Kvistad împotriva Elveției

Reclamanta Doamna Karin Kvistad, este o cetățeană americană și jamaicană născută în 1969 și locuind la Geneva. A fost reprezentată în fața Curții de Me Alain Lestourneaud, avocat la Thonon-les-Bains (Franța). A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.

În aprilie 2004, în timp ce locuia în Statele Unite, a făcut cunoștință cu un cetățean american, R.S., cu care a avut un copil, M.J.K., născut în 2005 la Volusia (Florida).

Reclamanta susține că R.S. era pedofil și că a avut în mai multe rânduri comportament inadecvat cu fiul ei născut dintr-o căsătorie acum anulată. Ea susține, în plus, că avea probleme cu stupefiante și că a fost victimă a violenței conjugale.

Prin cerere din 6 februarie 2006, ea a cerut tribunalului din al șaptelea district judecesc, competent pentru comitatul Volusia ( circuit court of the seventh judicial circuit, in and for Volusia county ; mai jos : tribunalul Volusia) o ordonanță de protecție împotriva violenței conjugale ( injuction for protection against domestic violence ). Prin ordonanță din aceeași zi, tribunalul Volusia a admis parțial cererea și a convocat părțile la o ședință prevăzută pentru 15 februarie 2006. Pe 8 februarie 2006, reclamanta și-a retractat cererea.

La o dată nedeterminată, aparent la sfârșitul aprilie 2006, R.S. a intentat o acțiune de stabilire a paternității ( petition to determine paternity ) în fața tribunalului Volusia. Pe lângă constatarea paternității sale biologice prin intermediul unei analize genetice, el cerea jurisdicției să interzică reclamantei să o scoată pe M.J.K. din circumscripția tribunalului Volusia și să interzică emiterea unui pașaport în numele copilului.

Prin ordonanță de măsuri provizorii ( order for temporary injunction ) din 25 aprilie 2006, tribunalul Volusia a interzis reclamantei, care nu fusese anterior ascultată ( without prior notice ), să plece din circumscripția tribunalului Volusia și să facă emis un pașaport în numele fiicei sale. Jurisdicția i-a ordonat, de asemenea, să returneze către R.S. orice pașaport care ar fi putut fi eliberat în interim. În cele din urmă, tribunalul a convocat părțile la o ședință de dezbateri contradictorii prevăzută pentru 23 mai 2006 și a amintit că încălcarea ordinanței implică condamnare la pedepsele penale prevăzute în materie de nerespectare a curții ( contempt of court ).

Reclamanta susține că ordinanța din 25 aprilie 2006 nu i-a fost notificată și că a aflat de existența acesteia doar cu ocazia procedurii în fața jurisdicțiilor elvețiene.

Pe 21 mai 2006, reclamanta a plecat din Statele Unite, dând o dată cu ea fiica sa. După ce a ședut scurt timp în Spania, s-au stabilit la Geneva pe 4 iulie 2006. Autoritățile geneveze au eliberat reclamantei și fiicei sale o autorizație de stabilire.

Prin ordonanță ( order ) din 6 noiembrie 2006, tribunalul Volusia a constatat, pe baza articolelor 3 și 15 ale Convenției de la Haga din 1980 că R.S. era tatăl biologic al M.J.K., că deținea autoritatea parentală naturală asupra copilului ( inherent custodial rights ) și că reținerea M.J.K. în afara teritoriului Statelor Unite de către mama acesteia constituia o încălcare a articolului 3 al Convenției de la Haga din 1980. Ca urmare, autoritățile publice ( all authorities ) au fost invitate să întreprindă ceea ce era necesar pentru a restaura R.S. în drepturile sale.

Reclamanta susține că pe 3 martie 2007, aproximativ treizeci de polițiști au rupt în apartamentul ei la șapte și jumătate dimineața demolând ușa de intrare a apartamentului. Ea susține că aceștia au amenințat-o cu o pistolă, înainte de a o pune în cătușe și a o duce la postul de poliție pentru interrogare. Procesul-verbal al interrogatoriului indică faptul că reclamanta este „ audiată în calitate de autor presupus al infracțiunii la Convenția de la Haga cu privire la aspectele civile ale răpirii internaționale a copiilor " și că i se " dă cunoștință, prin citirea unui formular, a [drepturilor sale] conform articolului 107A al codului de procedură penală. " Documentul menționează, de asemenea, că reclamanta acceptă să rămână în postul de poliție și că „ explică liber pe următoarele ", și anume un relat redactat la persoana întâi a relației dintre reclamantă și R.S., ai grievurilor sale împotriva acestuia și circumstanțelor în care a fost determinată să plece din Statele Unite. Procesul-verbal este semnat de reclamantă. Aceasta nu furnizează informații cu privire la continuarea investigației.

Prin cerere din 17 aprilie 2007, R.S. a cerut tribunalului de tutelă al Republicii și cantonului Geneva (mai jos : tribunalul de tutelă) să ordoneze revenirea imediată a M.J.K. în Statele Unite.

După ce a ținut o ședință, dedicată în special audierii reclamantei și a lui R.S., tribunalul a respins cererea prin ordonanță din 8 iunie 2007. Jurisdicția a considerat în substanță că reclamanta era singura purtătoare a autorității parentale asupra M.J.K. și că deplasarea copilului nu era, prin urmare, ilicită.

