AFFAIRE BANCA INTERNATIONALA DE INVESTITII SI DEZVOLTARE MB S.A. c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Accès à un tribunal;Procès équitable);Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété (article 1 al. 1 du Protocole n° 1 - Respect des biens)
AFFAIRE BANCA INTERNATIONALA DE INVESTITII SI DEZVOLTARE MB S.A. c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA (CtEDO, 2012)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
BANCA INTERNAȚIONALĂ DE INVESTIȚII ȘI DEZVOLTARE MB S.A. c. REPUBLICA MOLDOVA
(Cererea n° 28648/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 octombrie 2012
DEFINITIVĂ
16/01/2013
Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 § 2 al Convenției. Se poate fi supus unor corecturi de formă.
În cauza Banca Internațională de Investiții și Dezvoltare MB S.A. c. Republica Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a treia), sedință într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall,
președinte,
Egbert Myjer,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
judecători,
și Santiago Quesada,
grefier de secțiune,
După ce a deliberat în camera de consiliu pe 25 septembrie 2012,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la acea dată:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (n° 28648/05) îndreptată împotriva Republicii Moldova de o societate de drept moldav, Banca Internațională de Investiții și Dezvoltare Mb S.A. ("reclamanta"), care a sesizat Curtea pe 28 iulie 2005 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").
2.
Reclamanta a fost reprezentată de d-na V. Postolache, avocat la Chișinău. Guvernul moldav ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-l V. Grosu.
3.
Pe 1 decembrie 2008, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 anterior al Convenției, a informat, de asemenea, Guvernul că cererea se presta la examen conjunct al admisibilității și fondului.
4.
Ca urmare a demisiei d-lui Mihai Poalelungi, judecător ales în vederea Republicii Moldova (art. 6 din regulamentul Curții), președintele camerei a desemnat d-ul Ján Šikuta pentru a sedea ca judecător ad hoc (art. 26 § 4 al Convenției și art. 29 § 1 din regulament).
PE FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamanta este o societate anonimă de drept moldav și are sediul la Chișinău.
A.
Contextul cauzei
6.
La 31 martie și 11 iunie 1998, societatea reclamantă acordă două credite, cu un montant global de 139.000 dolari americani (USD), societății N.
7.
La 27 aprilie 1998, în cadrul investigațiilor penale pe care le desfășura asupra activității societății N., Centrul de luptă împotriva crimelor economice și corupției (CCCEC) confiscă bunuri mobile aparținând acesteia. La 27 mai 1998, CCCEC vinde bunurile în cauză unei terțe societăți.
8.
La 21 ianuarie 2000, urmărirea penală împotriva societății N. este abandonată. La 28 ianuarie 2000, aceasta din urmă cere Ministerului Afacerilor Interne (MAI) să o despăgubească la valoarea bunurilor confiscate.
9.
La 31 ianuarie 2000, MAI, considerând ilegale confiscarea și vânzarea bunurilor societății N., acceptă cererea. Cere Ministerului Finanțelor să verseze 2.857.207 lei moldavi (MDL) pe contul societății N. Ministerul Finanțelor procedează la plata parțială a acestei sume, dar refuză să verse soldul înainte de a fi cunoscut rezultatul investigațiilor privind vânzarea bunurilor confiscate ale societății N.
10.
Societatea N. se găsește în imposibilitate de a-și rambursa datoriile.
11.
La 26 aprilie 2001, inspectoratul finanțelor din Cahul cere deschiderea unei proceduri de insolvență împotriva societății N. În cadrul acestei proceduri, societatea reclamantă este recunoscută ca creditor și Ministerul Finanțelor ca codevtor.
12.
Printr-o hotărâre din 7 noiembrie 2002, curtea economică a Republicii Moldova declară falimentul societății N. și ordonă Ministerului Finanțelor să plătească societății reclamante 1.352.854 MDL. La 26 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție confirmă această hotărâre, care devine prin urmare definitivă și executorie.
13.
Încercările societății reclamante de a obține executarea hotărârii în cauză rămân fără succes.
B.
Reluarea urmăririi penale împotriva societății N.
14.
