GERHARDT-MĂNĂILĂ c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cererea nr. 16955/05 Ionel-George GERHARDT-MĂNĂ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 23 octombrie 2012 într-o Cameră compusă din Josep Casadevall, președintele Egbert Myjer, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători și Marialena Tsirli, adjunctă de secțiune, Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 25 aprilie 2005, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie DE FAPT pe reclamant, dl Ionel-George Gerhardt-Manăile, este un cetățean român născut în 1951 și reședința la București. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: Acuzațiile penale împotriva reclamantului în urma unei depoziții făcute de T.N.H., Parchetul Național Anticorupție (denumit în continuare PNA) La 22 octombrie 2002, reclamantul, în calitate de reprezentant al unei societăți de lichidare judiciară, a fost acuzat că a depus aproximativ 5 000 EUR din T.N.H. pentru ca o datorie pe care aceasta o avea față de societatea F. să fie stinsă. Procurorii PNA au decis să pună sub ascultare convorbirile telefonice ale reclamantului până la 5 noiembrie 2002. În urma acestor înregistrări, investigatorii au decis să-l surprindă pe reclamant în momentul în care acesta din urmă urma să primească suma menționată de la T.N.H. flagrantul delict a avut loc la 6 noiembrie 2002. Raportul care atestă aceste fapte a fost întocmit în aceeași zi. Potrivit reclamantului, a fost informat cu privire la urmăririle penale menționate anterior numai la 6 noiembrie 2002, în momentul deținerii provizorii în temeiul unui mandat emis de un procuror al PNA pentru o perioadă de 30 de zile, adică până la 5 decembrie 2002. Motivele reținute pentru arestarea sa au fost flagranta infracțiune și pedeapsa importantă prevăzută pentru infracțiunile în cauză [art. 148 litera (b) și (h) din CPP]. Potrivit reclamantului, la 28 noiembrie 2002, procurorii PNA au fost informați cu privire la trimiterea sa în judecată prin rechiziție a șefului de corupție pasiv. La 3 decembrie 2002, reclamantul a fost adus în fața tribunalului departamental din București pentru a se lua o hotărâre cu privire la prelungirea detenției sale provizorii. În această audiere, reclamantul a fost asistat de un avocat ales de el. În ceea ce privește oportunitatea prelungirii detenției provizorii a reclamantului, avocatul său a predat înțelepciunea instanței. Prin hotărârea din 3 decembrie 2002, Tribunalul a dispus prelungirea detenției provizorii a recurentului pentru o perioadă de 30 de zile, din cauza persistenței motivelor care stau la baza deciziei. La 18 decembrie 2002, Tribunalul a dispus prelungirea detenției provizorii pentru o perioadă de 30 de zile, din cauza persistenței motivelor inițiale care au justificat măsura privativă de libertate. În timpul procesului care s-a desfășurat în fața tribunalului departamental, avocatul reclamantului a solicitat eliberarea clientului său din cauza faptului că faptele stau la baza acuzațiilor sale și din cauza stării sale precare de sănătate (hepatită și afecțiuni de natură cardiacă). Prin hotărârea din 28 ianuarie 2003, Tribunalul a ordonat din nou prelungirea detenției provizorii a reclamantului pentru o perioadă de 30 de zile, reluând în același timp motivarea inițială. În această ședință, avocatul reclamantului își va reiniția cererea de eliberare din motivele expuse la 18 decembrie 2002, inclusiv pentru cele de natură medicală. Astfel cum reiese din dosar, reclamantul nu a formulat nicio altă acțiune pentru a denunța incompatibilitatea stării sale de sănătate cu regimul de detenție. Între 25 februarie și 19 septembrie 2003, tribunalul departamental a ordonat de 11 ori prelungirea detenției provizorii a reclamantului, invocând, în sprijinul acestora, aceleași motive ca și cele prezentate în timpul motivării sale inițiale. În cursul procesului de judecată din 25 martie 2003, formarea de judecată a fost înlocuită cu o formare specializată La 13 octombrie 2003 a avut loc o ședință în fața tribunalului departamental din București. Reclamantul susține că, la această ședință, tribunalul și-a respins cererea de amânare pentru a lua cunoștință de documentele dosarului. Prin hotărârea din 23 octombrie 2003, tribunalul județ din București, reunit într-o formare compusă, de asemenea, din judecătorul N.S., l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de cinci ani de închisoare fermă pentru corupție pasivă (art. 254 din Codul Penal), însoțită de interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 litera (a) și (b) din Codul penal (drepturi electorale și dreptul de a ocupa un post care implică exercitarea funcției publice), în temeiul articolului 71 din același cod. De asemenea, a fost condamnat la o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru fapte de corupție reprimate de Legea nr. 78/2000 (privind prevenirea, descoperirea și pedepsirea faptelor de corupție) și la o pedeapsă de un an de închisoare pentru complicitate la fraudă. În cele din urmă, instanța a ordonat ca reclamantul