CATANĂ c. ROUMANIE

CATANĂ c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)

Secțiunea a treia Cerere nr. 32072/06 Viorica CATANĂ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 6 noiembrie 2012 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos Johannes Silvis, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 12 iulie 2006, Având în vedere declarația depusă de guvernul pârât la 27 iulie 20112 și invitând Curtea să șteargă cererea de rol, precum și răspunsul reclamantului la această declarație, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ ȘI PROCEDURĂ reclamanta, Viorica Catanescu, este un resortisant român născut în 1949 și rezident în Craiova. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către M Oana Stefania Anghelescu, avocată în Craiova. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, M. Irina Cambera, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul faptelor, reclamanta era directoarea departamentului economic al societății comerciale Comcereal S.A. ( A efectuat controale în cadrul societății și a constatat că tranzacțiile financiare nu au fost înregistrate corect în registrul contabil. La 12 martie 1998, reclamanta a fost pusă în detenție provizorie, pe motiv că a fost suspectată de a fi comis infracțiunile unor intelectuali falși, evaziune fiscală și abuz de funcție La 6 august 1998, a fost eliberată sub supraveghere judiciară. Condamnarea penală a reclamantei printr-un rechizitoriu din 19 mai 1998, Parchetul din apropierea tribunalului județean Dolj ( (d) din Codul de procedură penală ( a se vedea art. 10 lit. (c) și (d) din Codul de procedură penală din 19 mai 2004, după o primă spargere cu trimitere, pe baza art. 10 lit. (c) și (d) din Codul de procedură penală. Tribunalul departamental a făcut apel la reclamanta tuturor acuzațiilor. Prin hotărârea din 6 iulie 2005, Curtea de apel din Craiova a declarat procedura inițiată împotriva recurentei șefului de fals intelectual prescris și a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță cu privire la executarea de către conducătorii de evaziune fiscală și de a abuza de funcție. Parchetul de lângă curtea de judecată a lui Craiova și societatea au formulat recursuri. Dezbaterile au avut loc la 13 ianuarie 2006. Recurenta, prezentă în instanță, nu a fost ascultată în persoană de către judecători. Nu s-a administrat nici un mijloc de probă. Recurenta, având ultimul cuvânt, a acceptat concluziile avocatului său. Hotărârea a fost pronunțată în mod deliberat. Prin hotărârea definitivă din 2 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție (inclusiv Curtea Supremă de Justiție) a clasat hotărârile pronunțate de instanțele inferioare cu privire la acuzațiile de evaziune fiscală și evaziune fiscală. Pe baza articolului 385 punctul 2 litera (d) din CPP, după examinarea probelor existente în dosar, Înalta Curte a emis o nouă hotărâre pe fond și a condamnat-o pe reclamantă la cinci ani de închisoare fermă și la plata despăgubirilor. 10. După caz, reclamanta nu a fost încarcerată. Continuarea procedurii în urma unei contestații în anulare 11. La 2 noiembrie 2007, recurenta sesizează Curtea Supremă cu privire la un litigiu în anulare împotriva hotărârii din 2 martie 2006 (citată la 2 martie 2006) și a susținut că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ( . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VIII și a se vedea punctul 19 de mai jos), procedura trebuia redeschisă pentru ca aceasta să fie audiată de instanța de recurs care a condamnat-o. Prin hotărârea din 10 septembrie 2008, Înalta Curte a admis contestația în anulare a recurentei. Mai sus, Curtea de Justiie a pronunat hotărârea din 2 martie 2006 și a dispus o nouă hotărâre a cauzei în recurs, astfel încât reclamanta să poată fi audiată și martorii săi să fie interogați. Un nou termen a fost stabilit pentru dezbateri. 13. În ședința din 22 octombrie 2008, Înalta Curte a interogat reclamanta și D.M. Recurenta a avut cuvântul ultima și a declarat nevinovăția sa. Printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, Înalta Curte a dat dreptul la putere în recursul Parchetului, a clasat hotărârea pronunțată în apel pe motivul că instanța de apel nu administrase în mod direct probele și a trimis cauza în fața instanei de apel pentru o nouă examinare a cauzei. 