La 23 iulie 2004, parchetul general anulează decizia din 21 ianuarie 2000 prin care urmărirea penală îndreptată împotriva societății N. fusese abandonată. Anulează, de asemenea, ordinul pe care MAI îl dăduse, la 31 ianuarie 2000, Ministerului Finanțelor de a versa societății N. suma de 2.857.207 MDL.
15.
La 18 iunie 2006, societatea reclamantă contestă decizia parchetului general. Afirmă că nu cunoștea existența acesteia înainte de 9 iunie 2006.
16.
Printr-o sentință definitivă din 12 iulie 2006, judecătorul de instrucție al tribunalului din Râșcani acceptă recursul interesatului și anulează decizia din 23 iulie 2004 în măsura în care privea urmărirea penală împotriva societății N.
17.
La 23 octombrie 2006, același judecător de instrucție emite, la cererea societății reclamante, o sentință suplimentară precisînd că decizia din 23 iulie 2004 era, de asemenea, anulată în ceea ce privea ordinul de plată din 31 ianuarie 2000.
18.
La date diferite, procurorul general formulează în fața Curții Supreme de Justiție recururi în anulare a sentințelor pronunțate de judecătorul de instrucție.
19.
Printr-o decizie din 26 decembrie 2006, înalta jurisdicție acceptă recursurile și anulează sentințele din 12 iulie 2006 și din 23 octombrie 2006. Curtea Supremă de Justiție constată că judecătorul de instrucție nu motivase suficient prima sa sentință și adoptase ilegal pe cea de-a doua. De altfel, relevă că judecătorul de instrucție nu tranșase problema dacă interesele societății reclamante fuseseră afectate de decizia parchetului general din 23 iulie 2004. Indică că, ca instanță de casație, nu putea corecta erorile comise și ordonă reexaminarea dosarului de către alt judecător de instrucție.
20.
La 7 martie 2007, judecătorul de instrucție al tribunalului din Râșcani respinge, prin sentință definitivă, plângerea societății reclamante îndreptată împotriva deciziei din 23 iulie 2004. Subliniază că societatea reclamantă niciodată nu fusese parte a procedurii penale inițiate împotriva societății N. De altfel, precizează că plângerea societății reclamante era tardivă și nicio probă nu fusese prezentată pentru a fundamenta constatarea de forcluziune.
21.
La 12 aprilie 2007, societatea reclamantă depune recurs în anulare al sentinței din 7 martie 2007. Printr-o decizie din 17 iulie 2007, Curtea Supremă de Justiție respinge acest recurs.
C.
Revizuirea deciziei definitive a Curții Supreme de Justiție din 26 februarie 2003 (redeschiderea procedurii de insolvență a societății N.)
22.
Entre timp, la 16 mai 2006, Ministerul Finanțelor cerea redeschiderea procedurii de insolvență împotriva societății N. în cadrul căreia fusese ordonat să plătească societății reclamante 1.352.854 MDL (§12 mai sus). Și-a motivat cererea prin surveniența unor circumstanțe noi importante pentru rezolvarea cauzei. S-a bazat, în particular, pe o scrisoare a CCCEC din 13 februarie 2006, potrivit căreia decizia MAI din 31 ianuarie 2000 privind despăgubirea societății N. la valoarea bunurilor confiscate fusese anulată la 23 iulie 2004. Ministerul observase, de asemenea, că nu fusese chemat la proces și că deciziile fuseseră adoptate în absența sa.
23.
În memoriul său de răspuns, societatea reclamantă opuse, printre altele, o excepție de tardivitate a cererii de revizuire. Susținea că termenul legal de trei luni nu fusese respectat de ministerul de finanțe.
24.
La 27 iulie 2006, Curtea Supremă de Justiție acceptă cererea de revizuire a Ministerului Finanțelor. Și-a fundamentat decizia pe faptul că parchetul general anulase, la 23 iulie 2004, ordinul MAI din 31 ianuarie 2000 privind despăgubirea societății N. la valoarea bunurilor confiscate (§14 mai sus). Înalta jurisdicție estimă, de asemenea, că, în cursul procesului, dispoziții legii privind insolvența nu fuseseră respectate și că interesele altor creditori nu fuseseră luate în considerare. Curtea Supremă anulează deci decizia sa definitivă din 26 februarie 2003 și returnează dosarul judecătorilor de fond. Nu se pronunță asupra problemei dacă Ministerul Finanțelor respectase sau nu termenul de recurs.