să execute pedeapsa cea mai grea, adică cinci ani de închisoare fermă, cu interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. (a) și (b) din Codul penal. Instanța a considerat că reclamantul, în calitate de reprezentant al societății care asigura lichidarea judiciară a societății F. a solicitat și primit mită de la T.H.N., debitor al societății F., în schimbul promisiunii de a-și șterge datoria. Condamnarea reclamantului de către instanța de primă instanță se baza pe mai multe dovezi (documente, mărturii, procese-verbale de flagrant delict, procesul-verbal de percheziție a mașinii reclamantului, procesul-verbal de denunțare, procesele-verbale ale transcrierilor interceptărilor telefonice etc.). Instanța a dispus, de asemenea, prelungirea detenției provizorii a reclamantului. PNA și reclamantul au solicitat apelul la această hotărâre. Reclamantul critica hotărârea de condamnare și denunța o calificare juridică eronată de către primii judecători. În subsidiar, solicita reducerea pedepsei impuse de tribunalul departamental. 10. La 22 decembrie 2003, instanța de apel din București a respins cererea reclamantului și a primit apelul PNA, majorând sentința la șapte ani de închisoare fermă, cu interdicția, pe o perioadă de cinci ani, a drepturilor prevăzute la art. 64 literele (a), (b) și (c) din Codul penal. Instanța de apel a constatat că reclamantul a încercat, în timpul urmăririi penale la care a fost supus, să elimine anumite probe (în special în contabilitatea societății în proces de lichidare) și a avut o atitudine necooperativă cu organele de urmărire penală, justificând astfel creșterea pedepsei cu închisoarea. Instanța de apel solicită menținerea detenției provizorii a reclamantului din cauza persistenței motivelor inițiale care au justificat privarea de libertate. Reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. El invoca rechizitoriul, formarea de judecată pronunțând, la 23 octombrie 2003, condamnarea sa, inexistența elementelor constitutive ale infracțiunii de corupție pasivă, aplicarea incorectă a legii de către judecători și erori de fapt. 11. La 11 martie 2004, a avut loc o audiere în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reclamantul afirmă că, la această audiere, Curtea Supremă nu ar fi acceptat avocatul pe care l-a ales. Prin hotărârea din 12 martie 2004 În iulie 2004, Curtea Supremă de Casație și Justiție, după analizarea fiecăruia dintre motivele reclamantului, a considerat că cel privind aplicarea incorectă a legii era parțial întemeiat. Înalta Curte a hotărât că numai infracțiunea de corupție pasivă (art. 254 din Codul penal) ar trebui reținută împotriva reclamantului, a făcut parțial dreptul la acțiunea sa, a pronunțat hotărârea pronunțată de Curtea și a pronunțat hotărârea instanței de departament în ceea ce privește condamnarea reclamantului pentru faptele de corupție reprimate de legea nr. 78/2000, precum și pentru pedeapsa aplicată șefului de corupție pasivă care, potrivit instanței supreme, era prea severă. Prin urmare, Curtea Supremă menține condamnarea reclamantului pentru corupție pasivă și și-a redus pedeapsa cu închisoarea la cinci ani și interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 literele (a), (b) și (c) din Codul penal la doi ani. Înalta Curte menține restul dispozițiilor celor două decizii. În ceea ce privește motivul pentru care se pronunța sentința din 23 e.n. În octombrie 2003, Înalta Curte a constatat că judecătorul N.S., care fusese numit în mod legal în calitate de judecător al sediului din 1999, se afla în cadrul tribunalului departamental în conformitate cu standardele prevăzute de legislația națională. Din dosar reiese că hotărârea Înaltei Curii de Casație a fost închisă la 26 octombrie 2004. Reclamantul susține că administrația închisorii Rahova nu i-a permis să voteze în cadrul alegerilor locale organizate la 6 iunie 2004. Partea relevantă a articolului 64 din Codul penal românesc, astfel cum a fost redactat la momentul respectiv al faptelor, se citește după cum urmează art. 64 L Partea relevantă a articolului 71 din Codul penal românesc, astfel cum a fost redactat la data faptelor, se citește după cum urmează Pedeapsa secundară constă în interzicerea tuturor drepturilor menționate la art. 64. Detenția pe viață sau orice altă pedeapsă privativă de libertate antrenează automat interdicția drepturilor prevăzute la paragraful precedent pentru perioada cuprinsă între condamnarea definitivă și sfârșitul detenției sau intervenția unui decret de grație care scutește executarea pedepsei (...). 