14. Prin hotărârea din 10 martie 2010, instanța de apel a adus acuzații de abuz de funcție și evaziune fiscală. Pe recursul la Parchet și la coinculpați, printr-o hotărâre definitivă din 6 aprilie În 2011, Curtea a confirmat că reclamanta a fost acuzată de evaziune fiscală și a constatat că prescrierea era necesară în ceea ce privește acuzația de abuz de funcție. Dreptul intern relevant 15. Dispozițiile Codului de procedură penală care reglementează sfera de competență a instanțelor judecătorești în urma unei căi de atac, cum ar fi cele în vigoare la momentul respectiv, precum și modificările aduse acestora prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, sunt descrise în cauza Mihaiu România (n 44212/02, § 21 și 22, 4 noiembrie 2008). 356/20006 menționat anterior introducea în Codul de procedură penală art. 386 litera (e), potrivit căruia o hotărâre definitivă putea fi contestată prin intermediul unei hotărâri în anulare atunci când instanța de apel nu a fost audiată de instanța de apel, în timp ce interogarea sa era obligatorie. Cu privire la cauza privind durata procedurii penale 16.Partea reclamantă a articolului 6 alineatul (1) din Convenție pentru a denunța durata nejustificată a procedurii penale inițiate împotriva acesteia. 17. După eșecul încercărilor de soluționare pe cale amiabilă, printr-o scrisoare din 27 iulie 2012, guvernul a informat Curtea că intenționa să formuleze o declarație unilaterală pentru a soluționa problema ridicată de această parte a cererii. În plus, acesta a invitat Curtea să o elimine din rolul său în aplicarea articolului 37 din Convenție. 18. Guvernul declară - prin prezenta declarație unilaterală - că recunoaște durata excesivă a procedurii interne inițiate de reclamantă. Guvernul declară că este pregătit să plătească dlui Viorica Catana cu titlu de satisfacție echitabilă suma de 2 970 EUR, sumă pe care o consideră rezonabilă în lumina jurisprudenței Curții. Această sumă care va acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și cheltuielile și cheltuielile de judecată, nu va fi supusă nici unui impozit. Aceasta va fi plătită în lei românești la rata aplicabilă la data plății în contul bancar indicat de reclamantă, în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 alin. În cazul în care nu se poate soluționa în termenul menționat, Ö Õ s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. Guvernul invită cu respect Curtea să afirme că continuarea procedurii de investigare a cererii nu mai este justificată și să o șteargă de la rolul său în temeiul articolului Õ 1 litera (c) din Convenție. 19. Printr-o scrisoare din 30 august 2012, reclamanta a indicat că nu era satisfăcută de termenii declarației unilaterale pe motiv că nu a vizat în niciun caz perioada în care a fost pusă în detenție provizorie și că suma propusă nu acoperă integral prejudiciul suferit 20. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 37 din convenție, în orice moment al procedurii, aceasta poate decide să elimine o cerere din rol atunci când circumstanțele la care se face referire la literele (a), (b) sau (c) de la alineatul (1) din articolul menționat. pentru orice alt motiv pe care Curtea îl constată că există, nu se mai justifică continuarea examinării cererii 21. Curtea amintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat să se elimine o cerere din rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să aibă loc. 22. În acest scop, Curtea trebuie să examineze îndeaproape declarația în lumina principiilor pe care le consacră jurisprudența sa, în special Hotărârea Tahsin Acar Tahsin Acar c. Turcia (întrebare preliminară) [GC], 26307/95, §§ 75-77, CEDO 2003 VI 23. Curtea a stabilit într-un anumit număr de cauze, inclusiv cele îndreptate împotriva României, practica sa în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe încălcarea dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil (a se vedea, de