CASE OF MOCANU AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află trei cereri îndreptate împotriva României prin care trei resortisanți ai acestui stat, doamna Anca Mocanu (cererea nr. 10865/09) și domnul Marin Stoica (cererea nr. 32431/08), precum și domnul Teodor Mărieș și o persoană juridică de drept român, cu sediul în București, Asociația „21 Decembrie 1989” (cererea nr. 45886/07), au sesizat Curtea la 13 iulie 2007, 25 iunie 2008 și, respectiv, 28 ianuarie 2009 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).

Reclamanții, doamna Anca Mocanu, domnul Teodor Mărieș și asociația reclamantă, sunt reprezentați de către Ionuț Matei, Antonie Popescu și Ioana Sfîrăială, avocați în București. Reclamantul Marin Stoica, care a beneficiat de asistență judiciară, a fost reprezentat de Diana Nacea, avocat în București, până la 8 decembrie 2009. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, ulterior doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În urma abținerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România, Guvernul l-a desemnat pe domnul Florin Streteanu în calitate de judecător

Reclamanții se plâng, în special, de absența unei cercetări efective cu privire la represiunea violentă căreia i-au fost victime în timpul manifestațiilor antiguvernamentale care au avut loc în iunie 1990.

La 9 februarie 2009, Curtea a hotărât să conexeze cererile nr. 45886/07 și 32431/08 și să le comunice Guvernului.

La 15 martie 2011, Curtea a hotărât să comunice Guvernului și cererea nr. 10865/09.

În temeiul art. 29 § 1 din convenție, admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună de cameră.

Reclamanții, doamna Anca Mocanu și domnul Marin Stoica, sunt doi resortisanți români născuți în 1970 și, respectiv, 1948 în București.

Solicitantul, domnul Teodor Mărieș, este resortisant român, s-a născut în 1962 și are domiciliul în București. În prezent, este președintele asociației reclamante.

La 13 iunie 1990, s-au desfășurat manifestații importante pe străzile Bucureștiului și, în special, în Piața Universității. Intervenția forțelor de securitate, hotărâtă de Guvern, astfel cum reiese din rezoluția din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a făcut mai multe victime în rândul civililor, printre care se numără și soțul doamnei Anca Mocanu, domnul Velicu

La 14 iunie 1990, au fost conduse la București convoaie de mii de mineri, în principal din regiunea minieră Valea Jiului, situată la aproximativ 300 km de București, cu scopul de a susține represiunea manifestanților. La 14 iunie 1990, la ora 6.30, Președintele României s-a adresat minerilor care sosiseră în piața din fața sediului Guvernului, invitându-i să plece spre Piața Universității, să o ocupe și să o apere împotriva manifestanților.

Manifestațiile s-au încheiat la 15 iunie 1990, în urma intervenției forțelor de securitate și a minerilor.

Actele de violență săvârșite cu această ocazie au făcut numeroase victime. Reclamanții Stoica și Mărieș au calitatea de părți vătămate în cercetările penale care au fost desfășurate.

Mai multe sedii ale partidelor politice și alte instituții, printre care și cel al asociației reclamante, au fost atacate și devastate. Aceasta din urmă are calitatea de parte civilă în procedura penală în cauză.

În urma acestor evenimente, Președintele României de la vremea respectivă s-a adresat din nou minerilor și le-a mulțumit pentru intervenție.

O adresă din 5 iunie 2008, trimisă asociației reclamante de către prim-procurorul adjunct al Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, precizează că „evenimentele din 13-15 iunie 1990 au cauzat moartea mai multor persoane; peste 1

Procedura penală este pendinte în prezent (a se vedea expunerea de mai jos).

Circumstanțele aflate la originea incidentelor violente

Piața Universității din București era considerată un loc simbolic pentru lupta împotriva regimului comunist, din cauza numărului mare de morți și răniți ca urmare a represiunii armate care începuse în 21 decembrie 1989. În primele luni ale anului 1990, mai multe asociații civice – printre care se numără asociația reclamantă – și-au mobilizat membrii în vederea participării la o adunare de protest împotriva „persoanelor și mentalităților percepute ca fiind apropiate comunismului” (fapte stabilite prin rezoluția din 16 septembrie 1998, emisă în dosarul nr. 160/P/1997 de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție).

Primele manifestații împotriva Guvernului provizoriu au avut loc în Piața Universității din București la 12 și 24 ianuarie 1990, astfel cum reiese din rezoluția din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În conformitate cu aceeași rezoluție,

La 18 martie 1990 a fost publicat în

În urma acestui decret-lege a fost lansată o campanie electorală pentru alegerile parlamentare și pentru alegerea Președintelui Republicii.

În acest context, la 22 aprilie 1990, în Piața Universității începuseră manifestații maraton

Manifestanții din Piața Universității susțineau că „revoluția [din decembrie 1989] fusese furată de FSN”, solicitau să se facă cunoscuți responsabilii pentru represiunea armată din decembrie 1989 și solicitau demisia conducătorilor aflați la putere, în special cea a Ministrului de Interne, pe care îl considerau responsabil pentru represiunea anticomunistă din decembrie 1989. Aceste fapte sunt astfel stabilite de un rechizitoriu din 18 mai 2000 al Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Conform unei rezoluții din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, manifestanții denunțau confiscarea Revoluției din decembrie 1989 de către responsabili din fostul partid comunist român.

La 22 aprilie 1990, paisprezece manifestanți au fost arestați de poliție pe motiv că manifestația nu fusese autorizată. Conform rezoluției din 16 septembrie 1998, persoanele arestate suferiseră acte de violență din partea poliției. Având în vedere că publicul a reacționat, venind să îngroașe numărul manifestanților din Piața Universității – aproximativ 30

Negocierile inițiate între manifestanți și Guvernul provizoriu nu au condus la niciun rezultat.

La 20 mai 1990, au avut loc în România alegerile prezidențiale și parlamentare. FSN și conducătorul său candidat la alegerile prezidențiale au câștigat alegerile.

Manifestațiile de protest au continuat în Piața Universității după aceste alegeri. Totuși, majoritatea organizațiilor civice și a studenților părăsiseră piața, cu excepția unui grup de aproximativ 260 de persoane, instalate în corturi, dintre care 118 începuseră o grevă a foamei (aceste fapte reies din rezoluția din 17 iunie 2009, citată anterior).

În seara zilei de 11 iunie 1990, noul Președinte ales al României și prim-ministrul au convocat o reuniune a Guvernului, la care au participat ministrul de Interne și adjunctul său, ministrul Apărării, directorul Serviciului Român de Informații (SRI), primul vice-președinte al partidului de la putere și reprezentanți ai Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție (aceste fapte și cele care vor urma reies din rezoluțiile parchetului din 16 septembrie 1998 și 17 iunie 2009).

Cu această ocazie, „s-a decis să se ia măsuri pentru a se degaja Piața Universității pentru 13 iunie 1990”. În plus, „se analizase posibilitatea de a asista organele abilitate – poliția și armata – cu aproximativ 5 000 de cetățeni civili mobilizați”. Punerea în practică a acestei măsuri a fost încredințată vice-președintelui partidului aflat la putere. Doi membri ai comitetului director al partidului aflat la putere se opuseseră, fără succes, acestei măsuri. Un plan de acțiune realizat de generalul C. a fost, conform rezoluției din 17 iunie 2009, aprobat de primul-ministru.

În aceeași seară, Procuratura Generală a difuzat la televiziunea publică un comunicat prin care solicita Guvernului să ia masuri pentru a elibera Piața Universității în vederea asigurării circulației mașinilor.

În cursul unei ședințe ce avusese loc în aceeași seară și la care participaseră ministrul de Interne, șeful serviciilor de informații și șeful poliției, generalul D.C. a prezentat planul de evacuare a Pieței Universității de către poliție și jandarmerie, cu colaborarea forțelor recrutate din rândul civililor. Conform acestui plan, acțiunea trebuia „să demareze pe 13 iunie la orele 4 dimineața prin izolarea perimetrului, arestarea manifestanților și restabilirea ordinii publice.”

Desfășurarea incidentelor violente din 13 iunie 1990 și circumstanțele individuale ale celor trei reclamanți

Des agents du SRI y avaient été déployés (selon la décision du 17 juin 2009).

Reclamantul Teodor Mărieș, arestat cu această ocazie, a fost condus la Secția 4, unde a fost interogat până la eliberarea sa în jurul orelor 18 (infra, pct. 80 și următoarele).

Operațiunea poliției a provocat proteste puternice din partea unui număr mare de persoane care solicitau eliberarea manifestanților arestați. „Sute de cetățeni au ieșit pe străzile capitalei, în Piața Universității, în fața sediului Ministerului de Interne și al Politiei Capitalei și au început să protesteze violent” împotriva forțelor de ordine, lansând proiectile și dând foc mașinilor (extras din rezoluția din 16 septembrie 1998).

In jurul orelor 10, un număr mare de muncitori ai uzinelor IMGB din București au venit în in Piața Universității pentru a ajuta forțele de ordine „să lovească, să imobilizeze și să aresteze manifestanții”; „actele lor au fost haotice și bruște, ei au lovit la întâmplare, fără să facă distincție între manifestanți și simpli trecători. Conform rezoluției din 16 septembrie 1998, nu se știa în ce fel și de către cine fuseseră mobilizați acești muncitori. Conform rechizitoriului din 18 mai 2000, ei fuseseră mobilizați de N.S.D., vice-președintele partidului aflat la putere. Grupuri de muncitori „neidentificați”, care au intrat în sediul Universității București și al Institutului de Arhitectură, i-au molestat pe studenți și au cauzat prejudicii. Mai mulți studenți au fost prinși de muncitori și predați politiei pentru a fi încarcerați. În urma protestelor decanilor facultăților, studenții au fost eliberați.