15. La momentul faptei, tribunalele interne aplicau automat și nediferențiat măsura de interzicere a anumitor drepturi (inclusiv dreptul de a vota) în cazul unei condamnări la o pedeapsă privativă de libertate (Calmonovici c. România, n 42250/02, § 153, 1 iulie 2008). GRIFS 16. Invocând, în esență, art. 3 din convenție, reclamantul se plânge de refuzul autorităților de a-i asigura, în cursul anchetei penale și al procesului penal, tratamentul medical și regimul adecvat pentru afecțiunile de care suferea (hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, hepatită cronică B și C, lombosciatică, disartroză, dislipidemie) 17. Recurentul: art. 5 din convenție și declară că a fost pus în detenție provizorie de către un procuror care nu era un magistrat, în sensul articolului 5 alineatul (3) și că ar fi fost ținut în detenție provizorie după expirarea chiar a mandatului său de depunere. Pe marginea aceluiași articol, el susține că reținerea sa provizorie ar fi fost prelungită retroactiv și fără ca acesta să fie prezent. Potrivit reclamantului, instanța de apel a Bucureștiului ar fi refuzat să trimită dosarul cu privire la prelungirea detenției sale provizorii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. 18. Fără a menționa o dată exactă, reclamantul declară că este supus, în timpul procesului său în recurs de către Înalta Instanță de Casație și Justiție, refuzului de a-și judeca acțiunile împotriva hotărârilor anterioare, prin care se dispune prelungirea detenției provizorii. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de mai multe aspecte ale duratei excesive a procedurilor penale care au dus la condamnarea penală a aceleiași proceduri penale, în special de luarea în considerare, de către judecătorii interni, a denunțării ilegale a T.H.N. din cauza faptului că, de mai multe ori, judecătorii au dat impresia că cunosc datele următoarelor audieri, în timp ce numai data stabilită în timpul ultimei audieri putea și trebuia să fie cunoscută de aceștia de schimbarea, la 25 martie 2003, a componenței formațiunii de judecată a tribunalului departamental din București în favoarea unei formațiuni de judecători specializați anticorupție din cauza lipsei de legalitate a tribunalului departamental din București, deoarece, după părerea sa, judecătorul N.S., pronunțat la 23 octombrie 2003, sentința sa în primă instanță, nu a fost numit în mod legal ca judecător de refuzarea, la 12 iulie 2004, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, de a se pronunța asupra tuturor motivelor de recurs pe care le formulase împotriva deciziei pronunțate în apel de către instanța de recurs din București a pretinsei dispariții, în cadrul procedurii privind prelungirea detenției provizorii, de aproximativ 300 de pagini din dosar, reprezentând probe în sprijinul recursurilor sale. 20. Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, reclamantul se plânge de importanța faptului că anumite dovezi, în special cele prezentate de procurori (înregistrarea convorbirilor telefonice, procesul verbal de flagrant delict și procesul verbal de percheziție a mașinii sale) au avut la dispoziția instanțelor interne. 21. Reclamantul susține că nu a avut timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale în cadrul procedurii din 13 octombrie 2003, în cazul în care cererea sa de amânare a procedurii pentru a lua cunoștință de documentele care compun dosarul nu a fost acceptată. Acesta invocă, de asemenea, art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție și se plânge că nu a avut dreptul de a se apăra nici în cadrul anchetei penale, nici în cadrul procedurii care se desfășoară în fața instanțelor interne. El adaugă că, în cadrul procedurii din 11 martie 2004, având ca obiect prelungirea detenției sale provizorii, Înalta Curte de Casație și Justiție a refuzat să ia în considerare faptul că reclamantul a primit un avocat ales de acesta și i-a desemnat un avocat din oficiu, care, potrivit reclamantului, nu a depus toate eforturile pentru a-și asigura apărarea. 23. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private, la 6 noiembrie 2002, din cauza arestării sale care ar fi fost programată de către persoane care aparțin unui mediu mafiot. 1 la Convenție și se plânge că a fost exclus, la 6 iunie 2004, din listele electorale care conțin numele persoanelor care pot vota la alegerile locale, în timp ce . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25. Reclamantul invocă în cele din urmă art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție fără a-și susține totuși vinovăția. CU PRIVIRE la dreptul la alegeri libere 26. Reclamantul se plânge de excluderea sa de la dreptul de a vota la alegerile parlamentare organizate la 28 noiembrie 2004 și invocă în esență art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește după cum urmează în partea sa relevantă Înaltele P ă r ț i contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu scrutin secret, în c o n d i ț ii care asigură libera exprimare a p o zi ț ii poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. 27. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (b) din Regulamentul său de procedură. Cu privire la celelalte obiecțiuni 28. În ceea ce privește celelalte obiecții ridicate de solicitant, ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în l'alient, amână examinarea ui ui de la art. 3 din Protocolul 1 la Convenție cu privire la imposibilitatea de a vota la alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2004 Declară Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