D.
Evoluția dosarului după redeschiderea procedurii de insolvență a societății N.
25.
La o dată neprecizată, societatea reclamantă cere ca statutul de codevtor să fie recunoscut Ministerului Finanțelor în cadrul procedurii de insolvență a societății N.
26.
La 16 iulie 2008, curtea de apel economică respinge cererea pe motiv că procedura în cauză nu este litigioasă și nu pot exista pârâți sau copârâți. La 14 august 2008, Curtea Supremă de Justiție confirmă sentința înainte de a pronunța pe fond a curții de apel.
27.
La 3 decembrie 2008, curtea de apel economică constată că societatea N. nu se află în situație de insolvență și respinge cererea inițială a inspectoratului finanțelor din Cahul privind deschiderea procedurii de insolvență. Dimpotrivă, ea pronunță deschiderea unei proceduri de lichidare a societății în cauză.
28.
Printr-o hotărâre din 18 mai 2009, curtea de apel economică aprobă bilanțul de lichidare al societății N., pronunță lichidarea acesteia și stingerea pasivului.
II.
DREPTUL INTERN RELEVANT
29.
Privind revizuirea deciziilor definitive, dreptul intern relevant în cauza de față este rezumat în cauzele Popov c. Republica Moldova (nr. 2) (n° 19960/04, §§ 27-29, 6 decembrie 2005) și Jomiru și Crețu c. Republica Moldova (n° 28430/06, §§ 26-27, 17 aprilie 2012).
30.
Cât privesc noul recurs intern introdus de legea n° 87, dispoziții relevante în cauza de față sunt rezumate în decizia Manascurta c. Republica Moldova ((dec.), n° 31856/07, §§ 11-12, 14 februarie 2012).
PE DREPT
I.
PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI ȘI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI N° 1 DATORITĂ ANULĂRII DECIZIEI DEFINITIVE DIN 26 FEBRUARIE 2003
31.
Societatea reclamantă susține că punerea în discuție a deciziei definitive a Curții Supreme de Justiție din 26 februarie 2003 prejudiciază principiul securității raporturilor juridice. Se plânge de aceea de o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului n° 1. Dispoziții invocate se redactează după cum urmează:
art. 6
"Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"
art. 1 al Protocolului n° 1
"Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
A.
Privind admisibilitatea
32.
Curtea constată că grief nu este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Relevă, de altfel, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine, deci, să fi declarat admisibil.
B.
Privind fondul
33.
Reclamanta se plânge de admiterea de către tribunalele interne a cererii de revizuire a Ministerului Finanțelor și de anularea deciziei definitive pronunțate în favorul ei. Afirmă că cererea în cauză fusese introdusă după expirarea termenului legal de recurs de trei luni.
34.
Guvernul combate această teză. Susține, în particular, că scrisoarea CCCEC din 13 februarie 2006, cuprinzând informații noi importante pentru rezultatul dosarului, parveni Ministerului Finanțelor la 16 februarie 2006. Deoarece Ministerul introducese cererea sa de revizuire la 16 mai 2006, termenul legal de recurs de trei luni ar fi fost deci respectat.
35.
Curtea amintește că respectarea dreptului la proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice cere ca nicio parte să nu fie autorizată să solicite revizuirea unei decizii definitive și executorie doar pentru a obține reexaminarea dosarului și o nouă decizie asupra acestuia. În special, revizuirea nu trebuie să devină apel deghizat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. De la acest principiu se poate deroga doar atunci când motive substanțiale și imperioase o impun (Riabykh c. Rusia, n° 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX, și Roșca c. Republica Moldova, n° 6267/02, § 25, 22 martie 2005).
36.
Curtea amintește, de asemenea, că deciziile de redeschidere a unui proces trebuie să fie în conformitate cu dispoziții interne relevante și că abuzul unei asemenea proceduri poate fi contrar Convenției. Principiul securității raporturilor juridice și imperiul dreptului impun Curții să fie vigilentă în acest domeniu (Eugenia și Doina Duca c. Republica Moldova, n° 75/07, § 33, 3 martie 2009). Sarcina Curții este de a determina dacă procedura de revizuire fusese aplicată în mod compatibil cu art. 6 al Convenției, permițând, prin urmare, asigurarea respectării principiului securității raporturilor juridice. Aceasta fiind spusă, Curtea trebuie să aibă în minte că responsabilul fundamental este al autorităților naționale, în special al curților și tribunalelor, de a interpreta legislația internă (Waite și Kennedy c. Germania [GC], n° 26083/94, § 54, CEDH 1999-I).
