente dans la présente affaire.

Cela constaté, elle note qu’en l’espèce le requérant a exécuté la sanction d’arrêts de rigueur dans une cellule disciplinaire et qu’il a donc été privé de sa liberté au sens de l’article 5 de la Convention.

Elle relève ensuite que cette détention a été infligée à l’intéressé par son supérieur hiérarchique, lequel exerçait son autorité au sein de la chaîne de commandement et n’était en conséquence nullement indépendant de la hiérarchie militaire. Elle observe en outre que la procédure en contestation de la sanction disciplinaire se déroule devant le supérieur hiérarchique de la personne ayant infligé la peine et ne présente donc pas non plus les garanties judiciaires requises par l’article 5 de la Convention ( Pulatlı , précité, § 32).

En conséquence, la détention du requérant ne revêtait pas le caractère d’une détention régulière « après condamnation par un tribunal compétent ».

Dès lors, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que, dans l’affaire Pulatlı précitée (§§ 37-39), elle avait estimé, au titre de l’article 46 de la Convention, que la violation de l’article 5 § 1 résultait principalement d’un problème structurel et qu’elle avait indiqué le redressement qu’elle estimait le plus adéquat.

Elle note avec beaucoup de satisfaction que les autorités nationales ont adopté, par le biais d’une loi, une série de mesures pour traiter ce problème structurel en tenant compte des indications de la Cour et que le système juridique turc permet désormais de soumettre les sanctions disciplinaires telles celle en cause en l’espèce à un contrôle juridictionnel (voir paragraphe 14 ci-dessus).

Le requérant demande 15 000 euros (EUR) au titre du dommage moral qu’il dit avoir subi. Il réclame également, sans fournir aucun justificatif à cet égard, 5 500 EUR pour les frais et dépens qu’il dit avoir engagés dans les procédures devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.

La Cour observe que le requérant a été privé de sa liberté dans des conditions contraires à l’article 5 § 1 de la Convention. Pendant cette période, il a connu les désagréments liés au régime des arrêts de rigueur. Il a par conséquent subi un préjudice moral. En évaluant celui-ci, la Cour ne saurait toutefois perdre de vue que le préjudice se trouve compensé dans une certaine mesure par l’atténuation des conséquences de la sanction disciplinaire prononcée à l’encontre du requérant (voir paragraphe 9 in fine et 14). Or si cette atténuation n’assure pas une restitutio in integrum , elle entre néanmoins en ligne de compte sur le terrain de l’article 41 de la Convention ( Engel et autres (article 50), précité, § 10). En tenant compte de ces divers éléments et de sa jurisprudence pertinente, la Cour considère qu’il y a lieu d’accorder au requérant 5 000 EUR au titre du dommage moral.

Pour ce qui est de la demande formulée au titre des frais et dépens, la Cour rappelle qu’un requérant ne peut obtenir un remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, parmi d’autres, L.B. c. Hongrie [GC], n o 36345/16, § 149, 9 mars 2023). Elle rappelle en outre que, aux termes de l’article 60 §§ 2 et 3 de son règlement, l’intéressé doit soumettre des prétentions chiffrées et ventilées par rubriques et accompagnées des justificatifs pertinents, faute de quoi elle peut rejeter tout ou partie de celles-ci. Elle exige des preuves, par exemple des notes d’honoraires et des factures détaillées. Ces preuves doivent être suffisamment précises pour lui permettre de déterminer dans quelle mesure les conditions susmentionnées se trouvent remplies. En l’espèce, relevant que le requérant n’a pas fourni de justificatifs à l’appui de sa demande, la Cour décide de rejeter cette dernière dans son intégralité ( Paksas c. Lituanie [GC], n o 34932/04, § 122, CEDH 2011 (extraits)). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare le grief concernant l’article 5 § 1 de la Convention recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans un délai de trois mois à compter de la date à laquelle l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 5 000 EUR (cinq milles euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 juin 2024, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Hasan Bakırcı Arnfinn Bårdsen Greffier Président