16955/05

Ionel-George GERHARDT-MĂNĂILĂ

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 23 octobre 2012 en une Chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président

,

Egbert Myjer,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Kristina Pardalos,

juges

,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 avril 2005,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Ionel-George Gerhardt-Mănăilă, est un ressortissant roumain né en 1951 et résidant à Bucarest.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1.

Les poursuites pénales engagées contre le requérant

1.

A la suite d’une dénonciation faite par T.N.H., le parquet national anticorruption (ci-après «

le PNA

») entama le 22 octobre 2002 des poursuites à l’encontre du requérant du chef de corruption passive. Le requérant, en qualité de représentant d’une société de liquidation judiciaire, était soupçonné d’avoir sollicité environ 5 000 EUR de T.N.H. afin qu’une dette que ce dernier avait envers la société F. soit éteinte.

2.

Les procureurs du PNA décidèrent de mettre sur écoutes les conversations téléphoniques du requérant jusqu’au 5 novembre 2002. A la suite de ces enregistrements, les enquêteurs décidèrent de surprendre le requérant au moment où celui-ci s’apprêtait à recevoir ledit montant de la part de T.N.H. Le flagrant délit eut lieu le 6 novembre 2002. Deux procès

‑

verbaux attestant de ces faits furent dressés le même jour.

3.

D’après le requérant, il fut informé des poursuites susmentionnées seulement le 6 novembre 2002, au moment de son placement en détention provisoire en vertu d’un mandat délivré par un procureur du PNA pour une durée de 30 jours, soit jusqu’au 5 décembre 2002. Les raisons retenues pour son placement en garde à vue étaient le flagrant délit et la peine importante prévue pour les délits concernés (article 148, b) et h) du CPP).

4.

Selon le requérant, le 28 novembre 2002, il fut informé par les procureurs du PNA de son renvoi en jugement par réquisitoire du chef de corruption passive.

2.

La détention provisoire du requérant

5.

Le 3 décembre 2002, le requérant fut traduit devant le tribunal départemental de Bucarest afin qu’il soit statué sur la prolongation de sa détention provisoire. Lors de cette audience le requérant fut assisté par un avocat de son choix. Quant à l’opportunité de la prolongation de la détention provisoire du requérant, son avocat s’en remit à la sagesse du tribunal. Par un jugement avant dire droit du 3 décembre 2002, le tribunal ordonna la prolongation de la détention provisoire du requérant pour une durée de 30 jours, en raison de la persistance des raisons à la base de la décision.

6.