R.S. a declarat apel în fața curții de justiție a cantonului Geneva. Prin decizie din 22 august 2007, jurisdicția a confirmat ordinanța tribunalului de tutelă. Ea a estimat că reclamanta nu era neapărat purtătoarea exclusivă a autorității parentale asupra M.J.K., dar că R.S. nu exercitase de fapt dreptul de pază înainte de plecarea M.J.K. Din aceasta a concluzionat că deplasarea copilului nu era, oricum, ilicită.

R.S. l-a sesizat apoi pe Tribunalul Federal. Prin hotărâre din 17 octombrie 2007, jurisdicția a anulat hotărârea curții de justiție și a ordonat reclamantei să asigure revenirea M.J.K. în Statele Unite până la sfârșitul lunii noiembrie 2007. Bazând-se, printre altele, pe ordinanța pronunțată pe 6 noiembrie 2006 de tribunalul Volusia, jurisdicția a considerat că deplasarea copilului era ilicită în sensul Convenției de la Haga din 1980, deoarece R.S. era purtător de autoritate parentală și exercita dreptul de pază de fapt.

La cererea Curții, avocatul reclamantei a confirmat, prin scrisoare din 4 iunie 2012, că „ situația [reclamantei] și a fiicei sale M.J.K. [...] în prezent în vârstă de 7 ani a fost regularizată în raport cu autoritățile elvețiene. " În anexă figurau o copie a titlurilor de ședere ale reclamantei (autorizație de stabilire) și a fiicei sale, ambele valabile până în 2013, precum și o copie a pașaportului jamaican al reclamantei, și o copie a unei scrisori din 25 mai 2012, adresate reclamantei de o institutoare, și din care reiese că M.J.K. frecventează o școală publică la Geneva de doi ani. B. Dreptul intern și internațional relevant 1. Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale răpirii internaționale a copiilor art. 3 „ 1. Deplasarea sau neîntoarcerea unui copil este considerată ilicită : a. atunci când are loc în încălcare a unui drept de pază, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism, singur sau în comun, de legea Statului în care copilul avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasare sau neîntoarcere ; și b. că acest drept era exercitat de fapt singur sau în comun, la momentul deplasării sau neîntoarcerii, sau ar fi fost dacă nu ar fi survenit asemenea evenimente. 2. Dreptul de pază menționat la a poate rezulta în special dintr-o atribuire de drept, dintr-o decizie judiciară sau administrativă, sau dintr-un acord în vigoare conform legii acestui Stat. " 2. Legea federală din 21 decembrie 2007 cu privire la răpirea internațională a copiilor și Convenția de la Haga (intrat în vigoare pe 1 er iulie 2009) art. 12 – Executarea deciziei „ 1. Cantonurile desemnează o autoritate unică responsabilă cu executarea deciziei. 2. Autoritatea ține cont de interesul copilului și se străduiește să obțină executarea voluntară a deciziei. " art. 13 – Modificarea deciziei „ 1. Tribunalul poate, la cerere, modifica decizia care ordonează revenirea copilului atunci când circumstanțele care se opun acesteia s-au schimbat în mod determinant. 2. Se pronunță, de asemenea, asupra clasificării procedurii de execuție. " art. 16 – Dispozițiile tranzitorii „ Dispozițiile prezentei legi privind răpirea internațională a copiilor se aplică, de asemenea, cererilor de revenire care erau în curs de urmărire în fața autorităților cantonale la momentul intrării în vigoare a prezentei legi. " 3. Codul federal de procedură civilă din 19 decembrie 2008 (intrat în vigoare pe 1 er ianuarie 2011) art. 337 – Execuție directă „ 1. Dacă tribunalul care a pronunțat decizia a ordonat măsurile de execuție necesare (...), decizia poate fi executată direct. 2. Partea care a pierdut procesul poate cere suspendarea executării în fața tribunalului de execuție; art. 341 se aplică prin analogie. " art. 338 – Decizie de execuție „ 1. Dacă decizia nu poate fi executată direct, o cerere de execuție este prezentată tribunalului de execuție. 2. Cerând trebuie să stabilească condițiile executării și să furnizeze documentele necesare. " art. 341 – Examen al caracterului executabil al deciziei „ 1. Tribunalul de execuție examinează caracterul executabil de oficiu. 2. Fixează părții care a pierdut procesul o perioadă scurtă pentru a se determina. 3. Din punct de vedere substanțial, partea care a pierdut procesul poate alega doar că fapte care se opun executării deciziei au survenit după notificarea acesteia, de exemplu stingerea, suspendarea, prescripția sau perimarea prestației datorată. Stingerea și suspendarea trebuie dovedite prin acte. " 4. Legea federală privind străinii din 16 decembrie 2005 art. 34 – Autorizație de stabilire „ 1. Autorizația de stabilire este acordată pentru o durată nedeterminată și fără condiții (...) " 5. Codul genevez de procedură penală din 29 septembrie 1977 (în vigoare până la 31 decembrie 2010) art. 32 – Mandat de aducere „ 1. Mandatul de aducere este actul prin care un magistrat sau un funcționar competent ordonează capturarea persoanei bănuite de o infracțiune și reținerea provizorie a acesteia în vederea unui interrogatoriu. 2. Orice persoană arestată în virtutea unui mandat de aducere trebuie să fie interogată cât mai curând posibil de către autoritatea care a emis mandatul (...) " art. 107A – Drepturi ale persoanei audiate de poliție „ 1. În cadrul audierii sale, poliția indică persoanei audiate că aceasta trebuie să se supună măsurilor necesare pentru controlul identității. Trebuie să îi aducă la cunoștință fără întârziere dacă este audiată ca informant sau ca autor presupus al infracțiunii. 2. (...) 3. Când o persoană este audiată ca autor presupus al unei infracțiuni, este avertizată, fără întârziere, prin remiterea unei copii a prezentului articol într-o limbă înțeleasă de aceasta, cu privire la : a) că trebuie, în termen de 24 de ore cel mult, dacă nu este eliberată, să fie pusă la dispoziția judecătorului de instrucție și că acesta are 24 de ore cel mult pentru a o interoga și a o elibera sau pentru a emite contre unui mandat de arest ; b) că poate cere la orice moment în cursul interrogatoriului ei și la ieșirea din localurile de poliție a fi supusă unui examen medical și că un astfel de examen are loc și la cererea poliției ; c) că poate lua cunoștință de acuzațiile aduse împotriva sa și a faptelor care i se reproșează ; d) că nu poate fi forțată să depună mărturie împotriva ei sau să se mărturisească vinovată ; e) că poate informa de deținerea sa o persoană apropiată, un membru al familiei sau angajatorul, cu excepția riscului de coluziune sau pericol pentru cursul investigației, precum și poate notifica avocatul ; f) că poate informa de deținerea sa consulatul, dacă este străină ; g) că are dreptul să obțină vizita unui avocat și să se consulte liber cu acesta, de la sfârșitul interrogatoriului de către ofițerul de poliție, dar cel mai târziu la prima oră de lucru după expirarea a 24 de ore de la începerea audierii de către poliție, cu excepția riscului de coluziune sau pericol pentru cursul investigației , orele de vizită ale avocaților la închisoare putând, totuși, să se limiteze la două ore sâmbăta, duminica și în zilele de sărbătoare ; h) că poate, dacă nu cunoaște un avocat, să i se desemneze unul ; i) că poate, după caz, să facă apel la asistență juridică, în condițiile prevăzute de lege. 4. Mențiune este făcută din aceste comunicări în raportul de poliție. " art. 114A – Plângere împotriva intervenției poliției „ 1. Orice persoană direct afectată de a. o măsură de constrângere ordonată de poliție în virtutea articolelor 32 (...), 122 (...) b. (...) poate să se plângă, în scris, de o încălcare a legii în fața procurorului general (...) " art. 114B – Decizie „ 1. Procurorul general pronunță o decizie succint motivată și notificată părților 2. Dacă o dispoziție a legii a fost încălcată, procurorul general o constată. 3. El ordonă măsurile potrivite pentru a asigura respectarea legii. 4. Poate acorda o indemnitate echitabilă (...) " art. 122 – Dreptul de capturare „ 1. În cazurile de flagrant delict, organele de poliție judiciară au dreptul să captureze participanții presumiți. Orice persoană prezentă are același drept. (...) " GRIEVURI

