K.M. c. SUISSE

Secțiunea a doua Cerere nr. 6009/10 K. M. împotriva Elveției introdusă la 20 ianuarie 2010 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl K.M., este un resortisant albanez rezident la Geneva. Este reprezentat în fața Curții de către dl Frederic Boutheon, de la Centrul Social Protestant de la Geneva. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a sosit în Elveția în aprilie 1991 cu soția și fiica sa, născută în 1989, și a depus o cerere de azil. Prin decizia din 30 iulie 1992, Oficiul Federal al Refugiaților, care a intrat ulterior în Oficiul Federal al Migrației, a respins-o și a pronunțat exmatricularea din Elveția. În februarie 1992 s-a născut la Geneva al doilea copil al reclamantului. În urma unei cereri de reconsiderare, Biroul Federal pentru Migrație a decis, la 18 decembrie 1992, să își anuleze decizia anterioară din cauza problemelor de sănătate ale fiicei sale. Această decizie a pus reclamantul și familia sa în beneficiul unei admiteri provizorii individuale. Reclamantul a lucrat, prin urmare, pentru diverse întreprinderi genevose ca mecanic de precizie și a fost, încă din august 1995, independent de orice asistență financiară acordată refugiaților sau admis provizoriu. A fost arestat la 9 martie 1999, suspectat de spălare de bani în legătură cu traficul de narcotice și pus în detenție preventivă timp de 189 de zile, apoi eliberat la cererea sa. Mai târziu, el și-a reluat activitatea profesională la Geneva. noiembrie 2001, reclamantul a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare și la zece ani, cu suspendare timp de cinci ani, de la expulzarea teritoriului elvețian pentru spălare de bani pe ocupație de către instanța corecțională a Côte du Canton de Vaud. În perioada iulie 1998 - martie 1999, el a fost acuzat că a contribuit la vânzarea unui produs de trafic de narcotice din sume cuprinse între 185 000 și 200 000 de franci elvețieni (CHF) și a obținut un profit reprezentând a zecea parte din această sumă. Iunie 2002 de către Curtea de Casație Penală a Tribunalului Cantonal Vudois și de o hotărâre a Tribunalului Federal din 5 mai 2003. Condamnarea sa a devenit executorie și s-a întors la închisoare pentru a-și ispăși pedeapsa. Prin decizia din 15 ianuarie 2003, Oficiul Federal pentru Migrație a retras admiterea provizorie a reclamantului, pe baza articolului 14a alineatul (6) din Legea federală privind șederea și stabilirea străinilor (a se vedea mai jos, Reclamantul a introdus o acțiune în fața comisiei federale pentru soluționarea contestațiilor în materie de azil, care a devenit Tribunalul Administrativ Federal cu efect de la 1 ianuarie 2007 [1] La 4 februarie 2004, divorțul dintre reclamant și soția sa a fost pronunțat. Reclamantul a beneficiat de un regim de semilibertate începând cu luna august 2004 din cauza bunei sale conduite și a început să lucreze din nou, în luna septembrie a aceluiași an, la Geneva. La 30 decembrie 2004, reclamantul a depus o cerere de autorizație de ședere la oficiul cantonal al populației din cantonul Geneva și-a subliniat dreptul la relații familiale, în sensul articolului 8 din convenție, cu cei doi copii minori ai săi. Această cerere a fost respinsă prin decizia din 31 octombrie 2005 din cauza condamnării penale a reclamantului. La 14 decembrie 2006, comisia federală pentru acțiuni în materie de azil a respins acțiunea interjudiciată împotriva deciziei din 15 ianuarie 2003, a retras admiterea provizorie și a acordat reclamantului dreptul de a părăsi Elveția până la 15 ianuarie 2007. La 11 ianuarie 2007, reclamantul a prezentat o nouă cerere de autorizație de ședere pe lângă oficiul cantonal al populației de la Geneva, evidențiind comportamentul exemplar și reintegrarea sa profesională de la condamnarea sa penală, precum și relațiile cu copiii săi, devenite cetățeni elvețieni între timp. El s-a recăsătorit cu fosta sa soție la 5 martie 2007. Aceasta din urmă obținuse naționalitatea elvețiană la un moment dat. Prin decizia din 13 martie 2007, noua sa cerere a fost respinsă pe motiv că La data de 9 octombrie 2007, la 9 noiembrie 2007, oficiul cantonal al populației a transmis dosarul Biroului Federal de Migrație pentru aprobarea acordării autorizației de ședere. Acesta din urmă l-a informat pe reclamant la 29 ianuarie 2008 că intenționa să refuze aprobarea sa, oferindu-i posibilitatea de a se face auzit în această privință. După ce a auzit, Oficiul Federal pentru Migrație a refuzat autorizația de ședere și a pronunțat