Secțiunea a cincea Cerere nr. 140/10 Nizar TRABELSI împotriva Belgiei introdusă la 23 decembrie 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Nizar Trabelsi, este un resortisant tunisian născut în 1970 și în prezent deținut la închisoarea din oraș. El a sesizat Curtea la 23 decembrie 2009. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Neve, avocat în Liège, și domnul T. Gillis, avocat la Gand. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Proceduri penale și de azil Hotărât la 14 septembrie 2001, reclamantul a fost condamnat la 9 iunie 2004 de către instanța de apel din Bruxelles la 10 ani de închisoare a șefului diferitelor infracțiuni, printre care și faptul că: tentat să distrugă prin efect o explozie baza militară belgiană de Kleine Brogel, cu împrejurarea că autorul a trebuit să . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . exercită o comandă oarecare în cadrul unei asociații formate în scopul de a perpetra infracțiuni care implică pedeapsa cu închisoarea pe viață și, în acest caz, de a duce la bun sfârșit un atac terorist (...), primit de la o organizație străină a fondurilor destinate să desfășoare în Belgia o activitate de natură să aducă atingere securității interne a statului (...); Deținut în mod ilegal o armă de război (...), creată, înființată sau implicată într-o miliție privată sau orice altă organizație a particularilor al cărei scop este acela de a recurge la forță (...) La 26 ianuarie 2005, reclamantul a fost condamnat de o instanță militară tunisiană, la o pedeapsă de 20 de ani de închisoare a șefului unei organizații teroriste din străinătate în perioade de pace și propagandă. La 25 august 2005, reclamantul a depus o cerere de azil. La 10 aprilie 2009, comisarul general pentru refugiați și apatrizi exclude reclamantul de la recunoașterea calității de refugiat și a refuzat să-i acorde protecție subsidiară. Această decizie a fost confirmată de Consiliul pentru soluționarea litigiilor între străini printr-o hotărâre din 18 mai 2009. Printr-o rechiziționare din 4 iunie 2008, procurorul federal sesizează camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță de Nivelle cu privire la o cerere de executare a unui mandat de arestare acordat reclamantului la 16 noiembrie 2007 de către Districtul Court de Columbia (Washington, D.C.). asocierea de răufăcători care vizează asasinarea de resortisanți ai Statelor Unite în afara Statelor Unite, încălcând următoarele dispoziții: 18 U.S.C. § 2332(b) (2) și 1111(a) asocierea de răufăcători și încercarea de a folosi arme de distrugere în masă, încălcând următoarele dispoziții: 18 U.S.C. §2332a și 2 asocierea de răufăcători pentru a oferi sprijin material și resurse unei organizații teroriste străine, încălcând următoarele dispoziții: 18 U.S.C. § 2339B furnizarea de sprijin material și resurse unei organizații teroriste străine, încălcând următoarele dispoziții: 18 U.S.C. § 2339B și 2 Procurorul federal a susținut că pedeapsa maximă pentru infracțiunile care stau la baza cererii de extrădare este de 15 și 10 ani. Într-o notă diplomatică din 12 noiembrie 2008, autoritățile americane au asigurat autorităților belgiene că, în urma extrădării sale, reclamantul nu ar fi dat în judecată în fața unei comisii militare și că nu ar fi deținut sau încarcerat într-o altă instituție decât o instituție civilă. Printr-o ordonanță din 19 noiembrie 2008, camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Nivelles a dat dreptul la rechiziționarea procurorului federal și a pus în executare mandatul de arestare acordat de District Court 10. Sesiunea la apelul reclamantului, camera de acuzații a instanței de apel din Bruxelles, printr-o hotărâre din 19 februarie 2009, a confirmat această ordonanță și a aprobat la exequatur. După ce a constatat că extrădarea se referă la alte fapte (compuse în special în altă parte decât în Belgia) decât cele pentru care reclamantul a fost acuzat și condamnat în Belgia, instanța de apel a considerat că: Nu există motive serioase să se creadă că cererea de extrădare a fost prezentată în scopul urmăririi sau pedepsirii Trabelsi Nizar din considerente de rasă, religie, naționalitate sau din motive politice sau că situația acestei persoane riscă să fie agravată pentru una sau alta din aceste motive. (...) Nu există nici mai multe riscuri serioase de a crede că Trabelsi Nizar, în cazul în care a fost extrădat, ar fi supus unei denigrari flagrante a justiției, unor fapte de tortură sau tratamente inumane sau degradante; nu există nici un motiv de a crede că Statele Unite ale Americii nu vor respecta cu strictețe toate dispozițiile, inclusiv articolele 7.2 și 7.3 din Convenția de extrădare cu Belgia, și că Trabelsi Nizar va fi reținut într-o închisoare civilă și judecat de instanțe de drept comun în conformitate cu procedura tradițională. (...) 11. La 24 aprilie 2009, reclamantul a introdus un recurs în recurs în recurs împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță și a invocat, printre altele, riscul de tratament în conformitate cu art. 3 din convenție și riscul de negare flagrantă a justiției. El susținea că instanța nu a evaluat consecințele trimiterii reclamantului către Statele Unite ale Americii în raport cu situația generală din țară și nici cu circumstanțele proprii ale acesteia și a considerat că același raționament ca cel al Curții în cauza Saadi c. Italia [GC] (n 37201/06, CEDO 2008) ar fi trebuit să fie urmărită și se plângea că problema pe care o putea pune în unghi la art. 3 condamnarea unei persoane la o pedeapsă veșnică incompresibilă a fost lăsată fără răspuns de către instanța de apel. În cele din urmă, el a tras cu privire la încălcarea principiului non bis in idem 12. Prin hotărârea din 24 iunie 2009, Curtea de Casație a respins recursul introdus de reclamant și a considerat că Tribunalul de Primă Instanță a motivat și a justificat în mod legal decizia sa și a considerat faptul că statul solicitant efectuează în prezent o revizuire completă a politicii sale antiteroriste, își intensifică lupta împotriva torturii și a tratamentelor inumane și degradante, precum și suspendarea tribunalelor de excepție, precum și eliminarea detenției nelimitate și nejudiciare a persoanelor capturate în cadrul unui conflict internațional; la sfârșitul garanțiilor formale date în sprijinul cererii de extrădare, reclamantul va fi judecat de o instanță de drept comun, în conformitate cu procedura obișnuită în vigoare în statul solicitant și cu drepturile și căile de atac proprii sistemului judiciar al acestei țări; reclamantul să nu fie supus unei pedepse continue pentru infracțiunile pe care le solicită extrădarea sa și ca pedepsele pentru care sunt pasibile să fie transformate în alte pedepse care ar putea permite eliberarea condiționată; în lipsa de a fi legat de reclamantul însuși de caracterul concret care ar da credit riscurilor invocate, elementele invocate de acesta nu permit să se se teamă în mod serios de faptul că este expus la o denigrare flagrantă a justiției sau la fapte de tortură sau la tratamente inumane și degradante. (...) La 11 noiembrie 2009, la cererea procurorului federal responsabil cu dosarul de extrădare, Ministerul Justiției al Statelor Unite furnizează informații suplimentare cu privire la sancțiunea care ar putea fi impusă reclamantului în cazul în care acesta a fost găsit vinovat de infracțiunile pe baza cărora a fost solicitată extrădarea (punctul 7). El a precizat că pedeapsa maximă pentru primele două infracțiuni a fost închisoare pe viață și a fost de 15 ani pentru ultimele două infracțiuni. De asemenea, acesta a arătat că pedeapsa cu închisoarea pe viață nu avea caracter obligatoriu și că instanța putea stabili în mod discreționar o pedeapsă mai puțin severă și, în special, să ia în considerare circumstanța că reclamantul nu reușise să își realizeze proiectele de atentat. În cazul în care judecătorul decide să pronunțe o pedeapsă stabilită în număr de ani, pedeapsa reclamantului ar putea fi redusă cu până la 15 ani. % în cazul unui comportament bun în închisoare, ceea ce nu ar fi posibil dacă ar fi fost condamnat la închisoare pe viață. În cele din urmă, reclamantul ar putea, teoretic, adresa Președintelui un apel de grație sau o cerere de eliberare a pedepsei sale. În data de 4 februarie 2010, procurorul federal și-a prezentat rechizițiile în scris la tribunalul din Bruxelles, invitând, în lumina jurisprudenței Curții, în special a hotărârii Kafkaris c. Cipru [GC] (n 21906/04, CEDH 2008), de a emite un aviz pozitiv cu privire la extrădarea reclamantului. El a menționat că, pentru primele două capete de acuzare, reclamantul ar suporta pedeapsa cu închisoarea pe viață, în timp ce pentru ultimii doi, acesta ar suporta o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare. 15. Într-o scrisoare din 29 martie 2010 adresată SPF Justice, reclamantul a luat act de faptul că, în ședința din 24 martie 2010, procurorul federal a recunoscut că a făcut o greșeală, în rechiziționările sale în procedura de exequatur, în ceea ce privește pedeapsa pe care reclamantul ar putea să o suporte ca urmare a extrădării sale în Statele Unite. 16. La 10 iunie 2010, Camera pentru punerea sub acuzare a instanței de recurs a emis un aviz favorabil cu privire la extrădarea reclamantului, cu condiția respectării mai multor condiții de extrădare, cu condiția ca pedeapsa cu moartea să nu fie pronunțată împotriva unor persoane fizice. Trabelsi sau, în cazul în care această condiție nu poate fi respectată de Statele Unite, cu condiția ca pedeapsa cu moartea să nu fie executată. (ii) cu condiția ca pedeapsa pe viață să poată fi însoțită de schimbarea pedepsei, chiar dacă condamnarea este pronunțată pentru fapte teroriste. în cazul unei cereri de reextrădare a lui N. Trabelsi către o țară terță, în special către Tunisia, Statele Unite vor trebui să notifice acordul Belgiei în cazul în care, N. Trabelsi le-a fost predat, s-ar confrunta în viitor cu o cerere de extrădare pe care Tunisia le-a adresat-o între timp. În cazul în care Statele Unite ale Americii nu acceptă aceste condiții, extrădarea va trebui să fie refuzată. mai întâi, printr-o notă diplomatică din 10 august 2010, autoritățile americane au confirmat că reclamantul nu ar suporta pedeapsa cu moartea și au asigurat autoritățile belgiene că reclamantul nu ar fi extrădat într-o țară terță fără acordul guvernului belgian. Pedeapsa nu era obligatorie, iar instanța putea impune în mod discreționar o pedeapsă inferioară. În orice caz, reclamantul ar putea introduce o acțiune împotriva condamnării sale directe sau prin intermediul unei cereri din partea habeas corpus. În ceea ce privește posibilitatea grației prezidențiale, autoritățile americane indicau că, în cazul în care utilizarea acesteia era mai puțin frecventă, aceasta fusese deja acordată în cauze grave care implicau securitatea națională. Hotărârea ministerială de extrădare și intervenția Curții 18. La 23 noiembrie 2011, un decret ministerial a aprobat extrădarea în Guvernul Statelor Unite în ceea ce privește asigurările diplomatice obținute de la autoritățile americane și jurisprudența Curții în cauza Kafkaris menționată anterior. 19. Ziua notificării acestei decizii reclamantului, data de 6 În decembrie 2011, Tribunalul sesizează Curtea cu privire la o cerere de indicare a unei măsuri provizorii în vederea suspendării extrădării acesteia în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură 20. În aceeași zi, Curtea a acceptat cererea reclamantului și a decis să indice guvernului, în interesul părților și al bunei desfășurări a procedurii în fața acesteia, să nu extragă reclamantul în Statele Unite. 21. La 20 decembrie 2011, susținând în special că indicarea măsurii provizorii a fost prematură și că a avut loc o situație care punea în pericol buna administrare a justiției, guvernul belgian a fost ridicat. 22. La 12 ianuarie 2012, Curtea, după revizuirea cererii în lumina informațiilor furnizate de părți, a decis, având în vedere aceste informații, să refuze ridicarea măsurii provizorii. 23. La 6 februarie 2012, pe baza în special a încălcării articolului 3 din convenție și a articolului 4 din Protocolul nr. 7, reclamantul a introdus o acțiune în fața Consiliului de Stat în vederea obținerii anulării deciziei ministeriale. Această acțiune este în curs de desfășurare. 24. La 21 mai 2012, guvernul a făcut o nouă cerere de ridicare a măsurii provizorii 25. Ca răspuns, Curtea a indicat, într-o scrisoare din 25 mai 2012, că cererea de ridicare și cererea ar fi reexaminate după ce hotărârea pronunțată de Curte în cauza Babar Ahmad și în alte cauze c. Regatul Unit 24027/07, 11949/08, 36742/08, 66911/09 și 67354/09, 10 aprilie 2012) ar fi devenit definitivă. Pedeapsa principală la care a fost condamnat reclamantul în 2004 s-a încheiat la 13 septembrie 2011. Cu toate acestea, o a doua pedeapsă de șase luni de închisoare, care i-a fost impusă de Curtea de Apel din Liège la 16 aprilie 2007 din cauza amenințărilor aduse în timpul detenției preventive, a fost executată imediat. Această pedeapsă secundară a expirat la 10 martie 2012. 27. În timpul încarcerării sale, reclamantul a încheiat o relație cu un resortisant belgian. La 23 august 2011, au făcut o declarație de căsătorie la administrația municipală a Nivelles. 28. La 7 iunie 2012, reclamantul a depus o cerere de eliberare în fața Tribunalului de Primă Instanță din Nivelles. Prin Ordonanța din 12 iunie 2012, camera Consiliului a respins cererea. În al doilea rând, după ce a fost transferat mai întâi la închisoarea Bruges și apoi la închisoarea Hasselt, reclamantul a introdus o nouă cerere de eliberare la 13 august 2012 în fața Tribunalului de Primă Instanță din Hasselt. La 24 august 2012, camera Consiliului a primit cererea sa. La apelul procurorului general, reclamantul care a fost transferat între timp la închisoarea din Ecuador, prin Hotărârea din 6 septembrie 2012, tribunalul de apel din Ecuador a reformat această ordonanță. Dreptul intern relevant 30. Procedura de extrădare este reglementată de Legea din 15 martie 1874 privind extrădarea ale cărei dispoziții, în acest caz se aplică în speță. 31. În conformitate cu art. 1 , extrădarea nu este posibilă între Belgia și statele străine, în temeiul unui tratat încheiat pe baza reciprocității. Un astfel de instrument a fost încheiat între Belgia și Statele Unite și semnat la Bruxelles, la 27 aprilie 1987. 32. Legea supune extrădarea la mai multe condiții în ceea ce privește faptele pentru care se solicită extrădarea. Astfel art. 2 (...), în cazul în care infracțiunea sau infracțiunea care dă naștere cererii de extrădare a fost săvârșită în afara teritoriului părții solicitante, guvernul nu poate livra, pe bază de reciprocitate, străinul acuzat sau condamnat decât în cazurile în care legea belgiană permite urmărirea acelorași infracțiuni săvârșite în afara Regatului. Extrădarea nu poate fi acordată dacă există motive serioase pentru a crede că cererea a fost prezentată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane din motive legate de rasă, religie, cetățenie sau din motive politice, sau că situația persoanei respective riscă să fie agravată din oricare dintre aceste motive. Extrădarea nu mai poate fi acordată în cazul în care există riscuri serioase ca persoana, dacă ar fi extrădată, să fie supusă în statul solicitant unei denigrari flagrante a justiției, unor fapte de tortură sau tratamente inumane și degradante. În cazul în care încălcarea dreptului comunitar, pentru care se solicită extrădarea, este pedepsită pedeapsa cu moartea în statul solicitant, guvernul nu acordă extrădarea decât în cazul în care statul solicitant oferă asigurări oficiale că pedeapsa cu moartea nu va fi executată. 33. În conformitate cu art. 3 alineatul (2), cererea trebuie să fie însoțită, în ipoteza prevăzută de prezenta specie, de un mandat de arestare sau de orice act cu aceeași forță, acordat de autoritatea străină competentă, cu condiția ca aceste acte să conțină indicarea exactă a faptului pentru care sunt eliberate și ca acestea să fie executorii de către camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din locul de reședință al străinului din Belgia sau din locul în care poate fi găsit. În fața camerei de consiliu, nu este public. 34. L. ordonanță este susceptibil de a face un apel în fața camerei de acuzare a instanței judecătorești. Nici nu este public. Un recurs în casare este apoi deschis împotriva arestului camerei de acuzații. 35. În temeiul art. 3 alin. (4), guvernul ia imediat după ce străinul va fi închis în executarea mandatului de arestare pronunțat executoriu, avizul camerei de acuzare a instanței de recurs competente. Aceasta verifică dacă sunt îndeplinite condițiile legale și convenționale ale extrădării. Procuratura publică și străinul sunt ascultate, acesta din urmă a fost convocat în mod corespunzător și dosarul pus la dispoziția sa în termen de zece zile de la data la care a avut loc . La punctul de vedere al Camerei de punere sub acuzare nu este public ; în această etapă, nici străin sau consiliul său nu poate avea cunoștință de acest lucru. 36. Laaviz este transmis ministrului Justiției. În fapt, întrucât nu este o hotărâre judecătorească, avizul nu este susceptibil de recurs în recurs în fața Curții de Casație, de asemenea, nu este susceptibil de o acțiune în anulare în fața Consiliului depee. 37. Ministrul Justiției apreciază în mod suveran oportunitatea de a preda sau nu într-un alt stat membru decât cel solicitant. Decizia ministerială poate face obiectul unei acțiuni în anulare, nesuspendativă, în fața Consiliului de Stat. GRIFS 38. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că extrădarea sa către Statele Unite a fost supusă unor tratamente incompatibile cu art. 3 din Convenție. El susține că două infracțiuni pentru care a fost acordată extrădarea sa sunt pasibile de o pedeapsă maximă de închisoare pe viață și, referindu-se la jurisprudența Curții, așa cum este menționată în hotărârea în cauza Kafkaris menționat anterior, că condamnarea unei persoane la o pedeapsă veșnică incompresibilă de facto, ca și în speță, poate constitui o încălcare a art. 3. Reclamantul deduce caracterul necompresibil de facto Pedeapsa pe care ar fi suportat-o ar fi fost nota diplomatică din 11 noiembrie 2009, în care autoritățile americane au declarat că nu au avut cunoștință de o grație prezidențială sau că au schimbat pedeapsa în cazul unei condamnări pentru infracțiuni de terorism. 39. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține, de asemenea, că există motive întemeiate să creadă că, în cazul extrădării, există riscul real de a fi extrădat mai târziu în Tunisia, unde va fi supus unor acte de tortură sau unor pedepse sau tratamente inumane sau degradante. 40. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil și nici de garanții care să cuprindă o procedură penală în cursul procedurii de exequatur a mandatului de arestare american. Acesta susține că procurorul federal a susținut în fața Tribunalului de apel din Bruxelles că pedeapsa maximă pe care o va suporta era de 15 ani și de 10 ani. Ca urmare a acestor rechizitorii, instanța de apel și, în continuare, Curtea de Casație au considerat, ca răspuns la criticile pe care le tragea reclamantul din art. 3 din Convenție, că nu ar suporta pedepse permanente pentru infracțiunile pentru care a fost solicitată extrădarea sa și că pedepsele pentru care aceste infracțiuni sunt pasibile pot fi înlocuite în alte părți care pot fi eliberate condiționat. Astfel, în cursul procedurii de exequatur, reclamantul a putut obține de la judecătorii naționali să fie examinat argumentul său referitor la o eventuală încălcare a articolului 3 din convenție. 41. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul susține că extrădarea sa l-ar priva de viața de familie pe care a construit-o timp de câțiva ani în timpul încarcerării sale în Belgia și ar constitui o ingerință disproporționată în viața sa privată. În ipoteza în care ar fi extrădat în Statele Unite, reclamantul riscă să fie condamnat de instanțele americane la condamnare pe viață? Riscul de a fi supus, cu încălcarea articolului 3 din Convenție, unei pedepse inumane sau degradante Mai precis, se poate considera, în special în lumina informațiilor furnizate de autoritățile americane, că pedeapsa pecuniară pe care o poate declanșa este compresibilă de facto (consultați în special Kafkaris c. Cipru [GC], n 21906/04, § 98 și 99, CEDH 2008, Iorgov c. Bulgaria (n , n 36295/02, § 49 și 50, 2 septembrie 2010)
Requête n
o
140/10
Nizar TRABELSI
contre la Belgique
introduite le 23 décembre 2009
1.
Le requérant, M. Nizar Trabelsi, est un ressortissant tunisien né en 1970 et actuellement détenu à la prison d’Anvers. Il a saisi la Cour le 23
décembre 2009. Il est représenté devant la Cour par M
e
e
T. Gillis, avocat à Gand.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
Procédures pénale et d’asile
3.
Arrêté le 14 septembre 2001, le requérant fut condamné le 9 juin 2004 par la cour d’appel de Bruxelles à dix ans d’emprisonnement du chef de différentes infractions, parmi lesquelles le fait
d’avoir :
«
-
tenté de détruire par l’effet d’une explosion la base militaire belge de Kleine
‑
Brogel, avec la circonstance que l’auteur a dû présumer qu’il s’y trouvait une ou plusieurs personnes au moment de l’explosion (...),
-
exercé un commandement quelconque au sein d’une association formée dans le but de perpétrer des crimes emportant la peine de réclusion à perpétuité et, en l’espèce, de mener à bien un attentat terroriste (...),
-
reçu d’une organisation étrangère des fonds destinés à mener en Belgique une activité de nature à porter atteinte à la sûreté intérieure de l’Etat (...),
-
détenu illégalement une arme de guerre (...),
-
créé, prêté son concours ou participé à une milice privée ou toute autre organisation de particuliers dont l’objet est de recourir à la force (...)
».
4.
Le 26 janvier 2005, le requérant fut condamné par une juridiction militaire tunisienne, à une peine de vingt ans d’emprisonnement du chef d’appartenance à une organisation terroriste à l’étranger en période de paix et de propagande.
5.
Le 25 août 2005, le requérant introduisit une demande d’asile.
6.
Le 10 avril 2009, le Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides exclut le requérant de la reconnaissance de la qualité de réfugié et refusa de lui octroyer la protection subsidiaire. Cette décision fut confirmée par le Conseil du contentieux des étrangers par un arrêt du 18 mai 2009.
2.
Procédure d’exequatur
7.
Par un réquisitoire du 4 juin 2008, le procureur fédéral saisit la chambre du conseil du tribunal de première instance de Nivelles d’une demande visant à rendre exécutoire un mandat d’arrêt qui avait été décerné le 16 novembre 2007 à charge du requérant par la
District
Court
de Columbia (Washington, D.C.). Le requérant était inculpé pour les faits suivants
:
«
-
association de malfaiteurs visant l’assassinat de ressortissants des Etats-Unis en dehors des Etats-Unis en violation des dispositions suivantes
: 18 U.S.C. § 2332(b) (2) et 1111(a)
-
association de malfaiteurs et tentative d’usage d’armes de destruction massive en violation des dispositions suivantes
: 18 U.S.C. §2332a et 2
-
association de malfaiteurs pour fournir un soutien matériel et des ressources à une organisation terroriste étrangère en violation des dispositions suivantes
2339B
-
fourniture d’un soutien matériel et des ressources à une organisation terroriste étrangère en violation des dispositions suivantes
: 18 U.S.C. § 2339B et 2
».
Le procureur fédéral faisait valoir que les peines maximales pour les infractions fondant la demande d’extradition étaient d’une durée respective de quinze et dix ans.
8.
Dans une note diplomatique du 12 novembre 2008, les autorités américaines assurèrent aux autorités belges que suite à son extradition, le requérant ne serait pas poursuivi devant une commission militaire et qu’il ne serait pas détenu ou incarcéré dans une institution autre qu’une institution civile.
9.
Par une ordonnance du 19 novembre 2008, la chambre du conseil du tribunal de première instance de Nivelles fit droit au réquisitoire du procureur fédéral et rendit exécutoire le mandat d’arrêt décerné par la
District Court
.
10.
Saisie sur appel du requérant, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles, par un arrêt du 19 février 2009, confirma cette ordonnance et accorda l’
exequatur
. Après avoir constaté que l’extradition visait d’autres faits (commis notamment ailleurs qu’en Belgique) que ceux pour lesquels le requérant fut poursuivi et condamné en Belgique, la cour d’appel considéra que :
«
Il n’existe pas de raisons sérieuses de croire que la demande d’extradition a été présentée à des fins de poursuivre ou de punir Trabelsi Nizar pour des considérations de race, de religion, de nationalité ou d’opinion politique ou que la situation de cette personne risque d’être aggravée pour l’une ou l’autre de ces raisons.
(...)
Il n’existe pas davantage de risques sérieux de croire que Trabelsi Nizar, s’il était extradé, serait soumis à un déni flagrant de justice, à des faits de torture ou des traitements inhumains ou dégradants
; il n’existe aucune raison de croire que les
Etats-Unis d’Amérique ne respecteront pas scrupuleusement toutes les dispositions, y compris les articles 7.2 et 7.3 de la Convention d’extradition conclue avec la Belgique, et que Trabelsi Nizar sera détenu dans une prison civile et jugé par des juridictions de droit commun selon la procédure traditionnelle.
(...)
»
11.
Le 24 avril 2009, le requérant introduisit un pourvoi en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel. Il invoquait notamment le risque de traitements contraires à l’article 3 de la Convention et le risque de déni flagrant de justice. Il faisait valoir que la cour d’appel n’avait pas évalué les conséquences du renvoi du requérant aux Etats-Unis au regard de la situation générale dans le pays ni des circonstances propres de l’intéressé et considérait que le même raisonnement que celui de la Cour dans l’affaire
Saadi c. Italie
[GC] (n
o
37201/06, CEDH 2008) aurait dû être suivi. Il se plaignait aussi que le problème que pouvait poser sous l’angle de l’article 3 la condamnation d’une personne à une peine perpétuelle incompressible avait été laissé sans réponse par la cour d’appel. Enfin, il tirait grief de la violation du principe
non bis in idem
.
12.
Par un arrêt du 24 juin 2009, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par le requérant. Elle estimait que la cour d’appel avait régulièrement motivé et légalement justifié sa décision et considéra
:
«
-
que l’Etat requérant procède actuellement à une révision complète de sa politique antiterroriste, intensifie sa lutte contre la torture et les traitements inhumains et dégradants, et s’apprête à suspendre les tribunaux d’exception ainsi qu’à supprimer la détention illimitée et sans jugement des personnes capturées dans le cadre d’un conflit international,
-
qu’au terme des garanties formelles données à l’appui de la demande d’extradition, le demandeur sera jugé par une juridiction de droit commun, selon la procédure ordinaire en vigueur dans l’Etat requérant et avec les droits et recours propres au système judiciaire de ce pays,
-
que le demandeur n’encourt pas une peine perpétuelle pour les infractions à raison desquelles son extradition est réclamée et que les peines dont elles sont passibles peuvent être commuées en d’autres peines susceptibles de permettre la libération conditionnelle,
-
qu’à défaut d’être revêtus à l’égard du demandeur lui-même du caractère concret qui donnerait crédit aux risques allégués, les éléments invoqués par celui-ci ne permettent pas de craindre sérieusement qu’il soit exposé à un déni flagrant de justice ou à des faits de torture ou des traitements inhumains et dégradants.
(...) »
13.
Le 11 novembre 2009, à la demande du procureur fédéral en charge du dossier d’extradition, le ministère de la Justice des Etats-Unis fournit des informations complémentaires au sujet de la sanction qui était susceptible d’être imposée au requérant s’il était reconnu coupable des infractions sur la base desquelles l’extradition avait été demandée (paragraphe 7). Il précisait que la peine maximale pour les deux premières infractions était une peine d’emprisonnement à perpétuité et était de quinze ans pour les deux dernières. Il indiquait également que la peine d’emprisonnement à perpétuité n’avait pas de caractère contraignant et que le tribunal pouvait discrétionnairement fixer une peine moins sévère et, notamment, prendre en considération la circonstance que le requérant n’avait pas réussi à réaliser ses projets d’attentat. Si le juge décidait de prononcer une peine fixée en nombre d’années, la peine du requérant pourrait être réduite de maximum 15
% en cas de bon comportement en prison, ce qui ne serait pas possible s’il était condamné à une peine à perpétuité. Enfin, le requérant pourrait en théorie adresser au Président un appel de grâce ou une demande de commutation de sa peine. L’auteur de la note précisait n’avoir aucune connaissance de cas où un condamné pour faits de terrorisme avait obtenu la grâce ou l’ajustement de sa peine.
3.
Procédure d’avis sur la procédure d’extradition
14.
Le 4 février 2010, le procureur fédéral fit part de ses réquisitions écrites d’avis à la cour d’appel de Bruxelles l’invitant, à la lumière de la jurisprudence de la Cour et notamment de l’arrêt
Kafkaris c. Chypre
[GC] (n
o
21906/04, CEDH 2008), à rendre un avis positif sur l’extradition du requérant. Il faisait état de ce que, pour les deux premiers chefs d’accusation, le requérant encourrait la peine d’emprisonnement à perpétuité tandis que pour les deux derniers, il encourrait une peine de quinze ans d’emprisonnement.
15.
Dans un courrier du 29 mars 2010 adressé au SPF Justice, le requérant prenait acte de ce qu’à l’audience du 24 mars 2010, le procureur fédéral reconnut avoir fait erreur, dans ses réquisitions dans la procédure d’
exequatur
, quant à la peine que le requérant pouvait encourir suite à son extradition aux Etats-Unis.
16.
Le 10 juin 2010, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel rendit un avis favorable à l’extradition du requérant moyennant le respect de plusieurs conditions
:
«
-
l’extradition ne peut être accordée
:
i.
qu’à condition que la peine de mort ne soit pas prononcée à l’encontre de N.
Trabelsi ou, si cette condition ne peut être respectée par les Etats-Unis, à condition que la peine de mort ne soit pas exécutée.
ii.
qu’à condition que la peine à perpétuité puisse être assortie de commutation de la peine, même si la condamnation est prononcée pour faits de terrorisme.
-
en cas de demande de ré-extradition de N. Trabelsi vers un pays tiers, notamment vers la Tunisie, les Etats-Unis devront solliciter l’accord de la Belgique dans l’hypothèse où, N. Trabelsi leur ayant été remis, ils seraient confrontés dans l’avenir à une demande d’extradition que la Tunisie leur aura entre-temps adressée.
Si les Etats-Unis n’acceptent pas ces conditions, l’extradition devra être refusée.»
17.
Par une note diplomatique du 10 août 2010, les autorités américaines confirmèrent que le requérant n’encourrait pas la peine de mort et assurèrent les autorités belges que le requérant ne serait pas extradé vers un pays tiers sans l’accord du Gouvernement belge. S’agissant de la question de la commutation de la peine, la note rappelait que la peine perpétuelle n’était pas obligatoire et que le tribunal pouvait en toute discrétion imposer une peine inférieure. Le requérant pourrait, en tout état de cause, introduire un recours contre sa condamnation directement ou par le biais d’une demande d’
habeas
corpus.
Quant à la possibilité de grâce présidentielle, les autorités américaines indiquaient que, si son usage était peu fréquent, elle avait déjà été accordée dans des affaires graves impliquant la sécurité nationale.
4.
Arrêté ministériel d’extradition et intervention de la Cour
18.
Le 23 novembre 2011, un arrêté ministériel accorda l’extradition au Gouvernement des Etats-Unis eu égard aux assurances diplomatiques obtenues des autorités américaines et à la jurisprudence de la Cour dans l’affaire
Kafkaris
précitée.
19.
Le jour de la notification de cette décision au requérant, le 6
décembre 2011, il saisit la Cour d’une demande d’indication d’une mesure provisoire en vue de suspendre son extradition en application de l’article 39 du règlement de la Cour.
20.
Le jour même, la Cour fit droit à la demande du requérant et décida d’indiquer au Gouvernement, dans l’intérêt des parties et du bon déroulement de la procédure devant elle, de ne pas extrader le requérant vers les Etats-Unis.
21.
Le 20 décembre 2011, arguant notamment que l’indication de la mesure provisoire était prématurée et qu’elle engendrait une situation mettant la bonne administration de la justice en difficulté, le Gouvernement belge demanda qu’elle soit levée.
22.
Le 12 janvier 2012, la Cour, après avoir réexaminé la requête à la lumière des informations fournies par les parties, décida, eu égard à ces informations, de refuser la levée de la mesure provisoire.
23.
Le 6 février 2012, tirant notamment moyen de la violation de l’article 3 de la Convention et de l’article 4 du Protocole n
o
7, le requérant introduisit un recours devant le Conseil d’Etat visant à obtenir l’annulation de l’arrêté ministériel. Ce recours est pendant.
24.
Le 21 mai 2012, le Gouvernement fit une nouvelle demande de levée de la mesure provisoire.
25.
En réponse, la Cour indiqua, dans une lettre du 25 mai 2012, que la demande de levée et la requête seraient réexaminées une fois que l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire
Babar Ahmad et autres c. Royaume-Uni
(n
os
24027/07, 11949/08, 36742/08, 66911/09 et 67354/09, 10 avril 2012) serait devenu définitif.
5.
Requêtes de mise en liberté
26.
La peine principale à laquelle avait été condamné le requérant en 2004 arriva à son terme le 13 septembre 2011. Toutefois, une deuxième peine de six mois d’emprisonnement, qui lui avait été imposée par la cour d’appel de Liège le 16 avril 2007 en raison des menaces proférées au cours de sa détention préventive, fut immédiatement exécutée. Cette peine accessoire expira le 10 mars 2012.
27.
Durant son incarcération, le requérant entretint une relation avec une ressortissante belge. Le 23 août 2011, ils firent une déclaration de mariage à l’administration communale de Nivelles.
28.
Le 7 juin 2012, le requérant fit une requête de mise en liberté devant le tribunal de première instance de Nivelles. Par ordonnance du 12 juin 2012, la chambre du conseil rejeta la requête. L’ordonnance fut confirmée par la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles le 28
juin 2012.
29.
Ensuite, ayant entre-temps été transféré d’abord à la prison de Bruges puis à la prison de Hasselt, le requérant introduisit une nouvelle requête de mise en liberté le 13 août 2012 devant le tribunal de première instance de Hasselt. Le 24 août 2012, la chambre du conseil fit droit à sa demande. Sur appel du ministère public, le requérant ayant entre-temps été transféré à la prison d’Anvers, par un arrêt du 6 septembre 2012, la cour d’appel d’Anvers réforma cette ordonnance.
B.
Le droit interne pertinent
30.
La procédure d’extradition est réglée par la loi du 15 mars 1874 sur les extraditions dont les dispositions, en ce qu’elles s’appliquent en l’espèce, peuvent se résumer comme suit.
31.
En vertu de l’article 1
er
, l’extradition n’est possible entre la Belgique et des Etats étrangers qu’en vertu d’un traité conclu sur la base de la réciprocité. Un tel instrument a été conclu entre la Belgique et les Etats
‑
Unis et signé à Bruxelles, le 27 avril 1987.
32.
La loi soumet l’extradition à plusieurs conditions quant aux faits pour lesquels l’extradition est demandée. Ainsi
:
Article 2
«
(...), lorsque le crime ou le délit donnant lieu à la demande d’extradition aura été commis hors du territoire de la partie requérante, le Gouvernement ne pourra livrer, à charge de réciprocité, l’étranger poursuivi ou condamné que dans les cas où la loi belge autorise la poursuite des mêmes infractions commises hors du Royaume.
»
Article 2bis
«
L’extradition ne peut être accordée s’il existe des raisons sérieuses de croire que la demande a été présentée aux fins de poursuivre ou de punir une personne pour des considérations de race, de religion, de nationalité ou d’opinions politiques, ou que la situation de cette personne risque d’être aggravée pour l’une ou l’autre de ces raisons.
L’extradition ne peut davantage être accordée s’il existe des risques sérieux que la personne, si elle était extradée, serait soumise dans l’Etat requérant à un déni flagrant de justice, à des faits de torture ou des traitements inhumains et dégradants.
Lorsque l’infraction, pour laquelle l’extradition est demandée, est punissable de la peine de mort dans l’Etat requérant, le gouvernement n’accorde l’extradition que si l’Etat requérant donne des assurances formelles que la peine de mort ne sera pas exécutée.
»
33.
En vertu de l’article 3 alinéa 2, la demande doit être accompagnée, dans l’hypothèse visée par la présente espèce, d’un mandat d’arrêt ou de tout acte ayant la même force, décerné par l’autorité étrangère compétente, pourvu que ces actes renferment l’indication précise du fait pour lequel ils sont délivrés et qu’ils soient rendus exécutoires par la chambre du conseil du tribunal de première instance du lieu de résidence de l’étranger en Belgique ou du lieu où il pourra être trouvé. Devant la chambre du conseil, l’instruction n’est pas publique.
34.
L’ordonnance est susceptible d’un appel devant la chambre des mises en accusation de la cour d’appel. L’instruction n’y est pas publique non plus. Un pourvoi en cassation est ensuite ouvert contre l’arrêt de la chambre des mises en accusation.
35.
En vertu de l’article 3 alinéa 4, le gouvernement prend, aussitôt après que l’étranger aura été écroué en exécution du mandat d’arrêt rendu exécutoire, l’avis de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel compétente. Celle-ci vérifie si les conditions légales et conventionnelles de l’extradition sont réunies. L’audience est en principe publique. Le ministère public et l’étranger sont entendus, ce dernier dûment convoqué et le dossier mis à sa disposition dans les dix jours précédant l’audience. L’avis de la chambre des mises en accusation n’est pas public
; à ce stade, ni l’étranger ni son conseil ne peuvent en avoir connaissance.
36.
L’avis est transmis au ministre de la Justice. N’étant pas un jugement, l’avis n’est pas susceptible d’un pourvoi en cassation devant la Cour de cassation, il n’est pas non plus susceptible d’un recours en annulation devant le Conseil d’Etat.
37.
Le ministre de la Justice apprécie souverainement l’opportunité de remettre ou non l’étranger à l’Etat requérant. La décision ministérielle est susceptible d’un recours en annulation, non suspensif, devant le Conseil d’Etat.
38.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint que son extradition vers les Etats-Unis l’exposerait à des traitements incompatibles avec l’article 3 de la Convention. Il soutient que deux infractions pour lesquelles son extradition a été accordée sont passibles d’une peine maximale d’emprisonnement à vie et, se référant à la jurisprudence de la Cour telle qu’énoncée dans l’arrêt
Kafkaris
précité, que la condamnation d’une personne à une peine perpétuelle incompressible
de facto
, comme en l’espèce, peut constituer une violation de l’article 3. Le requérant déduit le caractère incompressible
de facto
de la peine qu’il encourrait de la note diplomatique du 11 novembre 2009 dans laquelle les autorités américaines déclarent n’avoir aucune connaissance d’une grâce présidentielle ou commutation de peine en cas de condamnation pour infraction terroriste.
39.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant soutient en outre qu’il y a des raisons sérieuses de croire qu’en cas d’extradition, il court le risque réel d’être extradé plus tard vers la Tunisie, où il sera soumis à des faits de torture ou à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
40.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable ni des garanties devant entourer une procédure pénale durant la procédure d’
exequatur
du mandat d’arrêt américain. Il soutient que le procureur fédéral avait fait valoir devant la cour d’appel de Bruxelles que les peines maximales qu’il encourrait étaient d’une durée de quinze ans et de dix ans. En conséquence de ces réquisitoires, la cour d’appel et, ensuite, la Cour de cassation ont considéré, en réponse aux critiques que le requérant tirait de l’article 3 de la Convention, qu’il n’encourrait pas de peines perpétuelles pour les infractions en raison desquelles son extradition était réclamée et que les peines dont ces infractions sont passibles pouvaient être commuées en d’autres peines susceptibles de libération conditionnelle. Ainsi, au cours de la procédure d’
exequatur
, le requérant n’a pu obtenir des juges nationaux que soit examiné son argumentaire relatif à une éventuelle violation de l’article 3 de la Convention.
41.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant soutient que son extradition le priverait de la vie familiale qu’il a construite depuis plusieurs années au cours de son incarcération en Belgique et constituerait une ingérence disproportionnée dans sa vie privée.
Dans l’hypothèse où il serait extradé vers les Etats-Unis, le requérant risque-t-il d’être condamné par les juridictions américaines à la réclusion à perpétuité
? Risque-t-il ainsi d’être soumis, en violation de l’article 3 de la Convention, à une peine inhumaine ou dégradante
? Plus spécifiquement, peut-on considérer, notamment à la lumière des informations fournies par les autorités américaines, que la peine perpétuelle qu’il risque d’encourir est compressible
de jure
et
de facto
(consulter notamment
Kafkaris
c. Chypre
[GC], n
o
21906/04, §§ 98 et 99, CEDH 2008,
et
Iorgov c. Bulgarie (n
o
2)
, n
o
36295/02, §§ 49 et 50, 2 septembre 2010)
?