37.
În cauza de față, Curtea observă că societatea reclamantă dispunea, la 26 februarie 2003, de o decizie definitivă potrivit căreia Ministerul Finanțelor trebuia să-i verseze 1.352.854 MDL. Estimează că decizia aceasta generase în sarcina reclamantei un interes economic substanțial constituind un "bun" în sensul normei exprimate în prima parte a articolului 1 al Protocolului n° 1 la Convenție.
38.
La 27 iulie 2006, decizia definitivă favorabilă reclamantei a fost anulată de Curtea Supremă de Justiție ca urmare a acceptării cererii de revizuire a procesului depusă de Ministerul Finanțelor. Acesta din urmă și-a fundamentat cererea în principal pe faptul că parchetul general adoptase, la 23 iulie 2004, o nouă decizie care, potrivit ministerului, avea o anumită importanță pentru rezultatul dosarului. Ministerul Finanțelor susținea, în plus, că luase cunoștință de decizia aceasta printr-o scrisoare a CCCEC din 13 februarie 2006.
39.
Curtea observă că Ministerul Finanțelor semnase cererea sa de revizuire la 16 mai 2006 și că nu menționează decât data expedierii scrisorii CCCEC, și anume 13 februarie 2006. Ministerul Finanțelor nu face referire la nicio altă dată diferită la care ar fi primit scrisoarea și nici nu cere să fi ridicat de pe forcluziune. Cât privește Curtea Supremă de Justiție, rămase tăcută asupra problemei și nu răspunse deloc la excepția de tardivitate a societății reclamante.
40.
În observații, Guvernul a prezentat un nou argument potrivit căruia scrisoarea CCCEC parveni Ministerului Finanțelor la 16 februarie 2006. Curtea amintește că nu-i aparține să se pronunțe în locul instanțelor naționale care cunoașteră dosarul. Responsabilul acestora este de a examina faptele cauzei și de a le menționa în decizii. De aceea, noul argument al Guvernului, care fusese formulate pentru prima dată în cadrul procedurii în fața Curții, nu se poate ține seama (a se vedea, mutatis mutandis, Sarban c. Republica Moldova, n° 3456/05, § 102, 4 octombrie 2005).
41.
De altfel, Curtea constată că Ministerul Finanțelor introducese cererea sa de revizuire trei zile după expirarea termenului legal de recurs de trei luni. Subliniază, de asemenea, că Curtea Supremă de Justiție în niciun fel nu refutase teza societății reclamante potrivit căreia cererea de revizuire era tardivă.
42.
Curtea amintește că concluzionase, în nenumărate cazuri ridicînd probleme asemănătoare cu acelea ale cauzei de față, la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului n° 1 la Convenție (Popov c. Republica Moldova (nr. 2), n° 19960/04, §§ 52-58, 6 decembrie 2005; Oferta Plus SRL c. Republica Moldova, n° 14385/04, §§ 104-107 și 112-115, 19 decembrie 2006; Eugenia și Doina Duca, precitată, §§ 35-45; Melnic c. Republica Moldova, n° 6923/03, §§ 38-44, 14 noiembrie 2006, și Istrate c. Republica Moldova, n° 53773/00, §§ 46-61, 13 iunie 2006).
43.
La lumina circumstanțelor cauzei și a argumentelor avansate de părți, Curtea nu vede niciun motiv de a ajunge la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, estimează că, în cauza de față, procedura de revizuire fusese utilizată de Curtea Supremă de Justiție în mod incompatibil cu principiul securității raporturilor juridice. De altfel, faptul că Curtea Supremă de Justiție omisese să se pronunțe asupra problemei observării sau nu de către partea adversă a termenelor de procedură referitoare la depunerea cererii de revizuire prejudiciase dreptul reclamantei la proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija c. Spania, 9 decembrie 1994, § 30, seria A nr. 303-A).