În după amiaza zilei de 13 iunie 1990, manifestațiile s-au intensificat în apropiere de televiziune, Piața Universității, Ministerul de Interne și sediul Politiei Municipale, locuri în care manifestanții considerau că se puteau afla persoanele arestate.

În urma acestor incidente, armata a intervenit și au fost trimise 10 vehicule blindate în zonele sensibile.

Conform unui raport redactat de Ministerul de Interne, la care Guvernul face referire în observațiile sale, în jurul orelor 18, sediul Ministerului de Interne era înconjurat de un număr între 4

Focuri de armă în direcția manifestanților provenind de la primul etaj al Ministerului de Interne au cauzat moartea a trei persoane.

În aceste circumstanțe, în jurul orelor 18, atunci când se afla la o distanță de aproximativ 22 de metri de ușa postului nr. 3 al ministerului, soțul reclamantei a fost ucis de un glonț care l-a lovit în cap după ce a ricoșat. Aceste fapte au fost descrise mai detaliat în rechizitoriul din 18 mai 2000, prin care au fost trimiși în judecată ministrul de Interne de la vremea respectivă, un general și 3 ofițeri cu rang de colonel. Conform acestui rechizitoriu, victimele, care, în acea zi, se întorceau de la locurile lor de muncă, nu erau înarmate și nu participaseră anterior la „manifestațiile maraton” din Piața Universității; niște simpli spectatori ai evenimentelor, aceștia au fost uciși de gloanțe ce au ricoșat în urma focurilor de armă ordonate de cei 5 înalți responsabili din armată inculpați.

La 13 iunie 1990, niciun militar nu suferise vreun act de violență din partea manifestanților, astfel cum reiese din rechizitoriul din 27 iulie 2007. Conform aceluiași rechizitoriu, 1

Forțele de ordine au provocat moartea prin împușcare a unei a patra persoane in zona magazinului „Romarta Copiilor”. O a cincea victimă a decedat după ce fusese înjunghiată în cartierul în care se afla sediul televiziunii. Cea de-a șasea victimă a decedat ca urmare a unui infarct în Piața Universității

Forțele de ordine, ajutate de civili, au lipsit de libertate zeci de persoane, supunându-le la acte de violență și încarcerându-le fără să respecte nicio formalitate legală în sediile secțiilor de politie și în unitățile militare din Băneasa și Măgurele. Aceste victime au fost bătute, percheziționate și li s-au confiscat bunurile pe care nu le-au mai putut recupera ulterior (rezoluția din 16 septembrie 1998).

O parte din aceste victime au fost conduse în subsolul clădirii televiziunii publice (infra, pct. 91 și următoarele).

Ziua de 13 iunie 1990 s-a încheiat într-o atmosferă de tensiune intensă.

Sosirea minerilor la București

La 16 septembrie 1998, martorul M.I., inginer, la momentul faptelor sef de serviciu al Regionalei CFR Craiova, a declarat în cursul cercetării că, în seara zilei de 13 iunie 1990, directorul Regionalei CFR Craiova ordonase anularea trenurilor regulate și punerea la dispoziția minerilor, în Gara Petroșani, în centrul exploatației miniere din Valea Jiului, 4 trenuri, adică 37 de vagoane. Cele patru trenuri urmau să plece de la Petroșani la București, trecând prin Craiova (fapte descrise în rezoluția pronunțată de parchet).

M.I. relatează că, întrucât considerase ordinul drept abuziv, încercase să împiedice transportarea minerilor la București, oprind alimentarea cu electricitate a liniei feroviare pe traseul indicat. Ca reacție la nesupunerea sa, directorul Regionalei CFR Craiova a dispus înlocuirea inginerului M.I. și repunerea în funcțiune a liniei feroviare în jurul orelor 21. Ulterior, M.I. a fost concediat și cercetat de parchet, care, la 22 august 1990, a pronunțat neînceperea urmăririi penale.

Un al cincilea tren a pornit spre București din Gara Motru.

Conform rezoluției din 17 iunie 2009, minerii și alți muncitori au fost mobilizați de „organizațiile teritoriale ale FSN”. Adunarea minerilor a fost organizată de șefii sindicatului lor. Aceștia i-au informat pe mineri că erau deplasați la București pentru a ajuta forțele de poliție să restabilească ordinea în Piața Universității. In acest scop, minerii s-au înarmat cu lanțuri, topoare, bastoane și alte obiecte contondente.

Președintele Federației Sindicale a Minerilor, devenit primar în Lupeni în 1998, a fost audiat ca martor. Acesta a declarat că cele cinci trenuri care îi transportaseră pe mineri sosiseră în Gara București la 14 iunie 1990 în jurul orei 1 dimineața. Conform acestuia, minerii fuseseră primiți de adjunctul ministrului Minelor și de un director general din același minister, devenit ulterior ambasador al României în Australia conform rezoluției citate anterior. Cei doi înalți responsabili ai Guvernului îi conduseseră pe mineri în Piața Universității. Pe drum, mai mulți „locuitori ai București-ului” se infiltraseră în grupurile lor „pentru a-i conduce pe mineri la sediile partidelor politice de opoziție” (fapte descrise în rezoluția parchetului din 16 septembrie 1998).

Desfășurarea incidentelor violente din 14 iunie 1990 și devastarea sediului asociației reclamante

În cursul dimineții de 14 iunie 1990, grupuri de mineri au sosit mai întâi în Piața Victoriei, unde se afla sediul Guvernului, apoi s-au dispersat în alte locuri din oraș.

În jurul orelor 6.30, Președintele Republicii s-a adresat minerilor sosiți în fața sediului Guvernului, invitându-i să coopereze cu forțele de ordine și să reinstaureze calmul în Piața Universității și în alte zone în care avuseseră loc incidente. Discursul președintelui este reprodus integral în rezoluția din 17 iunie 2009.

Astfel cum reiese din rezoluția citată anterior, C.N., fost ofițer al

Imediat după aceea, minerii repartizați în grupuri mari au fost conduși „de persoane neidentificate” la sediile partidelor de opoziție și ale asociațiilor considerate a fi ostile puterii. Conform rezoluției din 16 septembrie 1998, această deturnare de la scopul anunțat – acela de a restabili ordinea – era de natură să aducă direct atingere instituțiilor democratice.

Minerii au fost primiți de forțele de ordine ale Ministerului de Interne, cu care au format „echipe mixte” și

Grupurile de mineri și celelalte persoane pe care le însoțeau au devastat sediul Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat si cel al Partidului Național Liberal, precum și sediul altor persoane juridice, precum Asociația Foștilor Deținuți Politici și Asociația „21 Decembrie 1989” (asociația reclamantă).

Conform rezoluției din 16 septembrie 1998, nicio persoană prezentă la sediile acestor partide politice și asociații nu a fost cruțată de mineri. Toți cei care erau prezenți au fost agresați și deposedați de bunuri. O mare parte din aceste persoane au fost reținute și predate poliției, care se afla la fața locului „ca din întâmplare”. Toate aceste persoane arestate au fost încarcerate fără respectarea procedurilor legale. Victimele au rămas lipsite de libertate ilegal pentru mai multe zile.

Unele dintre aceste persoane au fost eliberate la 19 si 20 iunie 1990.

Celelalte persoane reținute au fost arestate preventiv printr-o ordonanță a procurorului, pentru ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, infracțiuni sancționate la art. 321 C. pen. și, uneori, pentru pătrunderea fără drept în sediul poliției, cu încălcarea art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990.

Alte grupuri de mineri s-au dus în Piața Universității.

Una din primele acțiuni ale acestora a fost intrarea prin efracție în sediul Universității și al Institutului de Arhitectură, situate în Piața Universității, în care au distrus „tot ce [au găsit]”. Personalul și studenții întâlniți au fost, de asemenea, molestați și au suferit „acte de violență și [de] umilire”. Minerii au reținut toate persoanele prezente în sediile respective și le-au predat poliției și jandarmilor. Persoanele arestate au fost conduse de forțele de ordine la sediile secțiilor de poliție sau la unitățile militare din Băneasa și Măgurele, sau la sediul Guvernului. Minerii au percheziționat corporal persoanele reținute. Au fost comise tâlhării, astfel victimele arestate fiind, de asemenea, lipsite de bunurile lor.

Conform rezoluției din 16 septembrie 1998, „în anumite cazuri, bunurile confiscate [au fost] restituite proprietarilor lor, fapt ce denota o bună colaborare între mineri și polițiști”.

Minerii au mers apoi pe străzile din jurul Pieței Universității. Toți manifestanții care nu fugiseră încă au fost prinși și bătuți atât de grav încât a fost necesar sa fie internați în spital pentru o lungă perioadă de timp. Persoanele reținute de mineri au fost predate forțelor de ordine, care le-au încarcerat „fără să respecte procedurile legale și fără niciun discernământ”. Simplii trecători din zona în care minerii preluaseră controlul au avut aceeași soartă.