Invocând art. 6 din Convenție, reclamanta se plânge că Tribunalul Federal a ordonat revenirea fiicei sale fără a efectua investigații suplimentare și fără a ține cont de interesul superior al copilului.

Pe baza articolului 8 din Convenție, luat izolat și în combinație cu articolele 3 și 5 din Convenție, reclamanta susține că decizia Tribunalului Federal se bazează pe sentințele pronunțate în absență de jurisdicțiile americane și nu ia în considerare nici interesul superior al copilului, nici riscurile la care fiica reclamantei ar fi expusă în caz de revenire în Statele Unite.

Din nou privitor la art. 8 din Convenție, luat izolat și în combinație cu articolele 3 și 5 din Convenție, reclamanta susține, de asemenea, că poliția s-a angajat într-o percheziție nejustificată și brutală a domiciliului ei pe 3 martie 2007. Ea consideră disproporționat faptul că treizeci de polițiști au rupt în apartamentul ei și că a fost amenințată cu pistolă, apoi pusă în cătușe și interogată timp de opt ore consecutiv. ÎN DREPT A. Cu privire la hotărârea Tribunalului Federal din 17 octombrie 2007

Invocând articolele 3, 5, 8 și 6 din Convenție, reclamanta se plânge că jurisdicțiile interne au ordonat revenirea copilului în Statele Unite fără a ține suficient cont de interesul superior al acestuia și riscurile la care M.J.K. putea fi expusă în acest țară.

Stăpână a calificării juridice a faptelor, Curtea consideră că acest greu trebuie examinat din perspectiva articolului 8 din Convenție, ale căror dispozițiilor relevante se citesc după cum urmează : „ 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții ei private și familiale, domiciliului și corespondenței. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. "

Curtea observă de la început că hotărârea Tribunalului Federal care ordonează revenirea copilului în Statele Unite, care constituia desigur o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea vieții familiale (a se vedea Šneersone și Kampanella c. Italia , nr. o 14737/09, § 88, 12 iulie 2011), nu a fost niciodată executată. În acest sens, Curtea observă că Convenția trebuie interpretată în așa fel încât să garanteze drepturi concrete și efective, și nu teoretice și iluzorii ( Artico c. Italia , 13 mai 1980, § 33 , seria A nr o 37). În ceea ce privește o expulzare, calitatea de victimă se dobândește doar în prezența unei hotărâri imediat executabile, simplul îndemn de a abandona teritoriul nefiind suficient ( Keni c. Italia (decizie), nr. o 20046/10, 10 iulie 2012 ; Beghal c. Franța (decizie), nr. o 27778/09, 6 septembrie 2011 ; Drissi c. Italia (decizie), nr. o 44448/08, 28 septembrie 2010 ; Mitina c. Letonia (decizie), nr. o 67279/01, 16 noiembrie 2006 ; Panevski și alții c. Irlanda (decizie), nr. o 2453/03, 13 octombrie 2005 ; Dremlyuga c. Letonia (decizie), nr. o 66729/01, 29 aprilie 2003 ; S.M .K c. Austria (decizie), nr. o 28604/95, 16 februarie 1996 ; H.D. c. Franța (decizie), nr. o 20019/92, 22 octombrie 1992 ; Vijayanathan și Pusparajah c. Franța , 27 august 1992, §§ 43-47, seria A nr o 241 ‑ B), cu excepția cazului în care aceasta nu creează dificultăți importante pentru reclamantă ( mutatis mutandis , Baylac-Ferrer și Suarez c. Franța (decizie), nr. o 27977/04, 25 septembrie 2008).