exmatricularea sa din Elveția, interesul public fiind legat de interesul privat al reclamantului. La 6 mai 2008, Tribunalul Administrativ Federal a recurs la Tribunalul Administrativ Federal, care a restituit efectul suspensiv prin decizia din 15 mai 2008. El și-a retras din funcție mai multe legături cu țara sa de origine, familia sa emigrand în Statele Unite. Pe de altă parte, salariul său ar constitui venitul principal al familiei și ar contribui întotdeauna la întreținerea copiilor săi care continuă să studieze. Prin hotărârea din 5 iunie 2009, recursul său a fost respins din cauza gravității vinovăției comise și a lipsei de căință. În plus, hotărârea subliniază că durata șederii legale în Elveția trebuia să fie redusă la șapte ani, deoarece a beneficiat de o autorizație provizorie din 1991 până în 1998 și la ieșirea sa din închisoare, el nu a putut rămâne în Elveția decât din cauza procedurilor pe care le-a introdus. Soția sa a fost recăsătorită cu el cunoscând situația sa și a trebuit să accepte riscul de separare, iar fiica sa fiind majoră, nu putea invoca dreptul de ședere în Elveția în acest sens. Pe de altă parte, acest drept îi era recunoscut în ceea ce privește fiul său încă minor, cu care deținea relații efective și strânse, dar numai pentru câteva luni, acesta din urmă ajungând la majoritatea sa în februarie 2010. Prin urmare, interesul privat al persoanei care are dreptul de a locui în Elveția nu a dus la retrimiterea unui delincvent care prezenta, conform hotărârii, un pericol pentru ordinea și securitatea publică, chiar dacă faptele datează de acum zece ani. Reclamantul a introdus o acțiune în materie de drept public în fața Tribunalului Federal prin care solicita anularea hotărârii din 5 iunie 2009 și trimiterea cauzei în fața Tribunalului Administrativ Federal pentru aprobarea acordării autorizației de ședere. Reclamantul a susținut că Tribunalul Administrativ Federal a pus în discuție interesele inadmisibile. La data de 21 iulie 2009, actul de suspendare a acțiunii a fost admis prin Ordonanța din 21 iulie 2009. Prin hotărârea din 21 octombrie 2009, Tribunalul Federal a respins acțiunea reclamantului susținând încă o dată că interesul său personal, precum și relațiile familiale cu copiii săi și cu soția sa, nu era legat de interesul public de a îndepărta reclamantul din Elveția. Motivația acestei hotărâri este în mod substanțial aceeași cu cea a Tribunalului Administrativ Federal. Curtea nu a fost informată cu privire la o eventuală expulzare a reclamantului. Dreptul intern relevant la art. 14 din Legea federală din 26 martie 1931 privind șederea și stabilirea străinilor (LSEE), atunci în vigoare, dar abrogată cu efect de la 1 ianuarie 2008 prin Legea federală din 16 decembrie 2005 privind străinii (LETR), a fost formulat după cum urmează: art. 14a (1) În cazul în care executarea trimiterii sau a trimiterii nu este posibilă, nu este legală sau nu poate fi impusă în mod rezonabil, Oficiul Federal al Refugiaților decide să își dea demisia în mod provizoriu în străinătate. (2) La executarea nu este posibilă în cazul în care străinul nu poate părăsi Elveția, nu poate fi retrimis, nici în statul său de origine sau de proveniență, nici într-un stat terț. (3) executarea nu este legală în cazul în care trimiterea la un alt stat membru în statul său de origine sau de proveniență sau într-un stat terț este contrară angajamentelor Elveției care intră sub incidența dreptului internațional. 4a. În cazul în care executarea trimiterii îl pune pe reclamantul de azil într-o situație de urgență personală gravă, în sensul art. 44 al. 3 din Legea din 26 iunie 1998 privind azilul, Oficiul Federal pentru Refugiați poate decide să îl rețină provizoriu. 6. Al. 4 și 4a nu se aplică atunci când străinul expulzat sau retrimis a compromis securitatea și ordinea publică sau le-a afectat grav. GRIEF Invochează art. 8 din convenție, reclamantul susține că refuzul de a-i acorda o autorizație de ședere, după ce a trăit mult timp în Elveția, nu a fost proporțional și, prin urmare, nu a fost. necesare într-o societate democratică ÎNTREBARE CU PĂRȚILE Refuzul de a permite reclamantului să locuiască în Elveția și, în consecință, trimiterea sa din Elveția constituie o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie, în sensul articolului 8 din convenție [1] Comisia a fost înlocuită de Tribunalul Administrativ Federal cu intrarea în vigoare a Legii federale din 17 iunie 2005 privind Tribunalul Administrativ Federal.