Conform rezoluției din 17 iunie 2009, 1

Conform rezoluției din 16 septembrie 1998, „acțiunile justițiare ale minerilor [au luat] sfârșit la 15 iunie 1990, atunci când Președintele României le-a mulțumit public pentru ceea ce realizaseră în capitală, permițându-le să se întoarcă la locul lor de munca”.

Urmarea imediată a incidentelor violente din 13-15 iunie 1990

Astfel cum rezultă din cele două decizii citate anterior, din 16 septembrie 1998 și din 17 iunie 2009, 958 de mineri nu s-au reîntors imediat, ci au rămas în București pentru „a fi pregătiți să intervină dacă manifestațiile de protest erau reluate”, mai ales din cauza faptului că președintele nou ales – Ion Iliescu – trebuia în scurt timp să depună jurământul. Această „forță de șoc” a fost plasată sub comanda lui I.C., lider sindical.

În perioada 16-19 iunie 1990, acești 958 de mineri au fost găzduiți în cazărmile militare din București. Au fost hrăniți și au primit uniforme militare.

După încheierea manifestațiilor, minerii au plecat din București. La plecarea din cazărmile militare, minerii au păstrat uniformele militare, „ducându-le acasă ca amintire”.

Conform rezoluției din 16 septembrie 1998, cercetările nu fuseseră în măsură să descopere cine ordonase ca minerii să fie găzduiți și echipați, „dar o asemenea măsură nu putea să fi fost luată în altă parte decât la Ministerul Apărării Naționale, cel puțin”.

Conform unui comunicat al Ministerului Sănătății din 15 iunie 1990, reluat în rezoluția din 17 iunie 2009, în perioada 13-15 iunie 1990, la ora 6, 467 de persoane se prezentaseră la spital, 112 fuseseră spitalizate și fuseseră înregistrate 5 decese, în legătură cu evenimentele violente.

Conform rezoluției din 17 iunie 2009, în ceea ce privește 574 de manifestanți și alte persoane – inclusiv copii, persoane în vârstă sau nevăzătoare – reținute și arestate în unitatea militară din Măgurele, „s-au exercitat violențe excesive asupra manifestanților, atât de către lucrătorii de poliție și de către mineri cu ocazia transportării acestora, cât și ulterior, de militarii în termen, însărcinați cu paza manifestanților”. Conform rezoluției respective, actele de violență și agresiune erau de natură „de la cele psihice până la cele fizice, inclusiv de natură sexuală”. Deținuții au fost găzduiți în condiții necorespunzătoare într-un garaj și au primit îngrijiri medicale tardive și neadecvate.

Circumstanțe speciale privind asociația reclamantă

La 13 iunie 1990, asociația reclamantă a condamnat public intervențiile violente din aceeași zi, printr-un comunicat de presă transmis la orele 17 și publicat în ziarul

La 13 iunie 1990, în jurul orelor 23, responsabilii asociației au decis, ca măsură de securitate, să petreacă noaptea la sediul acesteia. Au rămas șase persoane în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990. O a șaptea persoană li s-a alăturat la primele ore ale dimineții.

La 14 iunie 1990, la orele 7, un grup de mineri a pătruns prin efracție în sediul asociației reclamante, după ce au spart geamul unei ferestre. În primele minute după intruziune, acești mineri nu au manifestat violență și s-au arătat mai degrabă rezervați.

La scurt timp, un civil neidentificat, care nu era miner, a sosit la fața locului. A început să îl lovească pe A.N., unul din membrii asociației. Minerii i-au urmat exemplul și au molestat brutal pe fiecare din cei șapte membri ai asociației care erau prezenți, printre care S.B. Aceste șapte persoane au fost ulterior reținute.

În cursul zilei de 14 iunie 1990, toate bunurile și documentele asociației au fost confiscate fără să fie respectată nicio procedură legală. Operațiunea s-a desfășurat sub controlul trupelor Ministerului Apărării Naționale.

Cei șapte membri ai asociației arestați au fost eliberați ulterior la o dată neprecizată.

La 22 iunie 1990, responsabilii asociației au fost în măsură să se întoarcă la sediul asociației, în prezența poliției. Cu această ocazie, au constatat că sediul fusese devastat.

Circumstanțele speciale privind reclamantul Teodor

Astfel cum reiese dintr-o adresă din 24 septembrie 1990, transmisă de Ministerul de Interne Comisiei parlamentare de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, mai mulți martori raportaseră că Teodor Mărieș era liderul unui grup de manifestanți din Piața Universității cu ocazia „manifestațiilor maraton” care precedaseră evenimentele din 13-15 iunie 1990.

La 13 iunie 1990, la orele 4.30 dimineața, reclamantul a fost arestat de grupuri armate în momentul în care se afla în fața Ambasadei Statelor Unite la București. A fost reținut timp de paisprezece ore.

Reclamantul subliniază că a fost supus, cu această ocazie, unor acte de violență fizică și psihică, fiind maltratat, bătut și supus unui regim de teamă și teroare împreună cu toți ceilalți manifestanți interpelați pe stradă și arestați.

Astfel, agenții statului l-au amenințat pentru a-l convinge să urce în mașina lor și și-au

Reclamantul pretinde, în plus, că a fost dus în mai multe secții de poliție, agresat și amenințat verbal și precizează că a auzit un dialog între agenții statului privind ordinul de a-l lovi.

Începând cu orele 13, a fost interogat de un procuror timp de mai multe ore.

În plus, acesta a fost amenințat în continuare după repunerea sa în libertate în seara zilei de 13 iunie 1990, casa acestuia a fost jefuită de necunoscuți care au pătruns prin efracție și din cauza acestor amenințări partenera acestuia a fost obligată să părăsească orașul pentru a se proteja.

După repunerea sa în libertate în seara zilei de 13 iunie 1990, reclamantul s-a întors la locul manifestațiilor.

La 18 iunie 1990, a fost din nou interpelat și arestat; agenți ai serviciilor secrete și procurori l-au supus unor interogatorii zi și noapte. Era acuzat de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice (art. 321 C. pen.), instigare publică și apologia infracțiunilor (art. 324 C. pen.), distrugere în paguba avutului obștesc și pătrunderea fără drept în sediul unei instituții. După paisprezece zile, a fost transferat la Penitenciarul Jilava din București, împreună cu alte douăzeci și opt de persoane. La 5 iulie 1990, acesta a început o grevă a foamei pentru a protesta împotriva condițiilor detenției sale. A fost menținut în arest preventiv până la 30 octombrie 1990.

Printr-o decizie din 15 aprilie 1991 a Tribunalului București, reclamantul a fost condamnat numai pentru acuzația de pătrundere fără drept în sediul – și anume curtea – televiziunii publice (infracțiune reprimată la art. 2 alin. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990) și achitat în ceea ce privește toate celelalte capete de acuzare.

Prin decizia din 24 februarie 1992, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea din 15 aprilie 1991 și a achitat reclamantul în ceea ce privește toate capetele de acuzare, inclusiv acuzația de pătrundere fără drept în sediul unei instituții publice.

Circumstanțele speciale privind reclamantul Marin Stoica

La 13 iunie 1990, când mergea pe jos spre biroul său, trecând pe o stradă din apropierea sediului televiziunii publice, reclamantul a fost oprit intempestiv de către un grup de persoane înarmate și a fost condus cu forța în sediul televiziunii. Civili asistați de polițiști și militari prezenți la fața locului l-au lovit și l-au legat și apoi l-au dus la subsolul clădirii. Ulterior a fost adus într-un studio al televiziunii, unde se aflau deja mai multe zeci de persoane; toți au fost filmați în prezența directorului canalului public de televiziune de la vremea respectivă. În noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, au fost difuzate înregistrările în cauză, însoțite de comentarii care precizau că era vorba despre agenți ai unor servicii secrete străine care amenințaseră că vor distruge sediul și bunurile televiziunii.

În aceeași noapte, reclamantul a fost bătut, lovit în cap cu obiecte contondente și amenințat cu arme de foc până când și-a pierdut cunoștința. Acesta a descris detaliat relele tratamente la care a fost astfel supus în timpul declarației pe care a făcut-o în fața procurorului militar la 17 mai 2005, în cadrul cercetării cu privire la dosarul nr. 75/P/1998.

Reclamantul s-a trezit în jurul orelor 4.30 la Spitalul Floreasca din București. Conform raportului de expertiză medico-legală întocmit la 18 octombrie 2002, din certificatul medical emis de secția chirurgie de urgență a spitalului reieșea că, la 14 iunie 1990, în jurul orelor 4.30, reclamantul se prezentase la camera de gardă. Cu această ocazie, fusese diagnosticat cu o contuzie toraco-abdominală în partea stângă, excoriații în partea stângă a toracelui, cauzate de o agresiune, și un traumatism cranio-cerebral.

În jurul orelor 6.30, acesta a fugit de la spital, care era încercuit de polițiști, de teama altor rele tratamente.

Având în vedere că actele sale de identitate îi fuseseră furate în cursul incidentelor din noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, a fost invitat să le recupereze trei luni mai târziu la Direcția Cercetări Penale a Inspectoratului General al Poliției. Între timp, acesta se izolase în casă, de teamă să nu fie din nou arestat, torturat și încarcerat.

Cercetarea cu privire la represiunea violentă a manifestațiilor anti-guvernamentale din iunie 1990, în cursul căreia a fost ucis soțul reclamantei Anca Mocanu, ale cărei victime se pretind a fi fost ceilalți doi reclamanți și care a ocazionat devastarea sediului asociației reclamante, a debutat în 1990, întâi în cadrul unor dosare diferite – peste o mie, conform Guvernului.