exemplu, Abramiuc c. România, nr. 37411/02, §§103-109, 24 februarie 2009 24. Având în vedere natura concesiunilor pe care le conține declarația guvernului, precum și cuantumul taxei de judecată propuse, care este în conformitate cu sumele alocate în cauze similare, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii în partea sa privind durata procedurii penale [art. 37 alineatul (c) 25]. În plus, în lumina considerațiilor de mai sus și în special având în vedere jurisprudența sa clară și abundentă cu privire la acest subiect, Curtea consideră că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale nu impune ca aceasta să nu fie supusă examinării acestei părți a cererii (art. 37 alineatul (1) în fine 26). În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu ar respecta termenii declarației sale unilaterale, cererea ar putea fi reinclusă în rolul în temeiul articolului 37 alineatul (2) din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Prin urmare, această parte a cererii de rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție ar trebui eliminată. Cu privire la obiecțiunile referitoare la presupusa lipsă de echitate a procedurii penale 27. Recurenta se plânge că a fost condamnată de instanța de apel, după ce a fost achitată de instanțele inferioare, fără ca aceasta să fie audiată în persoană și fără instrucțiunea directă a probelor de către Înalta Curte. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 28. Guvernul consideră că reclamanta nu mai poate pretinde că este victima presupuselor încălcări ale convenției. Acesta subliniază că, în urma contestației în anulare, hotărârea definitivă din 2 martie 2006 a Înaltei Curți a fost ruptă, din motivele pe care reclamanta le-a invocat în fața Curții, și anume faptul că nu a fost ascultată și lipsa unei administrații directe a probelor. Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamanta a omis să informeze Curtea cu privire la ceea ce a inițiat contestația în anulare și că aceasta a obținut câștig de cauză. 29. recurenta consideră că aceasta este întotdeauna victima unei încălcări a dreptului său la un proces echitabil. În această privință, Comisia recunoaște că instanțele naționale au recunoscut încălcarea drepturilor sale, dar observă că acest lucru a fost doar ca urmare a contestației sale în anulare și nu din oficiu. În plus, modificările legislative din 2006 arată că există o problemă din cauza faptului că instanța de recurs a ascultat cererea. Aceasta subliniază că a executat, de asemenea, mai multe luni de detenție provizorie, în timp ce a fost achitată ulterior. 30. Curtea amintește că, în general, o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă pentru a-i retrage calitatea de victimă a unei persoane. (a se vedea, printre multe altele, Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999-VI Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 142, CEDH 2000-IV, și Guisset France, n 33933/96, § 66, CEDH 2000 IX). 31. În cazuri similare celor din prezenta cauză, este posibil ca o instanță superioară sau supremă să poată repara o încălcare inițial comisă de o instanță inferioară; pe de altă parte, tocmai acesta este motivul pentru care regula de epuizare a căilor de atac interne prevăzute la art. 35 alin. (1) din Convenție. Acesta este cazul, de exemplu, atunci când instanța superioară a remediat unul sau mai multe vicii de procedură care, în caz contrar, ar fi pus probleme pe teritoriul convenției. Întrebarea dacă, în fiecare caz concret, o astfel de redresare a avut loc într-adevăr depinde de natura dreptului a cărui încălcare este pretinsă, de motivarea hotărârii instanței superioare și de persistența consecințelor dezavantajoase asupra persoanei în cauză după această decizie (Freimas și Līdums c. Letonia, n 73443/01 și 74860/01, § 66 și 67, 9 februarie 2006). 32. Îndreptându-se spre faptele prezentei cauze, Curtea reamintește că a judecat deja în cauze împotriva României că sistemul legislativ care permite condamnarea pentru prima dată de către instanța care hotărăște în ultimă instanță a unei persoane, fără să audieze pârâtul și fără administrarea directă a probelor era contrar art. 6 alin. (1) din Convenție (a se vedea, printre altele, Constantinescu menționat anterior, și Spinu România, n 32030/02, 29 aprilie 2008). Aceasta ia notă de faptul că Legea nr. 336/2006, care a intrat în vigoare la 7 septembrie 2006, a adus modificări Codului de procedură penală și a instituit pentru instanța de recurs obligația de a asculta în instanță înainte de a-l condamna, atunci când a fost revocat de instanțele inferioare. În plus, a fost prevăzut un nou caz de contestare în anulare pentru a permite repararea la nivel național a acestei încălcări a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 33. În speță, recurenta și-a exprimat aprecierea pentru această nouă cale de atac și a obținut redeschiderea procedurii penale. Curtea acordă importană faptului că motivele care au determinat Curtea de Înaltă Instană să găzduiască contestaia în anulare includ presupusele încălcări ale articolului 6 § 1 pe care recurenta l-a invocat în fața Curții. În plus, în hotărârea sa din 10 septembrie 2008, înalța Curte se întemeiază în mod expres pe partea relevantă a hotărârii Constantinescu Mai sus (punctul 12 de mai sus). După redeschiderea procedurii, reclamanta nu numai că a fost ascultată, dar au fost administrate anumite dovezi. În plus, Comisia nu a formulat niciun dubiu în ceea ce privește echitatea acestui nou proces la sfârșitul căruia a fost relocată. 34. Curtea constată, de asemenea, că reclamanta nu a executat în speță pedeapsa cu închisoarea care i-a fost aplicată prin hotărârea contestată din 2 martie 2006 a Înaltei Curți (a se vedea o contra-Arat c. Turcia, n/309/03, § 47, 10 noiembrie 2009). Prin urmare, nu există nicio consecință dezavantajoasă în acest caz. În ceea ce privește perioada de detenție provizorie, este necesar să se sublinieze că, în urma achitarea acesteia, recurenta poate sesiza instanțele naționale cu privire la o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 505-505 din Codul de procedură penală pentru a obține despăgubiri pentru eventualul prejudiciu. 35. Prin urmare, Curtea concluzionează că, în circumstanțele din speță, decizia care face obiectul contestației în anulare și procedura ulterioară constituie o recunoaștere explicită și o despăgubire adecvată a încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea mutatis mutandis Freimanis și Līdums c. Letonia, 73443/01 și 74860/01, § 72, 9 februarie 2006). Cu toate acestea, recurenta și-a pierdut calitatea de victime ale acestei încălcări. În plus, comportamentul persoanei vizate, și anume omisiunea de a aduce la cunoștința Curții existența procedurii de contestare în anulare, pune la îndoială buna sa credință în ceea ce privește obligația de a o informa în mod spontan pe aceasta din urmă cu privire la orice dezvoltare importantă în cauză, cerință care i-a fost amintită la 15 ianuarie 2007 în momentul înregistrării cererii introductive (a se vedea, mutatis mutandis, Amzuma c. România (dec.), nr. 20214/02, 28 septembrie 2006 și Kivu c. România (dec.), nr. 75542/01, 10 aprilie 2007). 36. Având în vedere cele de mai sus, se concluzionează că această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) (a) și că aceasta trebuie respinsă în temeiul articolului 35 37. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 2 din convenție, recurenta se plângea, de asemenea, de lipsa motivării hotărârii din 2 martie 2006 a Înaltei Curți, precum și de nerespectarea dreptului acesteia la prezumția de nevinovăție. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și cu condiția ca aceasta să aibă competența de a cunoaște afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit fondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act termenii declarației guvernului pârât cu privire la art. 6 alin. (1) din Convenție în ceea ce privește durata procedurii penale și modalitățile prevăzute pentru asigurarea respectării angajamentelor astfel asumate decid să șteargă această parte a cererii de rol în conformitate cu art. 37 alin. (1) lit. (c) din Convenție. Declarați restul cererii inadmisibile. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

32072/06

Viorica CATANĂ

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 6 novembre 2012 en un comité composé de

:

Alvina Gyulumyan,

présidente,

Kristina Pardalos

Johannes Silvis,

juges,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe

de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 juillet 2006,

Vu la déclaration déposée par le gouvernement défendeur le 27

juillet

20112 et invitant la Cour à rayer la requête du rôle, ainsi que la

réponse de la partie requérante à cette déclaration

;

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

FAITS ET PROCÉDURE

1.

La requérante, M

me

Viorica Catană, est une ressortissante roumaine née en 1949 et résidant à Craiova. Elle a été représentée devant la Cour par M

e

Oana Stefania Anghelescu, avocate à Craiova.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

A l’époque des faits, la requérante était la directrice du département économique de la société commerciale Comcereal S.A. («

la société

»). La

Direction générale des finances publiques («

la Direction

») effectua des contrôles au sein de la société et constata que des opérations financières n’avaient pas été inscrites correctement dans le registre comptable.

5.

Le 12 mars 1998, la requérante fut placée en détention provisoire, au motif qu’elle était soupçonnée d’avoir commis les délits de

faux intellectuel, d’évasion fiscale et d’abus de fonction

. Le 6 août 1998, elle fut remise en liberté sous contrôle judiciaire.

1.

La condamnation pénale de la requérant

6.

Par un réquisitoire du 19 mai 1998, le parquet près le tribunal départemental de Dolj («

le parquet

») renvoya la requérante et trois autres personnes en jugement devant le tribunal départemental de Dolj («

le

tribunal départemental

») des chefs de faux intellectuel, d’évasion fiscale et d’abus de fonction qualifié. La société participa dans la procédure en tant que partie civilement responsable et partie civile.

7.

Par un jugement du 19 mai 2004, après une première cassation avec renvoi, se fondant sur l’article 10 c) et d) du code de procédure pénale («

CPP

»), le tribunal départemental acquitta la requérante de tous les chefs d’accusation. Le parquet interjeta appel. Par un arrêt du 6 juillet 2005, la cour d’appel de Craiova déclara la procédure engagée contre la requérante du chef de faux intellectuel prescrite et confirma le jugement rendu en première instance quant à l’acquittement de l’intéressée des chefs d’évasion fiscale et d’abus de fonction.

8.

Le parquet près la cour d’appel de Craiova et la société formèrent des recours. Les débats eurent lieu le 13 janvier 2006. La requérante, présente à l’audience, ne fut pas entendue en personne par les juges. Aucun moyen de preuve ne fut administré. La requérante, ayant la parole en dernier, acquiesça aux conclusions de son avocat.

9.

La décision fut mise en délibéré. Par un arrêt définitif du 2 mars 2006, la Haute Cour de cassation et de justice («

la Haute Cour

») cassa les décisions rendues par les juridictions inférieures quant aux chefs d’accusation d’évasion fiscale et d’abus de fonction. Se fondant sur l’article 385

15

point 2 lettre d) du CPP, après avoir examiné les preuves existant au dossier, la Haute Cour rendit un nouveau jugement au fond et condamna la requérante de ces chefs à cinq ans de prison ferme et au paiement de dédommagements.

10.

D’après le dossier, la requérante ne fut pas incarcérée.

2.

La poursuite de la procédure à la suite d’une contestation en annulation

11.

Le 2 novembre 2007, la requérante saisit la Haute Cour d’une contestation en annulation contre l’arrêt du 2 mars 2006 susmentionnée. Elle faisait valoir qu’en raison des modifications apportées au code de procédure pénale à la suite de l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire

Constantinescu c. Roumanie

, (n

o

28871/95, CEDH 2000

‑

VIII et voir le paragraphe 19 ci-dessous), la procédure devait être rouverte afin qu’elle soit entendue par la juridiction de recours qui l’avait condamnée.

12

.

Par un arrêt du 10 septembre 2008, la Haute Cour fit droit à la contestation en annulation de la requérante. Se référant à l’affaire

Constantinescu

précitée, la Haute Cour cassa l’arrêt du 2 mars 2006 et ordonna un nouveau jugement de l’affaire en recours afin que la requérante puisse être entendue et que les témoins soient interrogés. Un nouveau délai fut fixé pour les débats.

13.

Lors de l’audience du 22 octobre 2008, la Haute Cour interrogea la requérante et D.M. La requérante eut la parole en dernier et clama son innocence. Par un arrêt rendu le même jour, la Haute Cour fit droit au pouvoir en recours du parquet, cassa l’arrêt rendu en appel au motif que la cour d’appel n’avait pas administré directement les preuves, et renvoya l’affaire devant la cour d’appel pour un nouvel examen de l’affaire.

14.

Par un arrêt du 10 mars 2010, la cour d’appel acquitta l’intéressée des chefs d’accusation d’abus de fonction et d’évasion fiscale. Sur pourvoi en recours du parquet et des coïnculpés, par un arrêt définitif du 6

avril

2011, la Haute Cour confirma l’acquittement de la requérante du chef d’évasion fiscale et constata l’intervention de la prescription pour ce qui était de l’accusation d’abus de fonction.

B.

Le droit interne pertinent

15.

Les dispositions du code de procédure pénale régissant l’étendue de la compétence des tribunaux statuant à la suite d’un recours, telles qu’en vigueur à l’époque, ainsi que les modifications qui leurs ont été apportées par la loi n

o

356 du 21 juillet 2006, sont décrites dans l’affaire

Mihaiu

c.

Roumanie

, (n

o

42512/02, §§ 21 et 22, 4 novembre 2008). La loi n

o

356/20006 susmentionnée introduisit dans le code de procédure pénale l’article 386 lettre e), selon lequel, un arrêt définitif pouvait être contesté par la voie d’une contestation en annulation lorsque l’inculpé présent à l’audience n’avait pas été entendu par la juridiction de recours, alors que son interrogatoire était obligatoire.

EN DROIT

A.

Sur le grief portant sur la durée de la procédure pénale

16.

La partie requérante invoque l’article 6 § 1 de la Convention pour dénoncer la durée déraisonnable de la procédure pénale engagée contre elle.

17.

Après l’échec des tentatives de règlement amiable, par une lettre du 27 juillet 2012 le Gouvernement a informé la Cour qu’il envisageait de formuler une déclaration unilatérale afin de résoudre la question soulevée par cette partie de la requête. Il a en outre invité la Cour à rayer celle-ci du rôle en application de l’article 37 de la Convention.

18.

La déclaration était ainsi libellée

:

«

Le Gouvernement déclare - au moyen de la présente déclaration unilatérale - qu’il reconnaît la durée excessive de la procédure interne engagée par la partie requérante.

Le Gouvernement déclare être prêt à verser à M

me

Viorica Catana à titre de satisfaction équitable la somme de 2

970 EUR, montant qu’il considère comme raisonnable au vu de la jurisprudence de la Cour. Cette somme qui couvrira tout préjudice matériel et moral ainsi que les frais et dépens, ne sera soumise à aucun impôt. Elle sera versée en lei roumains au taux applicable à la date du paiement sur le compte bancaire indiqué par la partie requérante, dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 de la Convention des droits de l’Homme. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égale à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage.

Le Gouvernement invite respectueusement la Cour à dire que la poursuite de l’examen de la requête n’est plus justifiée et à la rayer du rôle en vertu de l’article

37

»

19.

Par une lettre du 30 août 2012, la partie requérante a indiqué qu’elle n’était pas satisfaite des termes de la déclaration unilatérale

,

au motif qu’elle ne visait aucunement la période pendant laquelle elle avait été placée en détention provisoire et que le montant de la somme proposée ne couvrait pas l’intégralité du préjudice subi.

20.

La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 37 de la Convention, à tout moment de la procédure, elle peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances l’amènent à l’une des conclusions énoncées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. L’article 37 § 1 c) lui permet en particulier de rayer une affaire du rôle si

:

«

pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête

».

21.

La Cour rappelle aussi que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) sur la

base d’une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l’examen de l’affaire se poursuive.

22.

A cette fin, la Cour doit examiner de près la déclaration à la lumière des principes que consacre sa jurisprudence, en particulier l’arrêt

Tahsin

Acar

(

Tahsin Acar c. Turquie

(question préliminaire) [GC],

n

o

26307/95, §§

75-77, CEDH 2003

‑

VI).

23.

La Cour a établi dans un certain nombre d’affaires, dont celles dirigées contre la Roumanie, sa pratique en ce qui concerne les griefs tirés de la violation du droit à être jugé dans un délai raisonnable (voir, par exemple,

Abramiuc c. Roumanie

, n

o

37411/02, §§103-109, 24 février 2009).

24.

Eu égard à la nature des concessions que renferme la déclaration du Gouvernement, ainsi qu’au montant de l’indemnisation proposée – qui est conforme aux montants alloués dans des affaires similaires –, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête dans sa partie concernant la durée de la procédure pénale (article 37 §

1

c)).

25.

En outre, à la lumière des considérations qui précèdent, et eu égard en particulier à sa jurisprudence claire et abondante à ce sujet, la Cour estime que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de cette partie de la requête (article 37 § 1

in fine

).

26.

Enfin, la Cour souligne que, dans le cas où le Gouvernement ne respecterait pas les termes de sa déclaration unilatérale, la requête pourrait être réinscrite au rôle en vertu de l’article 37 § 2 de la Convention (

Josipović c. Serbie

(déc.), nº 18369/07, 4 mars 2008). Partant, il convient de rayer cette partie de la requête du rôle en application de l’article

37 § 1 c) de la Convention.

B.

Sur les griefs portant sur le prétendu défaut d’équité de la

procédure pénale

27.

La requérante se plaint d’avoir été condamnée par la juridiction de recours, après avoir été acquittée par les juridictions inférieures, sans qu’elle soit entendue en personne et sans instruction directe des preuves par la Haute Cour. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

28.

Le Gouvernement estime que la requérante ne peut plus se prétendre victime des violations alléguées de la Convention. Il relève sur ce point qu’à la suite de la contestation en annulation, l’arrêt définitif du 2 mars 2006 de la Haute Cour a été cassé, pour les raisons que la requérante a soulevées devant la Cour, à savoir le fait qu’elle n’avait pas été entendue et l’absence d’administration directe des preuves. Le Gouvernement souligne également que la requérante a omis d’informer la Cour de ce qu’elle avait engagé la contestation en annulation et qu’elle avait obtenu gain de cause.

29.

La requérante considère qu’elle est toujours victime d’une violation de son droit à un procès équitable. A cet égard elle admet que les juridictions nationales ont reconnu la violation de ses droits mais fait observer que ce n’était qu’à la suite de sa contestation en annulation et non pas d’office. En outre, les changements législatifs opérés en 2006 montrent bien qu’un problème existait en raison de l’omission de la juridiction de recours d’entendre l’intéressée. Elle souligne qu’elle a également exécuté plusieurs mois de détention provisoire, alors qu’elle a été acquittée par la suite.

30.

La Cour rappelle qu’en règle générale, une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit à lui retirer la qualité de «

victime

» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation alléguée de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Dalban c. Roumanie

[GC], n

o

28114/95, §

44, CEDH 1999-VI

,

Labita c. Italie

[GC], n

o

26772/95, §

142, CEDH 2000-IV, et

Guisset

c.

France

, n

o

33933/96, § 66, CEDH 2000

‑

IX).

31.

Dans des cas semblables à celui de la présente affaire, il est possible qu’une juridiction supérieure ou suprême puisse réparer une violation initialement commise par un tribunal inférieur

; par ailleurs, c’est précisément là la raison d’être de la règle de l’épuisement des voies de recours internes figurant à l’article 35 § 1 de la Convention. Tel est le cas, par exemple, lorsque la juridiction supérieure a remédié à un ou à plusieurs vices de procédure qui, sinon, auraient posé problème sur le terrain de la Convention. La question de savoir si, dans chaque cas concret, un tel redressement a effectivement eu lieu dépend de la nature du droit dont la violation est alléguée, de la motivation de la décision de la juridiction supérieure et de la persistance des conséquences désavantageuses pour l’intéressé après cette décision (

Freimanis et Līdums c. Lettonie

, n

os

73443/01 et 74860/01, §§ 66 et 67, 9 février 2006).

32.

Se tournant vers les faits de la présente affaire, la Cour rappelle qu’elle a déjà jugé dans des affaires contre la Roumanie que le système législatif permettant la condamnation pour la première fois par la juridiction statuant en dernière instance d’une personne, sans entendre l’accusé et sans administration directe des preuves était contraire à l’article 6 § 1 de la Convention (voir, parmi d’autres,

Constantinescu

précité, et

Spînu

c.

Roumanie

, n

o

32030/02, 29 avril 2008). Elle prend note du fait que la loi n

o

356/2006, entrée en vigueur le 7 septembre 2006, a apporté des modifications au code de procédure pénale et a institué pour la juridiction de recours l’obligation d’entendre l’inculpé avant de le condamner, lorsqu’il avait été relaxé par les juridictions inférieures. De plus, un nouveau cas de contestation en annulation a été prévu afin de permettre la réparation au niveau national de cette violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

33.

En l’espèce, la requérante s’est prévalue de cette nouvelle voie de recours et a obtenu la réouverture de la procédure pénale. La Cour attache de l’importance au fait que les motifs qui ont mené la Haute Cour à accueillir la contestation en annulation comprennent les prétendues violations de l’article 6

Constantinescu

susmentionné (paragraphe 12 ci-dessus). Après la réouverture de la procédure, non seulement la requérante a été entendue, mais certaines preuves ont été administrées. De surcroît, l’intéressée n’a formulé aucune doléance quant à l’équité de ce nouveau procès à l’issue duquel elle a été d’ailleurs relaxée.

34.

La Cour note également que la requérante n’a pas exécuté en l’espèce la peine de prison qui lui avait été infligée par l’arrêt contesté du 2

mars 2006 de la Haute Cour (voir

a contrario

Arat c. Turquie

, n

o

10309/03, § 47, 10

novembre 2009). Dès lors, aucune conséquence désavantageuse pour l’intéressée n’existe en l’affaire. Pour ce qui est de la période de détention provisoire, il convient de relever qu’à la suite de son acquittement, il est loisible à la requérante de saisir les juridictions nationales d’une action en réparation fondée sur les articles 504-505 du code de procédure pénale pour obtenir réparation de son éventuel préjudice.

35.

La Cour conclut donc que, dans les circonstances de l’espèce, la décision faisant droit à la contestation en annulation et la procédure subséquente constituent une reconnaissance explicite et une réparation adéquate de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Freimanis et Līdums c. Lettonie

, n

os

73443/01 et 74860/01, § 72, 9 février 2006). Cela étant, la requérante a perdu la qualité de «

victimes

» de cette violation. De surcroît, le comportement de l’intéressée, à savoir l’omission de porter l’existence de la procédure de contestation en annulation à la connaissance de la Cour, jette un doute sur sa bonne foi au regard de l’obligation d’informer spontanément celle-ci de tout développement important dans l’affaire, exigence qui lui avait été rappelée le 15 janvier 2007 lors de l’enregistrement de la requête

(voir,

mutatis mutandis

,

Amzuță c.

Roumanie

(déc.), n

o

20214/02, 28 septembre 2006 et

Kivu c. Roumanie

(déc.), n

o

75542/01, 10 avril 2007).

36.

Compte tenu de ce qui précède, il convient de conclure que cette partie de la requête est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article

35 §

3 (a) et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35

§

4.

37.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, la requérante se plaignait également du défaut de motivation de l’arrêt du 2 mars 2006 de la Haute Cour ainsi que du non respect de son droit à la présomption d’innocence. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et pour autant qu’elle ait compétence pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Prend acte

des termes de la déclaration du gouvernement défendeur concernant l’article 6 § 1 de la Convention pour ce qui est de la durée de la procédure pénale et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements ainsi pris

;

Décide

de rayer cette partie de la requête du rôle en application de l’article

37 § 1 c) de la Convention.

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

Marialena Tsirli

Alvina Gyulumyan

Greffière adjointe

Présidente