Le 18 décembre 2002, le tribunal ordonna la prolongation de sa détention provisoire pour une période de 30 jours, en raison de la persistance des raisons initiales ayant justifié la mesure privative de liberté. Lors de l’audience qui se déroula devant le tribunal départemental, l’avocat du requérant sollicita la libération de son client en raison de l’inexistence des faits à la base de ses accusations et en raison de son état de santé précaire (hépatite et affections de nature cardiaque).

7.

Par un jugement avant dire droit du 28 janvier 2003, le tribunal ordonna, une nouvelle fois, la prolongation de la détention provisoire du requérant pour une durée de 30 jours, tout en reprenant la motivation initiale. Lors de cette audience, l’avocat du requérant réitéra sa demande de libération pour les raisons exposées le 18 décembre 2002, y compris pour celles de nature médicale. Tel qu’il ressort du dossier, aucun autre recours ne fut formé par le requérant pour dénoncer l’incompatibilité de son état de santé avec le régime de détention.

8.

Entre les 25 février et 19 septembre 2003, le tribunal départemental ordonna, à onze reprises, la prolongation de la détention provisoire du requérant, invoquant, à l’appui, les mêmes raisons que celles exposées lors de sa motivation initiale. Lors de l’audience du 25 mars 2003 la formation de jugement fut remplacée par une formation spécialisée «

anticorruption

».

3.

La condamnation pénale du requérant

9.

Le 13 octobre 2003 une audience eut lieu devant le tribunal départemental de Bucarest. Le requérant affirme que lors de cette audience le tribunal rejeta sa demande de report afin de prendre connaissance des pièces du dossier. Par un jugement du 23 octobre 2003 le tribunal départemental de Bucarest, réuni dans une formation composée également du juge N.S., condamna le requérant à une peine de cinq ans de prison ferme pour corruption passive (article 254 du Code pénal) assortie de l’interdiction des droits prévus à l’article 64 a) et b) du Code pénal (droits électoraux et droit d’occuper un poste qui implique l’exercice de la fonction publique), en vertu de l’article 71 du même code. Il fut également condamné à une peine de trois ans de prison pour des faits de corruption réprimés par la loi n

o

78/2000 (concernant la prévention, la découverte et la sanction des faits de corruption) et à une peine d’un an de prison pour complicité de faux. Finalement, le tribunal ordonna que le requérant exécute la peine la plus lourde, à savoir cinq ans de prison ferme, assortie de l’interdiction des droits prévus à l’article 64 a) et b) du Code pénal. Le tribunal jugea que le requérant, en qualité de représentant de la société qui assurait la liquidation judiciaire de la société F. avait sollicité et reçu des pots de vins de la part de T.H.N., débiteur de la société F., en échange de la promesse de voir effacer sa dette. La condamnation du requérant par le tribunal de première instance s’appuyait sur plusieurs preuves (documents, témoignages, procès-verbaux de flagrant délit, procès-verbal de perquisition de la voiture du requérant, procès-verbal de dénonciation, procès-verbaux des transcriptions des écoutes téléphoniques, etc.). Le tribunal ordonna également la prolongation de la détention provisoire du requérant. Le PNA et le requérant interjetèrent appel de ce jugement. Le requérant critiquait le jugement de condamnation et dénonçait une qualification juridique erronée par les premiers juges. A titre subsidiaire, il sollicitait la réduction de la peine infligée par le tribunal départemental.

10.

Le 22 décembre 2003, la cour d’appel de Bucarest rejeta l’appel du requérant et accueillit l’appel du PNA, majorant la peine à sept ans de prison ferme, assortie de l’interdiction, pendant une période de cinq ans, des droits prévus à l’article 64 a), b) et c) du code pénal. La cour d’appel constata que le requérant avait essayé, pendant les poursuites pénales dont il faisait l’objet, de supprimer certaines preuves (notamment dans la comptabilité de la société en processus de liquidation) et eu une attitude non coopérative avec les organes de poursuite, ce qui justifiait la majoration de sa peine de prison. La cour d’appel ordonna le maintien de la détention provisoire du requérant en raison de la persistance des raisons initiales ayant justifié la privation de liberté. Le requérant forma un recours contre cet arrêt. Il invoquait l’illégalité du réquisitoire, de la formation de jugement ayant prononcé, le 23 octobre 2003, sa condamnation, l’inexistence des éléments constitutifs du délit de corruption passive, une mauvaise application de la loi par les juges et des erreurs de fait.