DEUXIÈME SECTION

Requête n

o

6009/10

K. M.

contre la Suisse

introduite le 20 janvier 2010

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. K.M., est un ressortissant albanais résidant à Genève. Il est représenté devant la Cour par M

me

Frédérique Boutheon, du Centre Social Protestant de Genève.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant arriva en Suisse en avril 1991 avec sa femme et sa fille, née en 1989, et déposa une demande d’asile. Par décision du 30 juillet 1992, l’office fédéral des réfugiés, qui devint l’office fédéral des migrations par la suite, la rejeta et prononça le renvoi de Suisse.

En février 1992, naquit, à Genève, le deuxième enfant du requérant.

Suite à une demande de reconsidération, l’office fédéral des migrations décida, le 18 décembre 1992, d’annuler sa précédente décision en raison des problèmes de santé de sa fille. Cette décision mit le requérant et sa famille au bénéfice d’une admission provisoire individuelle.

Le requérant travailla, dès lors, pour diverses entreprises genevoises en tant que mécanicien de précision et fut, dès août 1995, indépendant de toute assistance financière accordée aux réfugiés ou admis provisoire.

Il fut arrêté le 9 mars 1999, soupçonné de blanchiment d’argent en rapport avec un trafic des stupéfiants et placé en détention préventive pendant 189 jours, puis remis en liberté à sa demande. Par la suite, il reprit son activité professionnelle à Genève.

Par jugement du 1

er

novembre 2001, le requérant fut condamné à deux ans et demi d’emprisonnement et à dix ans, avec sursis pendant cinq ans, d’expulsion du territoire suisse pour blanchiment d’argent par métier par le tribunal correctionnel de la Côte du canton de Vaud. Il lui était reproché d’avoir contribué, entre juillet 1998 et mars 1999, à écouler le produit d’un trafic de stupéfiants portant sur des sommes allant de 185

000 à 200

000

francs suisses (CHF) et d’en avoir tiré un bénéfice représentant le dixième de cette somme. Ce jugement fut confirmé le 20

juin 2002 par la cour de cassation pénale du tribunal cantonal vaudois et par un arrêt du Tribunal fédéral le 5

mai 2003. Sa condamnation devint exécutoire et il retourna en prison afin de purger sa peine.

Par décision du 15 janvier 2003, l’office fédéral des migrations leva l’admission provisoire du requérant, se fondant sur l’article 14a alinéa 6 de la loi fédérale sur le séjour et l’établissement des étrangers (voir ci-dessous, «

Le droit interne pertinent

») et invoquant le comportement délictueux de ce dernier.

Le requérant interjeta un recours auprès de la commission fédérale de recours en matière d’asile, qui devint le Tribunal administratif fédéral avec effet au 1

er

janvier 2007

[1]

.

Le 4 février 2004, le divorce entre le requérant et sa femme fut prononcé.

Le requérant fut mis au bénéfice d’un régime de semi-liberté dès août 2004 en raison de sa bonne conduite et recommença à travailler, en septembre de la même année à Genève.

Le 30 décembre 2004, le requérant déposa une demande d’autorisation de séjour auprès de l’office cantonal de la population du canton de Genève et mit en avant son droit aux relations familiales, au sens de l’article 8 de la Convention, avec ses deux enfants mineurs.

Cette demande fut rejetée par décision du 31 octobre 2005 en raison de la condamnation pénale du requérant.

Le 14 décembre 2006, la commission fédérale de recours en matière d’asile rejeta le recours interjeté contre la décision du 15 janvier 2003, leva l’admission provisoire et impartit au requérant de quitter la Suisse au plus tard le 15 janvier 2007.

Le requérant présenta une nouvelle demande d’autorisation de séjour auprès de l’office cantonal de la population de Genève le 11 janvier 2007 en mettant en avant son comportement exemplaire et sa réintégration professionnelle depuis sa condamnation pénale ainsi que les relations étroites qu’il entretenait avec ses enfants, devenus ressortissants suisses entre-temps.

Il se remaria avec son ex-femme le 5 mars 2007. Cette dernière avait obtenu la nationalité suisse dans l’intervalle.