Curtea reamintește, de asemenea, că pentru a judeca respectarea articolului 8, este necesar să se țină cont și de dezvoltările care s-au produs de la hotărârea Tribunalului Federal care ordonează revenirea copilului ( Neulinger și Shuruk c. Elveția [GC], nr. o 41615/07, § 145, CEDO 2010).

Atingând circumstanțele cauzei, Curtea observă de la început că hotărârea litigioasă nu a fost niciodată executată, în timp ce prezenta cerere este în curs de urmărire de cinci ani. Din aceasta deduce că situația reclamantei se distinge distinct de cea care a dus la hotărârea Curții în cauza Neulinger și Shuruk precitată, unde tatăl copilului sesizase jurisdicțiile elvețiene de o cerere de execuție a deciziei Tribunalului Federal imediat după pronunțarea acesteia (a se vedea Neulinger și Shuruk, precitat, § 45).

Rămâne totuși de verificat dacă existența simplă a unei hotărâri judecătorești ordonând revenirea copilului reclamantei în Statele Unite cauzează reclamantei dificultăți importante. Pe acest punct, Curtea observă că reclamanta și fiica sa locuiesc legal în Elveția, ambele fiind în beneficiul unei autorizații de stabilire care le dă dreptul la eliberarea și reînoirea titlului lor de ședere. Statutul lor de rezident nu este, prin urmare, precarious și reclamanta nu indică faptul că ar fi suferit presiuni particulare din partea autorităților elvețiene pentru a-și rentoarce fiica către autoritățile americane. Copilul este, de altfel, în mod normal școlarizat într-o instituție publică. Nicio parte a dosarului nu lasă să se întrevadă că reclamanta ar fi într-o situație dificilă din cauza hotărârii litigioase a Tribunalului Federal.

Chiar și presupunând că R.S. ar cere acum autorităților elvețiene să execute hotărârea Tribunalului Federal, Curtea observă că reclamanta are la dispoziție mai multe mijloace de a contesta această cerere și de a invoca circumstanțele noi. În primul rând, art. 13 din Legea federală privind răpirea internațională a copiilor și Convenția de la Haga, intrat în vigoare în interim, dar aplicabil conform articolului 16 al aceleiași legi, autorizează reclamanta să sesizeze jurisdicțiile în vederea modificării hotărârii litigioase pentru a ține cont de circumstanțe noi. Articolele 337 alineat 2 și 341 din Codul de procedură civilă permit, de asemenea, reclamantei să invocieze mijloace care ar fi împotriva revenirii fiicei sale în Statele Unite. Ea va putea, după caz, să sesizeze din nou Curtea în cazul în care jurisdicțiile naționale nu-i admit cererile.

Ținând cont de aceste elemente, Curtea ajunge la concluzia că dreptul la respectarea vieții private și familiale al reclamantei nu mai este lezat datorită existenței simple a hotărârii litigioase a Tribunalului Federal. Ea dispune, în fapt, de mijloace adecvate pentru a-și invoca drepturile dacă aceasta ar urma să fie executată ( mutatis mutandis, Vijayanathan și Pusparajah , precitat, § 46).

Din aceasta urmează că acest greu trebuie respins ca manifest nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Cu privire la arestarea reclamantei pe 3 martie 2007

Invocând articolele 3, 5 și 8 din Convenție, reclamanta denunță condițiile arestării sale la domiciliul ei pe 3 martie 2007. Ea se plânge în special de numărul de polițiști prezenți, de faptul că a fost amenințată cu o pistolă și pusă în cătușe, precum și de durata interrogatoriului de către forțele de poliție.

Stăpână a calificării juridice a faptelor, Curtea consideră că acest greu trebuie examinat doar din perspectiva articolului 3 din Convenție care se citește după cum urmează : „ Nimeni nu poate fi supus torturii nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. "

Curtea observă de la început că reclamanta nu a ridicat niciodată acest greu în fața jurisdicțiilor naționale. Nu reiese din dosar că ar fi exercitat recursul prevăzut la art. 114A al Codului genevez de procedură penală, atunci în vigoare, pentru a se plânge de condițiile arestării sale sau de executarea unui mandat de aducere care ar fi putut fi emis împotriva sa. Acest recurs i-ar fi permis să obțină o decizie a procurorului general, constatând, după caz, încălcarea dispozițiilor legale relevante și ordonând măsurile care se impuneau (art. 114B al Codului genevez de procedură penală). Acesta constituia, prin urmare, un recurs concret și eficace care trebuia epuizat anterior sesizării Curții.