În adresa din 29 mai 2009 transmisă agentului guvernamental de către Secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aceste fapte sunt rezumate astfel: „În ceea ce privește perioada 1990-1997, precizăm că, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul București și al parchetelor de sector, au fost înregistrate sute de dosare având ca obiect plângeri privind infracțiuni de furt, distrugere, tâlhărie, vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal și altele, fapte săvârșite în contextul acțiunilor minerilor din 14 și 15 iunie 1990 de la București. În majoritatea acestor cauze, au fost pronunțate rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, din cauza imposibilității de identificare a responsabililor.”

Reclamantei Anca Mocanu nu i s-a comunicat nicio rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Aceste dosare au fost conexate ulterior și cadrul cercetărilor s-a extins, începând cu anul 1997 și anii următori; faptelor li s-a dat o încadrare juridică diferită, implicând o răspundere penală agravată. Începând din 1997, înalți responsabili ai armatei și ai statului au fost puși sub acuzare succesiv și cercetările au fost transferate Parchetului militar cu numărul 160/P/1997.

Conform Guvernului, 183 de dosare deschise anterior au fost conexate la dosarul nr. 160/P/1997 între 22 octombrie 1997 și 27

La 16 septembrie 1998, alte 98 de dosare au fost conexate la dosarul principal. La 26 iunie 2000, Secția Parchetelor Militare a preluat 748 de dosare privind evenimentele din perioada 13-15 iunie 2009, inclusiv lipsirile de libertate abuzive din 13 iunie 1990, astfel cum reiese din rezoluția din 17 iunie 2009.

Începând din 16 septembrie 1998, dosarul nr. 160/P/1997 a fost împărțit în patru dosare și cercetarea s-a continuat la Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție (infra, pct. 108 și următoarele).

Începând din 8 ianuarie 2001, trei din aceste patru dosare au fost conexate într-unul singur. După această dată, cercetarea privind represiunea violentă a manifestațiilor din 13 și 14 iunie 1990 a fost astfel împărțită în două cauze principale.

Prima dintre aceste cauze are ca obiect acuzațiile de instigare sau participație la un omor deosebit de grav, inclusiv asupra victimei Velicu-Valentin Mocanu.

Aceste acuzații au fost aduse împotriva Președintelui României de la momentul faptelor și împotriva a cinci înalți responsabili ai armatei, printre care și ministrul de Interne de la acea vreme. Din actul de acuzare reiese că „în urma ordinelor date de [fostul președinte] și a măsurilor luate în exercitarea funcțiilor sale sau în afara acestui cadru, în seara și noaptea zilei de 13 spre 14 iunie 1990, forțele de ordine și efective ale armatei făcuseră uz de armamentul pe care îl aveau în dotare și de muniții de război împotriva manifestanților, acțiuni care avuseseră drept consecință uciderea a patru persoane, rănirea altor trei și punerea în pericol a vieții altor persoane (extras din rezoluția din 19 iulie 2007, pronunțată în dosarul nr. 74/P/1998, în temeiul căreia acuzațiile împotriva fostului președinte și cele împotriva celorlalți pârâți, ofițeri militari de rang înalt, au fost disjunse).

Cealaltă cauză privind evenimentele din iunie 1990, inclusiv privind plângerile penale referitoare la actele de violență suferite de reclamanții Marin Stoica și Teodor Mărieș și devastarea sediului asociației reclamante, are ca obiect acuzațiile de instigare sau participație la acte de subminare a puterii de stat, la acte de diversiune, la genocid, în formele prevăzute la art. 357 a)-c) C. pen., și la tratamente neomenoase, precum și acuzația de propagandă pentru război.

Aceste acuzații au fost aduse împotriva fostului președinte, a fostului șef al SRI, precum și împotriva mai multor ofițeri de rang înalt din armată și a mai multor zeci de civili. Din rezoluția Secției Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 75/P/1998 reiese că s-a început urmărirea penală împotriva lui I.I., fostul președinte, la 9 septembrie 2005, și împotriva fostului șef al SRI, la 12 iunie 2006, pentru aceste infracțiuni.

Rezoluția din 16 septembrie 1998 a Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

La 16 septembrie 1998, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a pronunțat rezoluția sa în dosarul nr. 160/P/1997, în urma unei cercetări privind plângerile penale depuse de șaizeci și trei de persoane, victime ale actelor de violență și ale arestărilor abuzive, printre care trei membri ai asociației reclamante, și doisprezece persoane juridice ale căror sedii fuseseră vandalizate cu ocazia evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990. Printre victimele menționate pe lista plângerilor conexate acestei rezoluții se numărau domnul Velicu-Valentin Mocanu, precum și asociația reclamantă.

Parchetul militar preciza că o altă parte a plângerilor erau pendinte în fața parchetelor civile, inclusiv cele referitoare la decesul a două persoane. În plus, acesta a precizat că, prin rezoluțiile din 30 aprilie, 4 și 5 mai 1998, trei mineri Nicolae C., Gavril N. și Petru G., fuseseră acuzați pentru pătrundere fără drept în sediile anumitor instituții și ale anumitor partide politice, fapte reprimate la art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990. Evoluția acestei proceduri nu a fost comunicată Curții.

Parchetul militar a adăugat că rezoluția sa privea, de asemenea, „suspiciunile de ucidere a aproximativ o sută de persoane, cu ocazia evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990, [ale căror cadavre] au fost incinerate sau îngropate în gropi comune, în cimitire din sate aflate în apropierea București-ului (în special Străulești)”.

În plus, acesta a menționat că, până atunci, cercetarea nu permisese identificarea persoanelor care puseseră în aplicare efectiv decizia executivului de a face apel la ajutorul civililor pentru restabilirea ordinii la București. Conform parchetului, această lacună a cercetării se datora „faptului că nu fusese audiată niciuna din persoanele care exercitaseră funcții cu responsabilități la momentul faptelor”, în special Președintele României în exercițiu la acea vreme, prim-ministrul și adjunctul acestuia, ministrul de Interne, șeful poliției, șeful SRI și ministrul Apărării.

Prin rezoluția citată anterior, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a dispus disjungerea cauzei și continuarea cercetării pentru abuz în serviciu contra interesului public, în forma consecințelor grave. Acesta menționa, de asemenea, necesitatea de a cercetarea faptul că o categorie socială fusese înrolată alături de forțele de ordine pentru a combate alte categorii sociale, fapt reprimat la art. 248 alin. (2) C. pen. și pasibil de o pedeapsă de cinci până la cincisprezece ani de închisoare și necesitatea de a cercetarea atingerea adusă instituțiilor democratice de către pătrunderile fără drept în sediile anumitor instituții și ale anumitor partide politice, fapte reprimate la art. 2 din Decretul-lege nr. 88/1990.

În plus, parchetul a dispus disjungerea cauzei și continuarea cercetării privind uciderea prin împușcare a patru civili, printre care și soțul reclamantei.

Acesta a dispus, de asemenea, disjungerea cauzei și continuarea cercetărilor privind eventuala existență a altor victime, și anume persoane decedate cu ocazia violențelor din perioada 13-15 iunie 1990.

În cele din urmă, parchetul a hotărât să claseze cauza, având în vedere prescripția răspunderii penale referitoare la toate faptele de tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal, comportament abuziv, anchetă abuzivă, abuz de putere împotriva unor interese private, loviri și alte vătămări, vătămare corporală, distrugerea de bunuri, furturi, violare de domiciliu, neglijența în serviciu și violuri, săvârșite în perioada 13-15 iunie 1990 de persoane neidentificate, care făceau parte atât din forțele de ordine, cât și din grupurile de mineri.

Această parte a rezoluției din 16 septembrie 1998 a fost infirmată de rezoluția Secției Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pronunțată la 14 octombrie 1999. A fost dispusă redeschiderea urmăririi penale în privința acestui capăt de acuzare.

Rezultatul cercetării privind acuzațiile de participație la omor, în ceea ce îi privește pe înalții responsabili din armată

După rezoluția din 16 septembrie 1998, cercetările privind uciderea domnului Velicu-Valentin Mocanu au fost continuate cu dosarul nr. 74/P/1998.

Reclamanta Anca Mocanu și cei doi copii pe care i-a avut cu victima s-au constituit, de asemenea, părți civile.

Doi generali, dintre care fostul ministru de Interne și trei ofițeri de rang superior, au fost acuzați de omorurile săvârșite la 13 iunie 1990, printre care și cel asupra soțului reclamantei. Cei cinci înalți responsabili din armată au fost puși sub acuzare la 12, 18 și 21 ianuarie și 23 februarie 2000.

Toți cinci au fost trimiși în judecată în temeiul unui rechizitoriu din 18 mai 2000. În același timp, cercetarea privind lipsirea de libertate în mod ilegal a 1

Printr-o decizie din 30 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor, din cauza diverselor lacune, precum și reîncadrarea faptelor privind participația improprie la omor calificat și omor deosebit de grav, infracțiuni sancționate la art. 174, art. 175 lit. e) și art. 176 lit. b), coroborate cu art. 31 alin. (2) C. pen. Curtea Supremă a făcut, de asemenea, o listă cu o serie de măsuri ale cercetării care trebuiau realizate.

Recursul reclamantei Anca Mocanu împotriva acestei decizii a fost respins prin hotărârea din 16 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin rezoluția din 14 octombrie 2005, s-a încetat urmărirea penală împotriva celor cinci acuzați. Această rezoluție a fost infirmată la 10 septembrie 2006 și urmărirea penală a fost, în consecință, redeschisă.