11.

Le 11 mars 2004, une audience eut lieu devant la Haute Cour de cassation et de justice. Le requérant affirme que lors de cette audience la Haute Cour n’aurait pas accepté l’avocat qu’il avait choisi. Par un arrêt du 12

juillet 2004, la Haute Cour de cassation et de justice, après avoir analysé chacun des moyens du requérant, jugea que celui concernant une mauvaise application de la loi était partiellement fondé. La Haute Cour jugea que seul le délit de corruption passive (article 254 du Code pénal) devrait être retenu à l’encontre du requérant, fit partiellement droit à son recours, cassa l’arrêt prononcé par la cour d’appel et le jugement du tribunal départemental pour ce qui était de la condamnation du requérant pour les faits de corruption réprimés par la loi n

o

78/2000, ainsi que pour la peine infligée du chef de corruption passive qui était, d’après la juridiction suprême, trop sévère. Par conséquent, la Haute Cour maintint la condamnation du requérant pour corruption passive et réduisit sa peine de prison à cinq ans et l’interdiction des droits prévus à l’article 64 a), b) et c) du code pénal à deux ans. La Haute Cour maintint le restant des dispositions des deux décisions. Pour ce qui était du moyen concernant l’illégalité de la formation de jugement du 23

octobre 2003, la Haute Cour constata que le juge N.S., qui avait été légalement nommé en tant que juge du siège depuis 1999, siégeait au sein du tribunal départemental dans le respect des normes prévues par la législation nationale. Il ressort du dossier que l’arrêt de la Haute Cour de cassation fut mis au net le 26 octobre 2004.

4.

L’exercice des droits électoraux

12.

Le requérant affirme que l’administration de la prison de Rahova ne lui a pas permis de voter lors des élections locales organisées le 6 juin

B.

Le droit interne pertinent

13.

La partie pertinente de l’article 64 du code pénal roumain, tel que rédigé à l’époque des faits se lit comme suit

:

Article 64

«

L’interdiction de l’un ou de plusieurs des droits mentionnés ci-dessous peut être imposée comme peine complémentaire

:

a)

le droit de voter ou d’être élu dans les organes de l’autorité publique ou à des fonctions électives publiques

;

(...).

»

14.

La partie pertinente de l’article 71 du code pénal roumain, tel que rédigé à l’époque des faits se lit comme suit

:

«

La peine accessoire consiste en l’interdiction de tous les droits mentionnés à l’article 64.

La détention à perpétuité ou toute autre peine privative de liberté entraîne automatiquement l’interdiction des droits prévus à l’alinéa précédent pour la période comprise entre la condamnation définitive et la fin de la détention ou l’intervention d’un décret de grâce qui dispense de l’exécution de la peine (...).

»

15.

A l’époque des faits, les tribunaux internes faisaient une application automatique et indifférenciée de la mesure d’interdiction de certains droits (y compris du droit de voter) en cas de condamnation à une peine privative de liberté (

Calmanovici c. Roumanie

, n

o

42250/02, § 153, 1

er

juillet 2008).

GRIEFS

16.

Invoquant en substance l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint du refus des autorités de lui assurer, pendant l’enquête pénale et le procès pénal, le traitement médical et le régime adéquat aux affections dont il souffrait (hypertension artérielle, cardiopathie ischémique, hépatite chronique B et C, lombosciatique, discarthrose, dyslipidémie).

17.

Le requérant invoque l’article 5 de la Convention et allègue qu’il aurait été placé en détention provisoire par un procureur qui n’était pas un «

magistrat

» au sens de l’article 5 § 3 et qu’il aurait été maintenu en détention provisoire après l’échéance même de son mandat de dépôt. Sous l’angle du même article, il allègue que sa détention provisoire aurait été prolongée d’une manière rétroactive et sans qu’il soit présent. Selon le requérant, la cour d’appel de Bucarest aurait refusé d’envoyer le dossier concernant la prolongation de sa détention provisoire devant la Haute Cour de cassation et de justice.

18.