Această concluzie se impune chiar și în situația în care reclamanta nu fusese formal acuzată de comiterea unei infracțiuni penale (a se vedea §11 mai sus), deoarece polițiștii o informaseseră, în conformitate cu art. 107A al Codului genevez de procedură penală, cu privire la drepturile ei ca autor presupus al unei infracțiuni. Curtea observă, în orice scop, că reclamanta nu a indicat niciodată că nicio cale de recurs nu i-ar fi deschisă pentru a se plânge de condițiile arestării sale.

Ținând cont de aceste elemente, Curtea consideră că reclamanta nu a epuizat căile de recurs interne și că, prin urmare, grievul trebuie declarat inadmisibil în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritatea, Declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

La requérante M me Karin Kvistad, est une ressortissante américaine et jamaïcaine née en 1969 et résidant à Genève. Elle a été représentée devant la Cour par M e Alain Lestourneaud, avocat à Thonon-les-Bains (France). A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

En avril 2004, alors qu’elle habitait aux Etats-Unis, elle fit la connaissance d’un ressortissant américain, R.S., avec lequel elle eut un enfant, M.J.K., née en 2005 à Volusia (Floride).

La requérante allègue que R.S. était pédophile et qu’il avait eu à plusieurs reprises un comportement inadéquat avec son fils né d’un mariage désormais dissout. Elle soutient, par ailleurs, qu’il avait des problèmes de stupéfiants et qu’elle a été victime de violences conjugales.

Par requête du 6 février 2006, elle demanda au tribunal du septième arrondissement judiciaire, compétent pour le comté de Volusia ( circuit court of the seventh judicial circuit, in and for Volusia county ; ci-après : le tribunal de Volusia) une injonction de protection contre la violence conjugale ( injuction for protection against domestic violence ). Par ordonnance du même jour, le tribunal de Volusia fit temporairement droit à la requête et convoqua les parties à une audience prévue le 15 février 2006. Le 8 février 2006, la requérante se désista de sa demande.

A une date indéterminée, vraisemblablement fin avril 2006, R.S. introduisit une action en paternité ( petition to determine paternity ) devant le tribunal de Volusia. Outre le constat de sa paternité biologique au moyen d’une analyse génétique, il demandait à la juridiction d’interdire à la requérante d’emporter M.J.K. en dehors du ressort du tribunal de Volusia et d’interdire l’établissement d’un passeport au nom de l’enfant.

Par ordonnance de mesures provisoires ( order for temporary injunction ) du 25 avril 2006, le tribunal de Volusia interdit à la requérante, qui n’avait pas été préalablement entendue ( without prior notice ), de quitter le ressort du tribunal de Volusia et de faire établir un passeport au nom de sa fille. La juridiction lui enjoignit par ailleurs de remettre à R.S. tout passeport qui aurait pu être délivré dans l’intervalle. Finalement, le tribunal convoqua les parties à une audience de débats contradictoires prévue le 23 mai 2006 et rappela que la violation de l’ordonnance emportait la condamnation aux peines criminelles prévues en matière d’outrage au tribunal ( contempt of court ).

La requérante allègue que l’ordonnance du 25 avril 2006 ne lui a pas été notifiée et qu’elle n’en a appris l’existence qu’à l’occasion de la procédure devant les juridictions suisses.

Le 21 mai 2006, la requérante quitta les Etats-Unis, emportant sa fille avec elle. Après avoir brièvement séjourné en Espagne, elles s’établirent à Genève le 4 juillet 2006. Les autorités genevoises délivrèrent à la requérante et à sa fille une autorisation d’établissement.

Par ordonnance ( order ) du 6 novembre 2006, le tribunal de Volusia constata, sur le fondement des articles 3 et 15 de la Convention de la Haye de 1980 que R.S. était le père biologique de M.J.K., qu’il détenait l’autorité parentale naturelle sur l’enfant ( inherent custodial rights ) et que la rétention de M.J.K. en dehors du territoire des Etats-Unis par sa mère constituait une violation de l’article 3 de la Convention de la Haye de 1980. Partant, les pouvoirs publics ( all authorities ) étaient invités à entreprendre ce qui était nécessaire pour restaurer R.S. dans ses droits.

La requérante allègue que le 3 mars 2007, une trentaine de policiers firent irruption chez elle à sept heures trente du matin en démolissant la porte d’entrée de son appartenement. Elle soutient que ceux-ci la menacèrent avec un pistolet, avant de la menotter et de la conduire au poste de police pour l’interroger. Le procès-verbal de l’interrogatoire indique que la requérante est « entendue en qualité d’auteur présumé d’infraction à la Convention de La Haye sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants » et qu’il lui « est donné connaissance, par lecture d’un formulaire, de [ses] droits tels qu’ils ressortent de l’article 107A du code de procédure pénale. » Le document mentionne également que la requérante accepte de rester dans le commissariat de police et qu’elle « explique librement ce qui suit », soit un récit rédigé à la première personne de la relation entre la requérante et R.S., de ses griefs à l’encontre de celui-ci et des circonstances dans lesquelles elle a été amenée à quitter les Etats-Unis. Le procès-verbal est signé par la requérante. Cette dernière ne fournit aucune information concernant la suite de l’enquête.

Par requête du 17 avril 2007, R.S. demanda au tribunal tutélaire de la République et canton de Genève (ci-après : le tribunal tutélaire) d’ordonner le retour immédiat de M.J.K. aux Etats-Unis.

Après avoir tenu une audience, consacrée notamment à l’audition de la requérante et de R.S., le tribunal rejeta la requête par une ordonnance du 8 juin 2007. La juridiction considéra en substance que la requérante était la seule titulaire de l’autorité parentale sur M.J.K. et que le déplacement de l’enfant n’était donc pas illicite.