Prin rechizitoriul din 27 iulie 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis în judecată pe fostul ministru de Interne, un general și alți doi ofițeri superiori din armată. Acesta a pronunțat o rezoluție de încetare a urmăririi penale în privința celui de-al cincilea ofițer, care decedase între timp.

Prin hotărârea din 17 decembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru viciu de procedură, în principal pe motiv că urmărirea penală împotriva unui fost ministru trebuia să respecte o procedură specială de autorizare parlamentară prealabilă – ca și în cazul miniștrilor în funcție – astfel cum preciza Decizia nr. 665/2007 a Curții Constituționale, care declarase neconstituționale, fiind discriminatorii, prevederile legii privind responsabilitatea ministerială, care nu impuneau o autorizație prealabilă pentru foștii miniștrii.

La 15 aprilie 2008, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, care a fost respins la 23 iunie 2008.

Conform Guvernului, cercetarea a fost reluată la 30 aprilie 2009.

Tot conform Guvernului, această cercetare pentru omor a unor înalți responsabili din armată este, în prezent, pendinte în fața parchetului.

Prin rezoluția din 19 iunie 2007, pronunțată de Secția Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 74/P/1998, fostul Președinte al României, în exercițiu în perioadele 1989-1996 și 2000-2004, a fost, de asemenea, inculpat. Faptele care i se reproșau au fost calificate drept participație improprie la omor calificat și omor deosebit de grav, infracțiuni sancționate la art. 174, art. 175 lit. e) și art. 176 lit. b), coroborate cu art. 31 alin. (2) C. pen.

La 22 iunie 2007, inculpatul a fost citat să compară în fața parchetului, dar nu a răspuns la această convocare. Atunci, a fost citat pentru data de 26 iunie 2007. Nu s-a înfățișat nici la această dată, dar a precizat parchetului că urma să se prezinte în fața acestuia în ziua următoare, la 27 iunie 2007, orele 12.

La 27 iunie 2007, orele 18, inculpatul s-a prezentat la parchet însoțit de avocatul său. Procurorul i-a comunicat probele care justificau începerea urmăririi penale.

Astfel cum reiese din rezoluția din 19 iulie 2007, acestuia i se reproșa faptul că, la 13 iunie 1990, în calitatea sa de Președinte al României, le ordonase șefului Statului Major al Armatei și ministrului de Interne să intervină împotriva manifestanților cu militari care aveau în dotare muniție și vehicule de război, în mai multe zone ale capitalei, în special la sediul televiziunii publice, al SRI și al Ministerului de Interne. Acesta ar fi ordonat, de asemenea, să se facă uz de gaze toxice și lacrimogene. În urma acestei represiuni, au fost ucise patru persoane, printre care și domnul Velicu-Valentin Mocanu, și viața altor persoane a fost pusă în pericol.

La 19 iulie 2007, acuzațiile împotriva fostului președinte au fost disjunse de dosarul nr. 74/P/1998 și cercetarea a continuat în dosarul nr. 107/P/2007.

În urma unei decizii pronunțate la 20 iunie 2007 de către Curtea Constituțională, prin care s-a exclus competența instanțelor militare de a judeca sau urmări penal inculpați civili, Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casație și-a declinat competența în favoarea Parchetului civil prin rezoluțiile din 19 și 20 iulie 2007 pentru a se pronunța în dosarele nr. 74/P/1998 și respectiv nr. 107/P/2007.

La 7 decembrie 2007, Procurorul General al României a infirmat rezoluția de inculpare din 19 iunie 2007, pentru vicii de procedură, și a dispus reluarea cercetării.

Viciile de procedură identificate în rezoluția din 7 decembrie 2007 erau următoarele: neprecizarea orei la care fusese dispusă începerea urmăririi penale; neînregistrarea rezoluției de începere a urmăririi penale într-un registru special prevăzut la art. 228 C. proc. pen.; adăugarea datei de mână, restul rezoluției fiind scrisă la calculator; incompetența procurorului care a pronunțat rezoluția din 19 iunie 2007, având în vedere că pronunțase rezoluția din 10 septembrie 2006 care infirma rezoluția de încetare a urmăririi penale din 14 octombrie 2005.

Prin rezoluția din 10 octombrie 2008, a fost pronunțată o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că nu exista o legătură de cauzalitate între ordinul de a elibera Piața Universității, dat de fostul președinte, și inițiativa luată de trei ofițeri, cu acordul superiorilor acestora, generalul A. și generalul C., ministru de Interne, de a deschide focul asupra manifestanților.

Parchetul a considerat că obiectivele planului de acțiune stabilit la 12 iunie 1990 fuseseră executate până la orele 9 din dimineața zilei următoare și că evenimentele care urmaseră, și anume devastarea și distrugerea sediului instituțiilor și deciziile ulterioare de a deschide focul nu făcuseră în niciun fel obiectul planului în cauză.

Conform acestei decizii, domnul Mocanu, în vârstă de 22 de ani la acea vreme, fusese ucis la 13 iunie 1990, în jurul orelor 18.30, la sediul Ministerului de Interne, de un glonț care îl lovise la cap după ce ricoșase în urma focului deschis la ordinul generalului A. Acest ordin ar fi fost aprobat de ministrul de Interne și executat de ofițerii T.S. și C.D., care împărțiseră arme și muniție la șase militari care au tras focurile de armă.

La 3 noiembrie 2008, reclamanta a contestat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale.

Evoluția acestui aspect al procedurii nu a fost comunicată Curții.

Conform raportului medico-legal de autopsie, soțul reclamantei avusese o moarte violentă, cauzată de leziuni provocate de un glonț.

Reclamanta a formulat prima sa cerere expresă de constituire ca parte civilă la 11 decembrie 2000. În aceeași zi, reclamanta și celelalte părți civile, și anume părinții altor trei persoane ucise în contextul evenimentelor din 13 și 14 iunie 1990, au depus împreună un memoriu care conținea punctul lor de vedere privind persoanele responsabile de decesul rudelor lor, precum și cererea lor de despăgubire.

La 14 februarie 2007, reclamanta a fost audiată pentru prima dată de parchet în scopul cercetării. Asistată de avocatul pe care l-a ales, aceasta a precizat că, îngrijorată de faptul că soțul său nu se întorsese acasă în seara zilei de 13 iunie 1990, îl căutase în zadar a doua zi. Mai târziu, ar fi aflat din ziare că fusese împușcat în cap. Aceasta susține că niciun anchetator sau reprezentant al autorităților nu a vizitat-o și nici nu a convocat-o ulterior în scopul cercetării și că doar câțiva ziariști o vizitaseră. În vârstă de douăzeci de ani la momentul faptelor și fără loc de muncă, aceasta rămăsese singură să crească doi copii, pe care îi avea cu soțul defunct, și anume o fiică de două luni (născută în aprilie 1990) și un fiu de doi ani.

În depoziție, reclamanta a precizat că nu fusese audiată niciodată anterior în cadrul cercetării. Aceasta a reiterat faptul că dorea condamnarea penală a persoanelor vinovate de decesul soțului ei și că solicita constituirea ca parte civilă.

Conform unei adrese din 6 iulie 2011 de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, adresată agentului guvernamental în fața Curții, a fost constituit un nou dosar de cercetare privind victima Velicu-Valentin Mocanu, cu numărul 676/P/2011.

Documentele de la dosarul prezentat Curții nu permiteau să se stabilească dacă reclamanta Anca Mocanu a fost informată cu privire la evoluția cercetării referitoare la omorul deosebit de grav asupra soțului său ulterior hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție din 17 decembrie 2007, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru viciu de procedură.

Cercetarea privind acuzațiile de tratamente neomenoase, de subminarea puterii de stat, de propagandă pentru război și de genocid

Parchetul militar a început urmărirea penală împotriva a treizeci și șapte de persoane, dintre care douăzeci și opt de civili și nouă militari, în perioada 26 noiembrie 1997 și 12 iunie 2006, în principal pentru acuzația de subminare a puterii de stat.

Printre acuzați se număra fostul Președinte al României. Acesta din urmă a fost inculpat la 9 septembrie 2005, fiind acuzat de participație la genocid [art.

La 19 decembrie 2007, Secția Parchetelor Militare a dispus disjungerea cauzei care făcea obiectul dosarului nr. 75/P/1998, în ceea ce privește acuzațiile penale îndreptate, pe de o parte, împotriva a douăzeci și opt de civili – dintre care fostul Președinte al României și fostul șef al serviciilor secrete – și, pe de altă parte, împotriva a nouă militari, pentru capătul de acuzare privind subminarea puterii de stat, cu încălcarea art. 162 C. pen. În temeiul rezoluției de disjungere, cercetarea privind cei douăzeci și opt de civili trebuia să fie continuată în fața parchetului civil competent. Prin rezoluția din 27 februarie 2008, Procurorul-șef al Secției Parchetelor Militare a infirmat rezoluția din 19 decembrie 2007, considerând că, datorită legăturii dintre fapte, era necesar ca unul și același parchet, și anume parchetul civil, să se pronunțe cu privire la ansamblul cauzei, referitor la toți acuzații, atât civili, cât și militari.