44.
Prin urmare, Curtea concluzionează că existase încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului n° 1 datorită anulării deciziei definitive din 26 februarie 2003.
II.
PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 ȘI 13 ALE CONVENȚIEI ȘI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI N° 1 DATORITĂ NEEXECUTĂRII DECIZIEI DIN 26 FEBRUARIE 2003
45.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 al Convenției și art. 1 al Protocolului n° 1, reclamanta denunță, de asemenea, neexecutarea deciziei din 26 februarie 2003 în perioada care o precedase pe anulare. art. 13 al Convenției se redactează după cum urmează:
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care exercită funcții oficiale."
46.
Curtea constată că decizia respectivă rămase neexecutată mai mult de trei ani înainte de a fi, în final, anulată. Din punctul de vedere al Curții, aceasta poate ridica probleme sub unghiul articolelor invocate (Oferta Plus SRL, precitată, §§ 82-85 și 113-115).
47.
Curtea ia seama, cu toate acestea, de intenția societății reclamante de a epuiza noul recurs introdus de legea n° 87 din 1 iulie 2011 privind reparația de către Stat a prejudiciului cauzat de neexecutarea unei decizii de justiție sau de durata excesivă a procesurii. Curtea amintește s-a pronunțat deja asupra acestui nou remediu și concluzionase că era efectiv (Balan c. Republica Moldova (dec.), n° 44746/08, 24 ianuarie 2012, și Manascurta c. Republica Moldova (dec.), n° 31856/07, 14 februarie 2012).
48.
De aceea, griefurile reclamantei trase din neexecutarea deciziei din 26 februarie 2003 sunt premature și trebuie respinse, în aplicare articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
III.
PRIVIND ALTE PRÉTINSE ÎNCĂLCĂRI
49.
Societatea reclamantă se plânge, de asemenea, că, la 26 decembrie 2006, Curtea Supremă de Justiție acceptă recursul în anulare al procurorului general și anulează deciziile definitive ale judecătorului de instrucție din 12 iulie 2006 și din 23 octombrie 2006 care fuseseră favorabile societății N., debitrice sa. Societatea reclamantă se plânge, în fine, de respingerea cererii sale de judecătorul de instrucție la 7 martie 2007 și de respingerea recursului seu în anulare de Curtea Supremă de Justiție la 17 iulie 2007. Invocă art. 6 § 1 al Convenției.
50.
Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască de pretențiile formulate, Curtea nu relevă nicio aparență de încălcare a drepturilor garantate de Convenție. De aceea, această parte a cererii este manifest nefondat și trebuie respinsă, în aplicare articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
IV.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
51.
Potrivit articolului 41 al Convenției,
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al unei Alte Părți contractante permite doar parțial repararea consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă se cuvine, o satisfacție echitabilă."
A.
Prejudiciu
52.
Societatea reclamantă cere suma globală de 313.589 EUR pentru prejudiciu material. Cererea se defalcă după cum urmează:
-
creanta de bază de 1.352.854 MDL alocată prin sentința pronunțată la 7 noiembrie 2002 și confirmată prin decizia definitivă din 26 februarie 2003;
-
1.339.326 MDL în despăgubire pentru erodare monetară în perioada de la 1 decembrie 2002 la 1 iunie 2009 la rata inflației de 99%. Societatea reclamantă furnizează justificativ emis de biroul național de statistici al Republicii Moldova confirmînd rata inflației pentru perioada în cauză;
-
129.036,81 EUR cu titlu de dobânzi de morăgrupă calculate până la 17 iunie 2009, dată la care societatea reclamantă prezentă observații. Interesata cere, de asemenea, o dobândă de 45 EUR pentru fiecare zi de întârziere ulterioară acestei date.
Societatea reclamantă revendică, de asemenea, 75.000 EUR pentru prejudiciu moral.
53.
Guvernul se opune acestei cereri. Pe de o parte, pune în discuție metoda de calcul a dobânzilor de morăgrupă și, pe de altă parte, estimează că nu există legătură de cauzalitate între prétinsele încălcări și supposul prejudiciu moral.
54.