R.S. interjeta appel devant la cour de justice du canton de Genève. Par une décision du 22 août 2007, la juridiction confirma l’ordonnance du tribunal tutélaire. Elle estima que la requérante n’était pas nécessairement titulaire exclusif de l’autorité parentale sur M.J.K., mais que R.S. n’avait pas exercé de manière effective son droit de garde avant le départ de M.J.K. Elle en déduisit que le déplacement de l’enfant n’était de toute façon pas illicite.

R.S. saisit alors le Tribunal fédéral. Par un arrêt du 17 octobre 2007, la juridiction annula l’arrêt de la cour de justice et ordonna à la requérante d’assurer le retour de M.J.K. aux Etats-Unis d’ici à la fin du mois de novembre 2007. Se fondant, entre autre, sur l’ordonnance rendue le 6 novembre 2006 par le tribunal de Volusia, la juridiction considéra que le déplacement de l’enfant était illicite au sens de la Convention de La Haye de 1980, car R.S. était titulaire de l’autorité parentale et exerçait son droit de garde de manière effective.

A la demande de la Cour, l’avocat de la requérante confirma, par lettre du 4 juin 2012, que « la situation de [la requérante] et de sa fille M.J.K. [...] actuellement âgée de 7 ans a été régularisée à l’égard des autorités helvétiques. » En annexe figuraient une copie des titres de séjour de la requérante (autorisation d’établissement) et de sa fille, tous deux valables jusqu’en 2013, ainsi qu’une copie du passeport jamaïcain de la requérante, et une copie d’une lettre du 25 mai 2012, adressée à la requérante par une institutrice, et dont il ressort que M.J.K. fréquente une école publique à Genève depuis deux ans. B. Le droit interne et international pertinent 1. Convention de la Haye du 25 octobre 1980 sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants Article 3 « 1. Le déplacement ou le non-retour d’un enfant est considéré comme illicite : a. lorsqu’il a lieu en violation d’un droit de garde, attribué à une personne, une institution ou tout autre organisme, seul ou conjointement, par le droit de l’Etat dans lequel l’enfant avait sa résidence habituelle immédiatement avant son déplacement ou son non-retour ; et b. que ce droit était exercé de façon effective seul ou conjointement, au moment du déplacement ou du non-retour, ou l’eût été si de tels événements n’étaient survenus. 2. Le droit de garde visé en a peut notamment résulter d’une attribution de plein droit, d’une décision judiciaire ou administrative, ou d’un accord en vigueur selon le droit de cet Etat. » 2. Loi fédérale du 21 décembre 2007 sur l’enlèvement international d’enfants et les Conventions de la Haye (entrée en vigueur le 1 er juillet 2009) Article 12 – Exécution de la décision « 1. Les cantons désignent une autorité unique chargée d’exécuter la décision. 2. L’autorité tient compte de l’intérêt de l’enfant et s’efforce d’obtenir l’exécution volontaire de la décision. » Article 13 – Modification de la décision « 1. Le tribunal peut, sur requête, modifier la décision ordonnant le retour de l’enfant lorsque les circonstances qui s’y opposent ont changé de manière déterminante. 2. Il statue également sur le classement de la procédure d’exécution. » Article 16 – Dispositions transitoires « Les dispositions de la présente loi concernant l’enlèvement international d’enfants s’appliquent également aux demandes de retour qui étaient pendantes devant les autorités cantonales au moment de l’entrée en vigueur de la présente loi. » 3. Code fédéral de procédure civile du 19 décembre 2008 (entrée en vigueur le 1 er janvier 2011) Article 337 – Exécution directe « 1. Si le tribunal qui a rendu la décision a ordonné les mesures d’exécution nécessaires (...), la décision peut être exécutée directement. 2. La partie succombante peut demander la suspension de l’exécution auprès du tribunal de l’exécution; l’art. 341 est applicable par analogie. » Article 338 – Décision d’exécution « 1. Si la décision ne peut être exécutée directement, une requête d’exécution est présentée au tribunal de l’exécution. 2. Le requérant doit établir les conditions de l’exécution et fournir les documents nécessaires. » Article 341 – Examen du caractère exécutoire de la décision « 1. Le tribunal de l’exécution examine le caractère exécutoire d’office. 2. Il fixe à la partie succombante un bref délai pour se déterminer. 3. Sur le fond, la partie succombante peut uniquement alléguer que des faits s’opposant à l’exécution de la décision se sont produits après la notification de celle-ci, par exemple l’extinction, le sursis, la prescription ou la péremption de la prestation due. L’extinction et le sursis doivent être prouvés par titres. » 4. La loi fédérale sur les étrangers du 16 décembre 2005 Article 34 – Autorisation d’établissement « 1. L’autorisation d’établissement est octroyée pour une durée indéterminée et sans conditions (...) » 5. Code genevois de procédure pénale du 29 septembre 1977 (en vigueur jusqu’au 31 décembre 2010) Article 32 – Mandat d’amener « 1. Le mandat d’amener est l’acte par lequel un magistrat ou un fonctionnaire compétent ordonne d’appréhender la personne prévenue d’un crime ou d’un délit et de la faire détenir provisoirement en vue d’un interrogatoire. 2. Toute personne arrêtée en vertu d’un mandat d’amener doit être interrogée au plus vite par l’autorité qui a décerné le mandat (...) » Article 107A – Droits de la personne entendue par la police « 1. Dans le cadre de ses auditions, la police indique à la personne entendue qu’elle doit se soumettre aux mesures nécessaires au contrôle de son identité. Elle doit porter à sa connaissance sans délai si elle est entendue à titre de renseignements ou d’auteur présumé de l’infraction. 2. (...) 3. Lorsqu’une personne est entendue comme auteur présumé d’une infraction elle est rendue attentive, sans délai, par la remise d’une copie du présent article dans une langue comprise par elle, à ce : a) qu’elle doit, dans les 24 heures au plus, si elle n’est pas relaxée, être mise à la disposition du juge d’instruction et que celui-ci dispose de 24 heures au plus pour l’interroger et la relaxer ou décerner contre elle un mandat d’arrêt ; b) qu’elle peut demander à tout moment pendant la durée de son interrogatoire et au moment de quitter les locaux de police à faire l’objet d’un examen médical et qu’un tel examen a également lieu sur demande de la police ; c) qu’elle peut prendre connaissance des charges dirigées contre elle et des faits qui lui sont reprochés ; d) qu’elle ne peut être forcée de déposer contre elle-même ou de s’avouer coupable ; e) qu’elle peut informer de sa détention un proche, un familier ou son employeur, sauf risque de collusion ou de danger pour le cours de l’enquête, ainsi que faire prévenir son avocat ; f) qu’elle peut informer de sa détention son consulat, si elle est étrangère ; g) qu’elle a le droit d’obtenir la visite d’un avocat et de conférer librement avec lui, dès la fin de son interrogatoire par l’officier de police, mais au plus tard à la première heure ouvrable à l’issue des 24 heures suivant le début de son audition par la police, sauf risque de collusion ou de danger pour le cours de l’enquête , les horaires de visites des avocats à la prison pouvant toutefois être limités à deux heures le samedi, le dimanche et les jours fériés ; h) qu’elle peut, si elle ne connaît pas d’avocat, s’en faire désigner un ; i) qu’elle peut, le cas échéant, faire appel à l’assistance juridique, aux conditions prévues par la loi. 4. Mention est faite de ces communications au rapport de police. » Article 114A – Plainte contre les interventions de la police « 1. Toute personne directement touchée par a. une mesure de contrainte ordonnée par la police en vertu des articles 32 (...), 122 (...) b. (...) peut se plaindre, par écrit, d’une violation de la loi auprès du procureur général (...) » Article 114B – Décision « 1. Le procureur général rend une décision succinctement motivée et notifiée aux parties 2. Si une disposition de la loi a été violée, le procureur général le constate. 3. Il ordonne les mesures propres à assurer le respect de la loi. 4. Il peut allouer une indemnité équitable (...) » Article 122 – Droit d’appréhender « 1. Dans les cas de flagrant délit, les organes de la police judiciaire ont le droit d’appréhender les participants présumés. Toute personne présente a le même droit. (...) » GRIEFS

Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint que le Tribunal fédéral a ordonné le retour de sa fille sans procéder à de plus amples investigations et sans tenir compte de l’intérêt supérieur de l’enfant.

Sur le terrain de l’article 8 de la Convention, pris isolément et en combinaison avec les articles 3 et 5 de la Convention, la requérante soutient que la décision du Tribunal fédéral repose sur des jugements rendus par défaut par les juridictions américaines et qu’elle ne prend en compte ni l’intérêt supérieur de l’enfant, ni les risques auxquels la fille de la requérante serait exposée en cas de retour aux Etats-Unis.

Toujours au regard de l’article 8 de la Convention, pris isolément et en combinaison avec les articles 3 et 5 de la Convention, la requérante allègue également que la police s’est livrée à une perquisition injustifiée et brutale à son domicile le 3 mars 2007. Elle estime disproportionné le fait que trente policiers aient fait irruption dans son appartement et qu’elle ait été menacée avec pistolet, puis menottée et interrogée durant huit heures d’affilée. EN DROIT A. Sur l’arrêt du Tribunal fédéral du 17 octobre 2007

Invoquant les articles 3, 5, 8 et 6 de la Convention, la requérante se plaint que les juridictions internes ont ordonné le retour de son enfant aux Etats-Unis sans prendre suffisamment en compte son intérêt supérieur et les risques auxquels M.J.K. pouvait être exposée dans ce pays.

Maîtresse de la qualification juridique des faits, la Cour estime que ce grief doit être examiné sous l’angle de l’article 8 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

La Cour note d’emblée que l’arrêt du Tribunal fédéral ordonnant le retour de l’enfant aux Etats-Unis, qui constituait certes une ingérence dans le droit de la requérante au respect de sa vie familiale (voir Šneersone et Kampanella c. Italie , n o 14737/09, § 88, 12 juillet 2011), n’a jamais été exécuté. A ce propos, la Cour observe que la Convention doit s’interpréter de façon à garantir des droits concrets et effectifs, et non théoriques et illusoires ( Artico c. Italie , 13 mai 1980, § 33 , série A n o 37). S’agissant d’une expulsion, la qualité de victime ne s’acquiert qu’en présence d’une décision immédiatement exécutoire, la simple invitation à quitter le territoire ne suffisant pas ( Keni c. Italie (déc.), n o 20046/10, 10 juillet 2012 ; Beghal c. France (déc.), n o 27778/09, 6 septembre 2011 ; Drissi c. Italie (déc.), n o 44448/08, 28 septembre 2010 ; Mitina c. Lettonie (déc.), n o 67279/01, 16 novembre 2006 ; Panevski et autres c. Irlande (déc.), n o 2453/03, 13 octobre 2005 ; Dremlyuga c. Lettonie (déc.), n o 66729/01, 29 avril 2003 ; S.M .K c. Autriche (déc.), n o 28604/95, 16 février 1996 ; H.D. c. France (déc.), n o 20019/92, 22 octobre 1992 ; Vijayanathan et Pusparajah c. France , 27 août 1992, §§ 43-47, série A n o 241 ‑ B), à moins que cette dernière n’entraîne des difficultés importantes pour la requérante ( mutatis mutandis , Baylac-Ferrer et Suarez c. France (déc.), n o 27977/04, 25 septembre 2008).