Prin rezoluția din 28 decembrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 222/P/2007, Secția Parchetelor Militare și-a declinat competența în favoarea Parchetului civil pentru a se pronunța cu privire la acuzațiile penale îndreptate împotriva a douăzeci și opt de civili, dintre care fostul Președinte al României și fostul șef al serviciilor secrete.

La 4 februarie 2008, patru volume, cuprinzând 10

În urma rezoluției pronunțate la 27 februarie 2008 de Procurorul-șef al Secției Parchetelor Militare (supra, pct. 150), la 29 aprilie 2008, Secția Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și-a declinat, în favoarea Parchetului civil, competența pentru a se pronunța cu privire la acuzațiile penale îndreptate împotriva a nouă ofițeri militari – referitoare la represiunea din perioada 13-15 iunie 1990.

În rezoluția din 29 aprilie 2008 a fost întocmită o listă cu peste o mie de victime reținute și supuse la rele tratamente în sediul Școlii Militare Superioare de Ofițeri din Băneasa și al unității militare din Măgurele, precum și în alte locuri.

Reclamanții Teodor Mărieș și Marin Stoica figurau pe această listă a părților vătămate.

Rezoluția conținea, de asemenea, lista persoanelor juridice care fuseseră atacate în timpul represiunii din perioada 13-15 iunie 1990, printre care se număra și asociația reclamantă.

Rezoluția citată anterior viza, de asemenea, dosarul nr. 160/P/1997 privind „identificarea celor 100 de persoane decedate în cursul evenimentelor din perioada 13-15 iunie 1990”.

Conform acestei rezoluții, cercetarea privise, de asemenea, pierderile pe care le-au reprezentat pentru economia națională transportul și cazarea persoanelor chemate la București în perioada 13-15 iunie 1990, precum și salariile pe care acestea le primiseră pentru perioada în care nu s-au dus la locul de muncă. Rezoluția întocmea, de asemenea, lista cu întreprinderile publice care furnizaseră muncitori pentru intervenția de la București, printre care minele din Lupeni, Petrila, Aninoasa, Bărbăteni, Barza, Petroșani, Dâlga, Vulcan, Valea de Brazi, Paroșeni, Motru, Baia de Arieș, Aiud, Roșia Montană, Câmpulung, Filipeștii de Pădure, Șotânga, Albeni, Țebea, Comănești, uzinele Călărași, Alexandria, Alba-Iulia, Craiova, Constanța, Deva, Giurgiu, Galați, Brașov, Slatina și Buzău, precum și uzinele IMGB și întreprinderile Adesgo și APACA din București.

La 5 mai 2008, 209 de volume, cuprinzând aproximativ 50

Prin rezoluția din 10 martie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce privește acuzațiile de subminarea puterii de stat, pe motiv de prescripție, declinându-și competența pentru a se pronunța cu privire la acuzațiile de acte de diversiune, de propagandă pentru război, de genocid, în formele prevăzute la art. 357 lit. a)-c) C. pen., și de tratamente neomenoase.

La 17 iunie 2009, a fost pronunțată o rezoluție de scoatere de sub urmărire penală în ceea ce privește restul acestor acuzații (infra, pct. 185 și următoarele).

La o dată neprecizată, în 2001, plângerea reclamantului a fost conexată la dosarul de cercetare privind acuzațiile de tratamente neomenoase, subminarea puterii de stat, propagandă pentru război și genocid (dosarul nr. 75/P/1998).

La 18 octombrie 2002, persoana în cauză a făcut obiectul unui examen realizat de Institutul Național de Medicină Legală, în scopul cercetării privind actele de agresiune pe care pretindea că le suferise la 13 și 14 iunie 1990. Conform raportului de expertiză medico-legală, din certificatul medical emis de serviciul chirurgical de urgență al spitalului reieșea că, la 14 iunie 1990, în jurul orelor 4.30, reclamantul se prezentase la camera de gardă și fusese diagnosticat cu o contuzie toraco-abdominală în partea stângă, excoriații în partea stângă a toracelui, cauzate de o agresiune, și un traumatism cranio-cerebral.

În continuare, raportul de expertiză semnala faptul că, în cursul perioadei 31 octombrie-28 noiembrie 1990, în februarie 1997 și în martie și august 2002, reclamantul fusese spitalizat pentru crize grave de epilepsie și că diagnosticul pus era următorul: epilepsie secundară – post-traumatică – și alte tulburări vasculare cerebrale (AIT - accident ischemic tranzitoriu). În raportul de expertiză se declara că epilepsia post-traumatică se declanșase în urma unui traumatism suferit în 1966.

La 9 și 17 mai 2005, reclamantul a fost audiat, prezentându-și punctul de vedere asupra evenimentelor și cererile de despăgubire pentru prejudiciul material și moral pretins.

Printr-o adresă din 23 mai 2005, acesta a fost informat de Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție că plângerea făcută de acesta în urma traumatismelor suferite la 13 iunie 1990 din partea unor militari neidentificați, care determinaseră spitalizarea acestuia „în stare de comă”, era în curs de cercetare în cadrul dosarului nr. 75/P/1998.

La 12 septembrie și 4 octombrie 2006, reclamantul a formulat două plângeri penale suplimentare.

La 23 aprilie 2007, procurorul a procedat la interogarea martorilor indicați de reclamant, și anume S.G. și V.E.

La audierea acestuia, la 9 mai 2007, în calitate de parte vătămată, reclamantul i-a solicitat procurorului militar o contra-expertiză medico-legală, deoarece, conform acestuia, expertiza din 2002 nu sublinia gravitatea leziunilor suferite în 1990, nici gravitatea sechelelor cu care rămăsese în urma acestui traumatism.

Cu această ocazie, i-a fost prezentată reclamantului o înregistrare video realizată în timpul evenimentelor din 13 iunie 1990, inclusiv cele care avuseseră loc la sediul televiziunii publice. Acesta s-a recunoscut și a solicitat ca acest document video să fie depus la dosarul de cercetare.

La 9 mai 2007, reclamantul s-a constituit formal parte civilă în procedură.

Tot la data de 9 mai 2007, procurorul a dispus efectuarea unei noi expertize, având în vedere că reclamantul contestase concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit în 2002. Acesta a solicitat medicilor legiști, între altele, să stabilească dacă rănile suferite de reclamant în data de 13 iunie 1990 îi puseseră în pericol viața și dacă exista o legătură de cauzalitate între acest traumatism și afecțiunile medicale de care suferea la data la care fusese dispusă efectuarea acestei expertize.

La 25 iunie 2007, noul raport de expertiză a fost depus la dosar. Acesta preciza, tot pe baza notei medicale din 14 iunie 1990, că leziunile reclamantului necesitaseră între trei și cinci zile de îngrijiri medicale și că nu fuseseră de natură să îi pună viața în pericol. De asemenea, raportul preciza că nu exista nicio legătură de cauzalitate între traumatismul din 13/14 iunie 1990 și afecțiunile medicale ale reclamantului, care necesitaseră numeroase spitalizări ulterior.

La 30 octombrie 2007, în urma cererilor reclamantului, fișele de observație referitoare la acesta și completate în cadrul Spitalului Clinic de Urgență Bagdasar Arseni din București în 1992 au fost depuse la dosar.

La 8 februarie 2008, reclamantul a depus mai multe documente la dosar.

În paralel, la 10 mai 2004, a fost pronunțată o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul București și confirmată ulterior în legătură cu o plângere a reclamantului, depusă în temeiul acelorași fapte, pentru tentativă de omor.

La 9 iulie 1990, unitatea militară 02515 din București a adresat asociației reclamante o scrisoare prin care o informa că „materialele găsite la 14 iunie 1990 [la sediul asociației] [fuseseră] inventariate de Procuratura Generală și depuse, cu proces-verbal, la sediul Procuraturii Municipiului București”.

La 22 iulie 1990, doi ofițeri de poliție s-au deplasat la sediul asociației reclamante și au constatat pagubele, și anume geamuri și încuietori sparte și „ansamblul obiectelor devastate”. Aceștia au întocmit un proces-verbal în prezența unor conducători ai asociației și a unui martor.

În aceeași zi, trei responsabili ai asociației și unul din membrii acesteia au făcut un inventar cu echipamentele care lipseau, în principal mașini de scris, fotocopiatoare și un calculator, precum și lista care descria mobilierul și alte obiecte distruse.

La 23 iulie 1990, un procuror de la Parchetul București a restituit asociației reclamante șapte mașini de scris, patru fotocopiatoare și un calculator. Procesul-verbal menționa că două fotocopiatoare nu mai funcționau. Același lucru era valabil pentru calculator și pentru o mașină de scris.

La 26 iulie 1990, asociația reclamantă a sesizat Parchetul București cu o plângere penală pentru devastarea sediului asociației și acte de agresiune împotriva unor membri ai acesteia la 14 iunie 1990. Aceasta solicita, de asemenea, restituirea tuturor bunurilor care fuseseră luate, inclusiv documente, și s-a constituit parte civilă în procedura penală. În plus, aceasta a solicitat o expertiză pentru evaluarea bunurilor distruse sau furate și a desemnat cinci martori a căror audiere a solicitat-o.

La 22 octombrie 1997, Inspectoratul General al Poliției a trimis la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție douăzeci și unu de dosare deschise în urma plângerilor penale depuse de mai multe persoane fizice și juridice privind tratamente neomenoase și prejudicii suferite în cursul perioadei 13-15 iunie 1990. Printre aceste dosare se număra și dosarul nr. 1476/P/1990 de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București referitor la plângerea asociației reclamante pentru tratamente neomenoase pe care le suferiseră mai mulți membri ai acesteia. Dosarul avea 66 de pagini. În aceeași adresă, Inspectoratul General al Poliției solicita parchetului să precizeze „căile care trebuiau urmate pentru a proceda la audieri în cadrul cercetării”.