Par décision du 13 mars 2007, sa nouvelle demande fut rejetée au motif que l’infraction qu’il avait commise avait gravement violé l’ordre public suisse. L’intérêt public à ce qu’il quitte la Suisse l’emportait sur son intérêt privé à entretenir des relations familiales.

Il interjeta un recours auprès de la commission cantonale de recours de police des étrangers du canton de Genève le 5 avril 2007 qui fut admis par décision du 9 octobre 2007.

Le 9 novembre 2007, l’office cantonal de la population transmit le dossier à l’office fédéral des migrations pour l’approbation de l’octroi de l’autorisation de séjour.

Ce dernier informa le requérant le 29 janvier 2008 qu’il entendait refuser son approbation, en lui donnant l’occasion de se faire entendre à ce sujet.

Après l’avoir entendu, l’office fédéral des migrations refusa l’autorisation de séjour et prononça son renvoi de Suisse, l’intérêt public l’emportant sur l’intérêt privé du requérant.

Il recourut alors devant le Tribunal administratif fédéral le 6 mai 2008, qui restitua l’effet suspensif par décision du 15 mai 2008. Il avança qu’il n’avait plus de liens avec son pays d’origine, sa famille ayant émigré aux Etats-Unis. Par ailleurs, son salaire constituerait le revenu principal de la famille et il contribuerait toujours à l’entretien de ses enfants qui poursuivent des études.

Par arrêt du 5 juin 2009, son recours fut rejeté en raison de la gravité de la faute commise et de son manque de repentir. De plus, l’arrêt souligne que la durée de séjour légal en Suisse devait être ramenée à sept ans, car il était au bénéfice d’une autorisation provisoire de 1991 à 1998 et à sa sortie de prison, il n’avait pu rester en Suisse qu’en raison des procédures qu’il avait introduites. Sa femme s’était remariée avec lui en connaissant sa situation et devait accepter le risque de séparation. Par ailleurs, sa fille étant majeure, il ne pouvait invoquer aucun droit de séjour en Suisse à ce titre. Par contre, ce droit lui était reconnu en ce qui concerne son fils encore mineur, avec lequel il entretenait des relations effectives et étroites, mais pour quelques mois seulement, ce dernier atteignant sa majorité en février 2010. Dès lors, l’intérêt privé du recourant de séjourner en Suisse ne l’emportait pas sur l’intérêt public à renvoyer un délinquant présentant, selon l’arrêt, un danger pour l’ordre et la sécurité publics, même si les faits remontaient à dix ans.

Le requérant interjeta un recours en matière de droit public devant le Tribunal fédéral demandant l’annulation de l’arrêt du 5 juin 2009 et le renvoi de la cause devant le Tribunal administratif fédéral pour approbation de l’octroi de l’autorisation de séjour. Le requérant argua que le Tribunal administratif fédéral avait mis en balance des intérêts inadmissibles.

L’effet suspensif du recours fut admis par ordonnance du 21 juillet 2009.

Par arrêt du 21 octobre 2009, le Tribunal fédéral rejeta le recours du requérant en faisant valoir une nouvelle fois que son intérêt personnel ainsi que les relations familiales avec ses enfants et sa femme ne l’emportaient pas sur l’intérêt public à éloigner le requérant de Suisse. La motivation de cet arrêt est sensiblement la même que celle du Tribunal administratif fédéral.

La Cour n’a pas été informée d’une éventuelle expulsion du requérant.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 14 de la loi fédérale du 26 mars 1931 sur le séjour et l’établissement des étrangers (LSEE), alors en vigueur mais abrogée avec effet au 1

er

janvier 2008 par la loi fédérale du 16 décembre 2005 sur les étrangers (LEtr), était libellé comme suit

:

Article 14a

«

4bis. Si l’exécution du renvoi met le requérant d’asile dans une situation de détresse personnelle grave, au sens de l’art. 44, al. 3 de la loi du 26 juin 1998 sur l’asile, l’Office fédéral des réfugiés peut décider de l’admettre provisoirement.

»

GRIEF

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant fait valoir que le refus de lui octroyer une autorisation de séjour, après avoir vécu longtemps en Suisse, n’était pas proportionné et dès lors pas «

nécessaire dans une société démocratique

».

QUESTION AUX PARTIES

Le refus d’autoriser le requérant à résider en Suisse et, en conséquence, son renvoi de Suisse constituent-ils une violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale, au sens de l’article 8 de la Convention

?

[1]

La commission a été remplacée par le Tribunal administratif fédéral avec l’entrée en vigueur de la loi fédérale du 17 juin 2005 sur le Tribunal administratif fédéral.