La Cour rappelle, par ailleurs, que pour juger du respect de l’article 8, il convient de tenir compte aussi des développements qui se sont produits depuis l’arrêt du Tribunal fédéral ordonnant le retour de l’enfant ( Neulinger et Shuruk c. Suisse [GC], n o 41615/07, § 145, CEDH 2010).

Se tournant vers les circonstances de l’espèce, la Cour relève d’emblée que l’arrêt litigieux n’a jamais été mis à exécution, alors que la présente requête est pendante depuis cinq ans. Elle en déduit que la situation de la requérante se distingue nettement de celle ayant donné lieu à l’arrêt de la Cour dans l’affaire Neulinger et Shuruk précitée, où le père de l’enfant avait saisi les juridictions suisses d’une demande d’exécution de la décision du Tribunal fédéral aussitôt après que celle-ci eut été adoptée (voir Neulinger et Shuruk, précité, § 45).

Reste toutefois à vérifier si la seule existence d’une décision de justice ordonnant le retour de l’enfant de la requérante aux Etats-Unis cause à la requérante des difficultés importantes. Sur ce point, la Cour note que la requérante et sa fille séjournent légalement en Suisse, toutes deux étant au bénéfice d’une autorisation d’établissement qui leur donne droit à la délivrance et au renouvellement de leur titre de séjour. Leur statut de résident n’est donc pas précaire et la requérante n’indique pas avoir subi des pressions particulières de la part des autorités suisses en vue de remettre sa fille aux autorités américaines. L’enfant est, par ailleurs, normalement scolarisée dans un établissement public. Aucun élément du dossier ne laisse entrevoir que la requérante soit en proie à des problèmes particuliers en raison de l’arrêt litigieux du Tribunal fédéral.

Même à supposer que R.S. demande maintenant aux autorités suisses d’exécuter l’arrêt du Tribunal fédéral, la Cour relève que la requérante dispose de plusieurs moyens de contester cette demande et de faire valoir les circonstances nouvelles. Tout d’abord, l’article 13 de la Loi fédérale sur l’enlèvement international d’enfants et les Conventions de la Haye, entrée en vigueur dans l’intervalle, mais applicable en vertu de l’article 16 de la même loi, autorise la requérante à saisir les juridictions aux fins de faire modifier l’arrêt litigieux afin de tenir compte de circonstances nouvelles. Les articles 337 alinéa 2 et 341 du Code de procédure civile permettent également à la requérante de faire valoir les moyens qui militeraient contre le retour de sa fille aux Etats-Unis. Elle pourra, le cas échéant, saisir à nouveau la Cour de céans si les juridictions nationales ne font pas droit à ses demandes.

Au vu de ces éléments, la Cour arrive à la conclusion que le droit au respect de la vie privée et familiale de la requérante n’est plus atteint en raison de la simple existence de l’arrêt litigieux du Tribunal fédéral. Elle dispose, en effet, de moyens adéquats pour faire valoir ses droits si celui-ci venait à être mis à exécution ( mutatis mutandis, Vijayanathan et Pusparajah , précité, § 46).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur l’arrestation de la requérante le 3 mars 2007

Invoquant les articles 3, 5 et 8 de la Convention, la requérante dénonce les conditions de son arrestation à son domicile le 3 mars 2007. Elle se plaint plus particulièrement du nombre de policiers présents, du fait qu’elle a été menacée avec un pistolet et menottée ainsi que de la durée de l’interrogatoire par les forces de police.

Maîtresse de la qualification juridique des faits, la Cour estime que ce grief doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 3 de la Convention qui se lit ainsi : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

La Cour relève d’emblée que la requérante n’a jamais soulevé ce grief devant les juridictions nationales. Il ne ressort pas du dossier qu’elle ait exercé le recours prévu à l’article 114A du Code genevois de procédure pénale, alors en vigueur, afin de se plaindre des conditions de son arrestation ou de l’exécution d’un mandat d’amener qui aurait pu être décerné à son encontre. Ce recours lui aurait permis d’obtenir une décision du procureur général, constatant, le cas échéant, la violation des dispositions légales pertinentes et ordonnant les mesures qui s’imposaient (article 114B du Code genevois de procédure pénale). Il constituait dès lors un recours concret et effectif devant être épuisé préalablement à la saisine de la Cour.

Cette conclusion s’impose alors même que la requérante n’avait certes pas été formellement accusée d’avoir commis une infraction pénale (voir paragraphe 11 ci-dessus), car les policiers l’avaient, conformément à l’article 107A du Code genevois de procédure pénale, informée de ses droits en tant qu’auteur présumé d’une infraction. La Cour relève, à toutes fins, que la requérante n’a jamais indiqué qu’aucune voie de recours ne lui était ouverte pour se plaindre des conditions de son arrestation.

Au vu de ces éléments, la Cour considère que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes et que, partant, le grief doit être déclaré irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président