Conform rezoluției din 17 iunie 2009, alte trei pachete de 69, 46 și 98 de dosare fuseseră preluate de Secția Parchetelor Militare și conexate prin rezoluțiile din 22 octombrie 1997, 16 septembrie 1998 și 22 octombrie 1999.

Asociația reclamantă a sesizat periodic Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție (devenită Înalta Curte de Casație și Justiție) pentru a se informa cu privire la stadiul cercetării sau pentru a solicita completarea urmăririi.

La 17 iunie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o rezoluție în dosarul privind tratamentele neomenoase, subminarea puterii de stat, propaganda pentru război și genocid.

Această decizie descria ansamblul actelor de violență, considerate ca fiind de o cruzime extremă, la care au fost supuși mai multe sute de manifestanți de către mineri care au acționat împreună cu forțele de ordine.

Rezoluția stabilea, de asemenea, că, în urma cercetărilor realizate timp de aproximativ nouăsprezece ani de parchetele civile și, ulterior, de parchetele militare, nu au putut fi stabilite nici identitatea agresorilor, nici gradul de implicare a forțelor de ordine. Fragmentul din această decizie relevant în speță are următorul conținut:

Această rezoluție dispunea scoaterea de sub urmărire penală în ceea ce privește toate capetele de acuzare, în principal ca urmare a intervenției prescripției.

În ceea ce privește capetele de acuzare privind propaganda pentru război, tratamentele neomenoase și genocidul, care nu erau prescriptibile, rezoluția stabilea scoaterea de sub urmărire penală din cauza lipsei elementelor constitutive ale infracțiunilor.

Astfel, se preciza că nicio formă de participație la acțiunile minerilor împreună cu forțele de ordine nu putea fi reținută împotriva șefului statului în exercițiu la acea vreme, deoarece acesta nu făcuse decât să aprobe acțiunile din dimineața zilei de 13 iunie 1990 și intervenția armatei din după amiaza aceleiași zile, în scopul declarat de a restabili ordinea. Rezoluția menționa, de asemenea, că nu existau date certe de natură să îl pună în discuție în ceea ce privea pregătirea sosirii minerilor la București și ordinele date acestora. În ceea ce privește solicitarea făcută minerilor de a apăra instituțiile statului și de a restabili ordinea, în urma căreia 1

Rezoluția constata, de altfel, că minerii fuseseră motivați de convingeri personale simpliste, dezvoltate pe fondul surescitării gregare. Aceste convingeri i-ar fi determinat să se transforme în arbitri ai scenei politice și în gardieni voluntari ai regimului politic, aplicând „corecții” celor care îl contestau, iar puterea le-ar fi acceptat ca atare. Astfel, conform rezoluției, condiția impusă de lege, aceea că tratamentele neomenoase trebuie să vizeze „persoane căzute în puterea adversarului” nu era îndeplinită în speță, deoarece, conform procurorului, minerii nu aveau niciun adversar cu care să se lupte la 14 iunie 1990.

În ceea ce privește acuzațiile de tortură, rezoluția considera că, înainte de 9 noiembrie 1990, adică la momentul faptelor, legea nu incrimina tortura.

Conform Guvernului, la 18 decembrie 2009, plângerea reclamantei Anca Mocanu împotriva rezoluției de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 a fost respinsă ca tardivă printr-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamantul Marin Stoica a formulat separat plângere împotriva aceleiași rezoluții de scoatere de sub urmărire penală.

La 9 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția autorității de lucru judecat ridicată de intimatul I.L., precum și plângerea formulată de reclamant. Înalta Curte s-a pronunțat cu privire la temeinicia rezoluției de scoatere de sub urmărire penală ca urmare a prescripției.

Rezumatul măsurilor de cercetare

Conform Guvernului, principalele măsuri de cercetare puse în aplicare în cursul perioadei cuprinse între 1990 și 2009 au fost următoarele: peste 840 de audieri ale părților vătămate; peste 5

Aceste măsuri au generat câteva mii de pagini de documente.

Partea relevantă în speță a prevederilor din Codul penal care reglementează participația

În conformitate cu Legea nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a

Decizia nr. 610/2007 a Curții Constituționale din 20 iunie 2007 privește excepția de neconstituționalitate a unei dispoziții tranzitorii a Legii nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi. În temeiul acestei legi, competența de a se pronunța cu privire la acuzațiile penale referitoare la fapte conexe comise în comun de către civili și militari revenea parchetelor și instanțelor civile de drept comun și nu parchetelor și instanțelor militare, precum în perioada anterioară acestei reforme legislative. Totuși, noua lege prevedea ca, pentru cercetările în curs la data intrării în vigoare a legii, parchetele și instanțele militare să își păstreze competența de a se pronunța cu privire la cauzele în care erau implicați civili co-acuzați și militari. Prin Decizia nr. 610/2007, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională această dispoziție tranzitorie.

Decizia nr. 665/2007 din 5 iulie 2007 a Curții Constituționale privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială. Acest articol prevedea că urmărirea penală și judecarea penală a foștilor miniștri, pentru infracțiuni săvârșite în exercițiul funcției lor, se efectuau conform normelor de drept comun și nu necesitau o autorizație prealabilă impusă de procedura specială. Prin această decizie, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională, considerând că procedura specială prevăzută de Legea nr. 115/1999 trebuia să fie aplicată și în cazul foștilor miniștri.

Curtea constată că cererile conexate înregistrate cu numerele 45886/07 și 32431/08 și cererea înregistrată cu numărul 10865/09 au la bază aceleași circumstanțe și sunt similare în ceea ce privește probleme juridice pe care le ridică. În consecință, aceasta consideră adecvat, în temeiul art. 42 § 1 din regulament, să conexeze și a treia cerere cu celelalte două cereri.

Reclamanta, doamna Anca Mocanu, se plânge de absența unei cercetări efective, imparțiale și diligente, susceptibilă să conducă la identificarea și sancționarea persoanelor responsabile pentru represiunea violentă a manifestațiilor din 13 și 14 iunie 1990,

În acest sens, ea invocă art. 2 din convenție, sub aspect procedural, și art. 6 din convenție.

Curtea consideră că problemele ridicate trebuie să fie examinate din perspectiva aspectului procedural al art. 2 din convenție. Prin urmare, aceasta consideră că nu este necesar să efectueze o analiză din perspectiva art. 6 din convenție.

Dispoziția relevantă este formulată după cum urmează:

Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susține că reclamanta nu a exercitat căile de atac pe care le avea la dispoziție pentru a-și susține capătul de cerere cu privire la durata cercetării. Potrivit Guvernului, reclamanta ar fi putut introduce în mod direct în fața instanțelor civile o acțiune în răspundere civilă împotriva autorităților naționale pentru întârzierea cercetării, în temeiul prevederilor art. 998 și 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Pentru a demonstra caracterul eficient al acestei căi de atac, Guvernul prezintă o hotărâre din 12 iunie 2008, prin care Judecătoria Sectorului 5 București a obligat Ministrul Finanțelor Publice să îi plătească reclamantei o despăgubire pentru neregulile cercetării deschise ca urmare a represiunii manifestațiilor din decembrie 1989 de la București. Acesta susține că faptul că prezintă un singur exemplu de hotărâre judecătorească de acest tip se datorează inexistenței altor acțiuni de chemare în judecată cu acest obiect.

În opinia reclamantei, exemplul evocat de Guvern nu autorizează concluzia conform căreia este vorba despre o cale de atac eficientă, deoarece instanța nu a obligat autoritățile responsabile să accelereze procedurile penale respective. În plus, reclamanta consideră că este vorba despre o acțiune prezentată de Guvern în scopul cauzei și al procedurii în fața Curții. Aceasta adaugă că nimic nu poate exonera statul de obligația acestuia de a realiza o cercetare efectivă, astfel cum prevede art. 2 din convenție.

Curtea reamintește că a respins deja o excepție similară în hotărârea

În această privință, Curtea consideră că o singură hotărâre definitivă a unei instanțe de prim grad nu este suficientă pentru a demonstra cu destulă certitudine existența unor căi de atac interne efective și accesibile pentru capete de cerere similare celor ale reclamanților (

În plus, aceasta reamintește că obligațiile statului care decurg din art. 2 nu pot fi îndeplinite plin simpla acordare de daune-interese (a se vedea, de exemplu, hotărârea

Rezultă că excepția Guvernului nu poate fi reținută.

Argumentele părților

Reclamanta denunță ritmul lent al cercetării, care este încă în curs de desfășurare după mai mult de douăzeci de ani de la momentul faptelor, în ciuda interesului public de a afla cine sunt persoanele responsabile pentru represiunea manifestațiilor, care a avut loc la 13 și 14 iunie 1990 și care a făcut numeroase victime, inclusiv morți, precum soțul acesteia, domnul Velicu-Valentin Mocanu.

Aceasta denunță în special existența unor perioade de inactivitate în cursul cercetării, hotărâri de declinare a competenței, lacune și absența imparțialității cercetării, datorate, conform reclamanților, anumitor acuzați cu funcții publice înalte care ar fi împiedicat progresul cercetărilor.

Guvernul invită Curtea să țină seama de contextul – foarte special, conform acestuia – în care s-a desfășurat cercetarea cu privire la circumstanțele decesului soțului reclamantei.

Guvernul susține apoi că cercetarea în cauză este excepțională, nu numai în raport cu numărul mare de persoane implicate, ci și în raport cu caracterul istoric sensibil al evenimentului pe care îl cercetează. În opinia acestuia, situația specială a reclamantei este doar o parte dintr-un vast ansamblu de fapte și persoane care au fost victime ale violențelor ocazionate de manifestațiile masive desfășurate la București.

În plus, conform Guvernului, organele de urmărire penală au efectuat în paralel, în cadrul a patru dosare, cercetări privind infracțiunile de omor deosebit de grav, propagandă pentru război, genocid, tratamente neomenoase, subminarea puterii de stat, acte de diversiune, subminarea economiei naționale, distrugere și alte infracțiuni.

Conform Guvernului, durata acestei cercetări este justificată, în primul rând, de numărul de răniți, fiind necesar ca toate aceste persoane să fie supuse unor expertize medico-legale, identificate și interogate și să li se acorde posibilitatea de a solicita administrarea probelor; apoi, de numărul de suspecți și, în cele din urmă, de numărul de martori, precum și de dificultățile presupuse de confruntarea declarațiilor acestora în scopul stabilirii faptelor.

Guvernul concluzionează că obligația de a desfășura o cercetare efectivă a fost respectată în speță, în măsura în care este vorba despre o obligație de diligență și nu de rezultat. Conform acestuia, cercetarea efectuată în cauză începând din anul 2000 și până în prezent include toate actele procedurale necesare pentru stabilirea adevărului și nu a avut nicio perioadă de inactivitate imputabilă autorităților.

Reamintirea principiilor care decurg din jurisprudență

Curtea va examina caracterul efectiv al cercetării desfășurate în speță în lumina unor principii consacrate în materie și rezumate, între altele, în hotărârile

Aceasta reamintește că obligația procedurală care decurge din art. 2 impune realizarea unei cercetări efective atunci când recurgerea la forță, în special de către agenții statului, a condus la moartea unei persoane. Este vorba despre o examinare promptă, completă, imparțială și aprofundată a circumstanțelor în care au fost săvârșite crimele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea responsabililor. Nu este o obligație de rezultat, ci de mijloace. Era necesar ca autoritățile să fi luat măsuri rezonabile pentru a asigura obținerea probelor legate de faptele în cauză. În acest context, o cerință de celeritate și diligență rezonabilă este implicită. De asemenea, este necesar ca persoanele responsabile pentru cercetare și cele care efectuează investigațiile să fie independente de cele implicate în evenimente. Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituționale, ci și o independență practică.(

În plus, Curtea reamintește că a hotărât deja că, în cazul în care obstacole sau dificultăți împiedică desfășurarea unei cercetări într-o situație deosebită, reacția promptă a autorităților este capitală pentru păstrarea încrederii publicului și aderarea la statul de drept. Orice carență a cercetării, care îi slăbește capacitatea de stabilire a circumstanțelor speței sau de identificare a responsabililor, riscă să conducă la concluzia că nu prezintă gradul de eficiență necesar (

Din aceleași motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient cercetarea sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât și în teorie. Gradul impus de controlul public poate varia de la o situație la alta. Totuși, în toate cazurile, rudele victimei trebuie să fie asociate procedurii în măsura necesară pentru protecția intereselor lor legitime (

În special, în cazul încălcării grave a unor drepturi fundamentale precum dreptul la viață, Curtea a subliniat importanța dreptului victimelor, al familiilor acestora și al succesorilor lor, precum și al întregii societăți (

Aplicarea acestor principii în speță

În speță, Curtea ia act de faptul că, la scurt timp după evenimentele din 1990, a fost inițiată o cercetare din oficiu. Inițiate în 1990, procedurile penale privind decesul domnului Velicu-Valentin Mocanu, survenit la 13 iunie 1990, sunt încă pendinte, adică de peste douăzeci de ani.

Curtea reamintește că, în temeiul competenței sale

Aceasta remarcă faptul că, în 1994, cauza era pendinte în fața parchetului militar. În acest sens, Curtea constată că respectiva cercetare a fost încredințată procurorilor militari care erau, la fel ca și unii dintre inculpați, militari supuși principiului subordonării ierarhice (

În plus, aceasta evidențiază că lacunele cercetării au fost constatate de înseși autoritățile naționale.

În ceea ce privește obligația de a introduce rudele victimelor în procedură, Curtea observă că reclamanta Anca Mocanu nu a fost informată cu privire la evoluția cercetării înainte de rechizitoriul din 18 mai 2000 prin care au fost trimiși în judecată inculpații acuzați de uciderea prin împușcare a soțului său, că aceasta a fost audiată pentru prima dată de procuror la 14 februarie 2007, adică la aproape șaptesprezece ani de la evenimente (supra, pct. 144) și că, după decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 17 decembrie 2007, nu a mai fost informată cu privire la această cercetare (supra, pct. 147).

În plus, importanța mizei pentru societatea românească, care consta în dreptul numeroaselor victime de a ști ce s-a întâmplat, ceea ce implică dreptul la o cercetare judiciară efectivă și dreptul eventual la reparații, ar fi trebuit să impulsioneze autoritățile naționale să se ocupe de dosar imediat și fără întârzieri inutile, pentru a preveni orice aparență de impunitate a anumitor acte (

Spre deosebire de cauza

Având în vedere elementele precedente, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au acționat cu gradul de diligență impus în conformitate cu art. 2 din convenție în ceea ce o privește pe doamna Anca Mocanu. Prin urmare, stabilește că a fost încălcat aspectul procedural al acestei dispoziții.

Reclamanții, domnii Marin Stoica și Teodor Mărieș, se plâng de absența unei cercetări efective, imparțiale și diligente, susceptibilă să conducă la identificarea și sancționarea persoanelor responsabile pentru represiunea violentă a manifestațiilor din 13 și 14 iunie 1990,

Guvernul ridică mai multe excepții preliminare în această privință.

Acesta contestă competența

Cu privire la excepția de incompatibilitate ratione temporis

Având în vedere că evenimentele, precum și declanșarea cercetărilor, sunt anterioare datei de ratificare a convenției de către România, 20 iunie 1994, Guvernul consideră că astfel, Curtea nu este competentă

Conform replicii reclamanților, obligația procedurală care decurge din art. 3 este distinctă și independentă de obligațiile care decurg din aspectul lor material. Aceștia fac referire la cauzele

Curtea reamintește principiile consacrate în hotărârea

În speță, Curtea observă că procedura penală începută în 1990 cu privire la represiunea violentă a manifestațiilor din iunie 1990 a continuat și după 20 iunie 1994, data ratificării convenției de către România.

Același lucru este valabil în ceea ce privește acuzațiile de rele tratamente aduse de reclamanții Marin Stoica și Teodor Mărieș, care au fost introduși în cercetare, în calitate de părți vătămate, începând cu 2002, hotărârile parchetului și ale instanțelor în privința acestora fiind pronunțate între 2005 și 2011.

Prin urmare, Curtea hotărăște că este competentă

Rezultă că excepția Guvernului nu poate fi reținută.

Cu privire la excepția referitoare la absența calității de victimă a domnului Teodor Mărieș

Guvernul consideră că reclamantul Teodor Mărieș nu a prezentat în fața autorităților naționale o plângere ce poate fi susținută cu probe privind supunerea acestuia unui tratament interzis în cursul evenimentelor din 13 și 14 iunie 1990. Acesta susține că reclamantul nu a fost rănit și a participat de bună voie la manifestații în zilele menționate.

În opinia Guvernului, singurele circumstanțe relevante în această privință privesc comportamentul acestuia sub escortă la secția de poliție și perioada de timp petrecută în Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și în secția de poliție.

În ceea ce privește acuzațiile referitoare la comportamentul sub escortă la secția de poliție, Guvernul susține că reclamantul nu a fost supus niciunui tratament inuman sau degradant. Conform acestuia, în ceea ce privește amenințările pe care le-ar fi făcut agenții statului pentru a convinge persoana în cauză să urce în mașina lor, acest aspect trebuie analizat în raport cu atitudinea reclamantului față de pretinsele amenințări. În această privință, Guvernul afirmă că reclamantul a relatat faptul că utilizase termenul „fiare” pentru a se adresa pretinșilor agresori ai acestuia și că avusese posibilitatea de a coborî din mașină și de a reproșa în mod agresiv ofițerilor superiori de poliție care supravegheau evenimentele modalitățile de intervenție pentru eliberarea Pieței Universității. Or, conform Guvernului, o astfel de atitudine a reclamantului ca răspuns la aceste pretinse amenințări este de natură să dovedească absența oricărei atitudini a agenților care să fi putut cauza „teamă” sau „angoasă” [

În ceea ce privește acuzațiile reclamantului conform cărora agenții statului și-au înfipt mâinile în el ca două „fiare”, Guvernul subliniază, în primul rând, absența oricărei probe susceptibilă să susțină acuzațiile sale și, în subsidiar, absența precizării de către reclamant a consecințelor unui astfel de comportament al agenților asupra sa. Prin urmare, conform Guvernului, este rezonabil să se considere că gradul de gravitate al pretinsului comportament imputat agenților statului era insuficient pentru a-i cauza reclamantului un minim de suferință fizică sau psihică. Guvernul su