Sans indiquer de date exacte, le requérant affirme s’être heurté, pendant le jugement de son procès en recours par la Haute cour de cassation et de justice, au refus de voir juger ses recours contre les jugements avant dire-droit ordonnant la prolongation de sa détention provisoire. Il invoque l’article 2 du Protocole n

o

7 à la Convention.

19.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de plusieurs aspects

:

a)

de la durée excessive de la procédure pénale ayant abouti à sa condamnation pénale

;

b)

de l’iniquité de la même procédure pénale, notamment de la prise en compte, par les juges internes, de la dénonciation illégale faite par T.H.N

;

c)

du fait qu’à plusieurs reprises, les juges ont donné l’impression de connaître les dates des prochaines audiences, alors que seule la date fixée lors d’une dernière audience pouvait et devait être connue par ceux-ci

;

d)

du changement, le 25 mars 2003, de la composition de la formation de jugement du tribunal départemental de Bucarest en faveur d’une formation de juges spécialisée «

anticorruption

»

;

e)

du manque de légalité du tribunal départemental de Bucarest car, d’après lui, le juge N.S., ayant prononcé le 23 octobre 2003, sa condamnation en première instance, n’avait pas été légalement nommé en tant que juge

;

f)

du refus, le 12 juillet 2004, par la Haute Cour de cassation et de justice, de se prononcer sur tous les motifs de recours qu’il avait formulés contre la décision rendue en appel par la cour d’appel de Bucarest

;

g)

de la disparition alléguée, lors de la procédure portant sur la prolongation de sa détention provisoire, d’environ 300 pages du dossier, représentant des preuves à l’appui de ses pourvois.

20.

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint de l’influence que certaines preuves, notamment celles produites par les procureurs (les écoutes téléphoniques, le procès-verbal de flagrant délit et le procès-verbal de perquisition de sa voiture) ont eu sur l’établissement de sa culpabilité par les tribunaux internes.

21.

Le requérant allègue ne pas avoir eu le temps et les facilités nécessaires à la préparation de sa défense lors de l’audience du 13 octobre 2003, lorsque sa demande de report d’audience pour prendre connaissance des documents composant le dossier n’a pas été acceptée. Il invoque l’article 6 § 3 b) de la Convention.

22.

Il invoque également l’article 6 § 3 c) de la Convention et se plaint de ne pas avoir eu le droit de se défendre lui-même ni lors de l’enquête pénale, ni lors de la procédure qui s’est déroulée devant les tribunaux internes. Il ajoute que, lors de l’audience du 11 mars 2004, ayant pour objet la prolongation de sa détention provisoire, la Haute Cour de cassation et de justice refusa de prendre en considération le fait que le requérant bénéficiait d’un avocat de son choix et lui désigna un avocat commis d’office, qui, d’après le requérant, ne déploya pas toutes les diligences pour assurer sa défense.

23.

Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée, le 6 novembre 2002, en raison de son arrestation qui aurait été «

programmée par des personnes appartenant à un milieu mafieux

». Il invoque l’article 8 de la Convention.

24.

Le requérant invoque en substance l’article 3 du Protocole n

o

1 à la Convention et se plaint d’avoir été exclu, le 6 juin 2004, des listes électorales contenant les noms des personnes pouvant voter aux élections locales, alors qu’il n’était qu’en détention provisoire, aucune décision définitive de condamnation n’ayant été prononcée à son encontre. Il dénonce également l’interdiction de voter aux élections législatives et présidentielles du 28 novembre 2004.

25.

Le requérant invoque enfin l’article 1 du Protocole n

o

12 à la Convention sans toutefois étayer son grief.

EN DROIT

A.

Sur le droit à des élections libres

26.

Le requérant se plaint de son exclusion du droit de voter aux élections législatives organisées le 28 novembre 2004 et invoque en substance l’article 3 du Protocole n

o

1 à la Convention, qui se lit comme suit dans sa partie pertinente

:

«

Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif.

»

27.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54 §

2

b) de son règlement.

B.

Sur les autres griefs

28.

Concernant les autres griefs soulevés par le requérant, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de l’article 3 du Protocole

n

o

1 à la Convention concernant l’impossibilité de voter aux élections législatives du 28 novembre 2004

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Marialena Tsirli

Josep Casadevall

Greffière adjointe

Président