Curtea reitera că o hotărâre constatând o încălcare entraîne pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în mod să restabilească, cât se poate, situația anterioară (Ex-regele Greciei și alții c. Grecia [GC] (satisfacție echitabilă), n° 25701/94, § 72, 28 noiembrie 2002). În cauza de față, reparația trebuia să aibă ca scop plasarea reclamantei în poziția în care s-ar fi găsit dacă încălcarea nu ar fi avut loc, adică înainte de anularea deciziei din 26 februarie 2003. Curtea alocă, deci, suma de 1.352.854 MDL cu titlu de cranta stabilită de decizia respectivă.
55.
Cât privește dobânzile de morăgrupă revendicate din cauza imposibilității folosirii sumei alocate de decizia din 26 februarie 2003, Curtea consideră că se cuvine deosebi între perioada de trei ani și cinci luni care precedă anularea, la 27 iulie 2006, a deciziei și cea care urmă anulării în cauză. Privind primul interval, Curtea observă că imposibilitatea folosirii cranzei rezultă din neexecutarea deciziei din 26 februarie 2003. Ținând seama de faptul că griefurile trase din neexecutare fuseseră declarate premature, Curtea consideră că nu se cuvine aloca dobânzi de morăgrupă pentru această primă perioadă. Privind al doilea interval, Curtea relevă că imposibilitatea folosirii crentei este rezultatul anulării deciziei în cauză, anulare care fusese judecată contrară articolului 6 § 1 al Convenției și articolului 1 al Protocolului n° 1. De aceea, Curtea consideră că societatea reclamantă are dreptul la o compensație pe această temă pentru perioada în cauză (Oferta Plus SRL c. Republica Moldova (satisfacție echitabilă), n° 14385/04, § 71, 12 februarie 2008). Gîndind la propria apreciere pe baza dispoziții interne relevante referitoare la întârzierile de plată (Mizernaia c. Moldova, n° 31790/03, §§ 14 și 28, 25 septembrie 2007), alocă 1.580.000 MDL reclamantei cu titlu de dobânzi de morăgrupă calculate pentru perioada ulterioară la 27 iulie 2006, dată a anulării deciziei din 26 februarie 2003.
56.
Privind compensarea eroziunii monetare, Curtea constată că, în cursul perioadei luate în considerare, ratele dobânzilor de morăgrupă depășeau ratele inflației. Consideră, deci, că nu se cuvine aloca compensație pe acest cap (a se vedea, a contrario, Aka c. Turcia, 23 septembrie 1998, § 56, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI).
57.
În vederea celor de mai sus, Curtea alocă societății reclamante suma totală de 195.000 EUR pentru toate prejudiciile confundate.
B.
Frais și cheltuieli
58.
Societatea reclamantă cere, de asemenea, 15.000 EUR pentru cheltuielile de reprezentare în fața instanțelor naționale și în fața Curții, corespunzând onorăriilor avocatului pentru 215,40 ore de lucru. Revendică, în fine, 607 EUR pentru alte frais și cheltuieli.
59.
Potrivit Guvernului, sumele revendicate pe acest cap sunt excesive și parțial nejustificate, iar numărul de ore indicat este prea ridicat.
60.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea de frais și cheltuieli pe baza articolului 41 presupune constatarea realității, necesității și, în plus, a caracterului rezonabil al ratei lor (a se vedea, printre altele, Konstantin Markin c. Rusia [GC], n° 30078/06, § 171, 22 martie 2012).
61.
Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 1.250 EUR toate frais confundate și o alocă societății reclamante.
C.
Dobânzi de morăgrupă
62.
Curtea judecă corespunzător să urmeze rata dobânzilor de morăgrupă după rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA CU UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă privind griefurile trase din art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 al Protocolului n° 1, relativ la anularea deciziei din 26 februarie 2003, și inadmisibilă pentru rest;
2.
Spune
că existase încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și art. 1 al Protocolului n° 1;
3.
Spune
a)
că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă potrivit articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data regulării:
i.
195.000 EUR (o sută nouăzeci și cinci de mii euro) pentru toate prejudiciile confundate,
ii.
1.250 EUR (o mie două sute cincizeci euro), plus orice sumă care se cuvine datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru frais și cheltuieli;
b)
că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă la rata egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale;
4.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 16 octombrie 2012, în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte