- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 8 noiembrie 2012
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Miklósné Kanyó împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE MIKLÓSNÉ KANYÓ v. HUNGARY (Depunerea nr. 30901/06) JUGGMENT STRASBOURG 8 noiembrie 2012 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Miklósné Kanyó v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Dragoljub Popović, președinte, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 16 octombrie 2012, emite următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 30901/06) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dna Gyöngyi Miklósné Kanyó („reclamantul”), la 19 aprilie 2006. Reclamantul a fost reprezentat de dl J. Cseszlai, avocat care practică în Budapesta.
Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției. La 7 decembrie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost alocată unui comitet de trei judecători. CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1968 și locuiește în Gyal. La 5 mai 1999, fostul soț al reclamantului a interzis o acțiune împotriva reclamantului și a altor persoane în fața Curții de district Dabas, cerând încheierea coproprietarului.
Curtea a desemnat un expert care a depus un aviz la 1 martie 2001. La 9 octombrie 2001, Curtea de District a pronunțat hotărârea, care a fost anulată în apel de către Curtea Regională a Județeanului Pest la 26 martie 2002. În reluarea procedurii, instanța de primă instanță și-a pronunțat hotărârea la 24 iunie 2004. Prin apel, Curtea a judecătorului Pest a pronunțat hotărârea la 14 aprilie 2005. La 8 noiembrie 2005, Curtea Supremă, hotărând într-un singur judecător, a respins petiția de reexaminare a reclamantului într-o decizie motivată. Examinarea fondurilor cauzei, a susținut că hotărârea de a doua instanță nu a fost ilegală într-o astfel de măsură care a avut legătură cu fondurile cauzei.
Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă motivabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție. Guvernul a contestat acest argument, argumentând în special că cererea a fost introdusă fără timp, hotărârea internă finală fiind cea dată de Curtea Regională a Județeanului Pest la 14 aprilie 2005, în timp ce cererea a fost introdusă numai la 19 aprilie 2006, adică mai mult de șase luni mai târziu.
10. Curtea observă că, în scopul examinării rezonabilității procedurii, trebuie să ia în considerare toate cazurile care ar fi putut avea influență asupra rezultatului cauzei (a se vedea Rosa Marques și alții c. Portugalia) (dec.), nr. 48187/99, 7 iunie 2001). În acest sens, constată că decizia Curții Supreme, pronunțată la 8 noiembrie 2005, și care a abordat meritele cererii reclamantei într-o decizie motivată, a constituit decizia internă finală în acest caz (a se vedea Béla Szabó c. Ungaria) Prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă, în plus, Tribunalul consideră că cererea nu este manifestament nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive.
Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 11. Perioada care va fi luată în considerare a început la 5 mai 1999 și s-a încheiat la 8 noiembrie 2005. Astfel, a durat șase ani și șase luni pentru trei niveluri de competență. Având în vedere astfel de proceduri lungi, cererea trebuie declarată admisibilă. 12. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care susțin probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe.
Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 13. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția cu privire la rezultatul procedurii și valoarea plății datorate reclamantului. Cu toate acestea, procedura referitoare la un litigiu între părțile private, fără privare de bunuri imputabile statului. În absența oricărei indicații de arbitrare, această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 litera (a) și cu art. 4 din Convenție. 14. În sfârșit, reclamantul s-a plâns, în baza articolului 13 din Convenție, cu privire la faptul că numai un singur judecător a examinat petiția de reexaminare în fața Curții Supreme, respingând-o fără un raționament suficient de cuprinzător.
Curtea constată că această plângere se referă la echitatea și rezultatul procedurii, care urmează să fie luată în considerare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din Convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la Convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de Convenție.
În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În cazul în cauză, Curtea este convinsă că argumentele reclamantei nu dezvăluie nici un aspect că instanțele nu au fost imparțiale sau că procedura a fost altfel nejustificată sau arbitrară. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție.
15. În baza articolului 41 din Convenție, reclamantul a solicitat 3.114.000 de forints maghiari (HUF) [1] în ceea ce privește prejudiciu material și HUF 2.000.000 [2] În ceea ce privește prejudiciile morale, Guvernul a contestat aceste afirmații, respingând cererea pentru prejudiciu material, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral și să-i acorde, pe o bază echitabilă, 2,200 EUR sub acest cap. 16. Reclamantul a solicitat, de asemenea, HUF 300.000 [3] În ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții, Guvernul a contestat cererea, având în vedere documentele în posesie și jurisprudența acesteia, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului, reprezentat de un avocat, a sumei de 1000 EUR în ceea ce privește toate costurile suportate.
17. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în forinturi maghiare la rata aplicabilă la data decontare: (i) 2,200 EUR (2 mii două sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1 000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în cursul perioadei de default plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru satisfacție echitabilă.
Adoptate în limba engleză și notificate în scris la 8 noiembrie 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Dragoljub Popović Președintele adjunct al grefierului [1] Aprox. 10,870 euro (EUR) [2] Aprox. EUR 6,980 [3] Aprox. EUR 1,048
SECOND SECTION
CASE OF MIKLÓSNÉ KANYÓ v. HUNGARY (Application no. 30901/06) JUDGMENT STRASBOURG 8 November 2012 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Miklósné Kanyó v. Hungary, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Dragoljub Popović, President, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judges, and Françoise Elens-Passos, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 16 October 2012, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 30901/06) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Ms Gyöngyi Miklósné Kanyó (“the applicant”), on 19 April 2006.
The applicant was represented by Mr J. Cseszlai, a lawyer practising in Budapest. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.
On 7 December 2011 the application was communicated to the Government. In accordance with Protocol No. 14, the application was allocated to a Committee of three Judges. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant was born in 1968 and lives in Gyál.
On 5 May 1999 the applicant’s former husband brought an action against the applicant and others before the Dabas District Court, seeking the termination of co-ownership. The court appointed an expert who filed an opinion on 1 March 2001.
On 9 October 2001 the District Court gave judgment, which was quashed on appeal by the Pest County Regional Court on 26 March 2002.
In the resumed proceedings the first-instance court delivered its judgment on 24 June 2004. On appeal, the Pest County Regional Court gave judgment on 14 April 2005.
On 8 November 2005 the Supreme Court, acting in a single judge formation, dismissed the applicant’s petition for review in a reasoned decision. Examining the merits of the case, it held that the second-instance decision had not been unlawful to such an extent that had bearing on the merits of the case. THE LAW
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention. The Government contested that argument, arguing in particular that the application was introduced out of time, the final domestic decision being the one given by the Pest County Regional Court on 14 April 2005, whereas the application was introduced only on 19 April 2006, i.e. more than six months later.
The Court observes that, for the purpose of its examination of the reasonableness of the length of proceedings, it must take into account all instances which could have had an influence on the outcome of the case (see Rosa Marques and Others v. Portugal (dec.), no. 48187/99, 7 June 2001). In this connection, it finds that the decision of the Supreme Court, delivered on 8 November 2005, and which dealt with the merits of the applicant’s claim in a reasoned decision, constituted the final domestic decision in the case (see Béla Szabó v. Hungary , no. 37470/06, § 16, 9 December 2008). The Government’s objection must therefore be rejected. Moreover, the Court considers that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
The period to be taken into consideration began on 5 May 1999 and ended on 8 November 2005. It thus lasted six years and six months for three levels of jurisdiction. In view of such lengthy proceedings, the application must be declared admissible.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
The applicant also complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention about the outcome of the proceedings and the amount of payment due to the plaintiff. However, the procedure related to a dispute between private parties with no deprivation of property imputable to the State. In the absence of any indication of arbitrariness, this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
Lastly, the applicant complained, relying on Article 13 of the Convention, about the fact that only a single judge examined her petition for review before the Supreme Court, dismissing it without sufficiently comprehensive reasoning. The Court finds that this complaint goes to the fairness and the outcome of the proceedings, to be considered under Article 6 § 1 of the Convention. The Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see García Ruiz v. Spain [GC], no. 30544/96, § 28, ECHR 1999 I). In the present case, the Court is satisfied that the applicant’s submissions do not disclose any appearance that the courts lacked impartiality, or that the proceedings were otherwise unfair or arbitrary. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected, pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.
Relying on Article 41 of the Convention, the applicant claimed 3,114,000 Hungarian forints (HUF) [1] in respect of pecuniary damage and HUF 2,000,000 [2] in respect of non-pecuniary damage. The Government contested these claims. Rejecting the claim for pecuniary damage, the Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage and awards her, on an equitable basis, EUR 2,200 under this head.
The applicant also claimed HUF 300,000 [3] for the costs and expenses incurred before the domestic courts and the Court. The Government contested the claim. Regard being had to the documents in its possession and to its case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant, who was represented by a lawyer, the sum of EUR 1,000 in respect of all costs incurred.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into Hungarian forints at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 2,200 (two thousand two hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 8 November 2012, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Deputy Registrar President [1] Approx. 10,870 euros (EUR) [2] Approx. EUR 6,980 [3] Approx. EUR 1,048