USTA c. TURQUIE

USTA c. TURQUIE (CtEDO, 2012)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 32212/11 Turabalu USTA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 27 noiembrie 2012 într-o cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, Danutė Jočienė, Peer Lorenzen, Dragoljub Popović, Ișil Karakaș, Nebojša Vučinić, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Françoise Elens-Passos, adjunctă de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 martie 2011, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Turabo Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 și 15 septembrie 2007, un studiu a fost efectuat de serviciul de cadastru în satul Ba Serviciul de cadastru a calificat terenul agricol. Comisia cadastrală consideră că reclamantul îndeplinește condițiile de prescripție dobândite definite de lege. Înainte de a deveni definitiv planul cadastral, administrarea pădurilor ( La 26 decembrie 2007, a intentat o acțiune împotriva deciziei comisiei cadastrale în fața instanței cadastrale d mai'Ardanuç. Aceasta susținea că terenul în cauză nu putea fi supus în mod legal unui titlu de proprietate privată pe motiv că acesta făcea parte din domeniul forestier al statului. La 7 septembrie 2009, Tribunalul Cadastral a efectuat o expertiză la fața locului în prezența părților, a experților, a martorilor și a specialiștilor locali. Martorii și specialiștii locali prezenți la fața locului au afirmat că reclamantul și/sau ascendenții săi dețineau și cultivau terenul în litigiu de aproximativ 30 de ani. La 20 septembrie 2009, comitetul de experți format din trei ingineri forestieri a prezentat Tribunalului raportul său de expertiză tehnică, în care a concluzionat că terenul în cauză face parte din domeniul forestier public. Pentru a ajunge la această concluzie, experții și-au bazat în special hărțile regionale din 1969, 1971 și 1993, care fuseseră vărsate la dosar. 12. Experții în cartografiere au observat că terenul revendicat era înconjurat de parcele forestiere. 14. Pe hărțile regionale menționate, terenul care facea obiectul litigiului figura ca fiind clar într-o zonă împădurită. 15. Administrația Națională a Apelor a atestat, de altfel, faptul că nu există nici o rețea de irigații în sectorul în care se afla terenul respectiv. 16. La 28 octombrie 2009, tribunalul cadastral a acceptat cererea administrației și a anulat planul cadastral. El a retras înregistrarea terenului în numele Trezoreriei Publice pe motiv că a făcut parte din domeniul forestier. În acest scop, el s-a bazat pe toate elementele colectate, în special pe concluziile rapoartelor de competență. Judecata se citește după cum urmează în părțile sale relevante în speță Elementele dosarului permit să se stabilească că terenul este complet înconjurat de o zonă împădurită. Acest teren constă într-o poiană care taie integritatea pădurii. Partea pârâtă nu are o posesie conformă cu destinația binelui. În consecință, terenul nu poate fi supus în mod legal unui titlu de proprietate privată, deoarece face parte din domeniul forestier de la Õ . 17. La 16 noiembrie 2009, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva acestei decizii. În special, el a contestat concluziile rapoartelor de expertiză și a susținut că acest teren aparținea familiei sale de aproximativ 30 de ani. În această privință, acesta a furnizat chitanțe de plată din 1981 până în 1986 referitoare la un teren desemnat drept agricol. De asemenea, a afirmat că a fost acuzat penal în fața Tribunalului de Poliție d a Ardanuç pentru ocupație ilegală a domeniului forestier în 2007, dar că a fost achitat la sfârșitul procedurii. 18. La 9 martie 2010, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Aceasta a reamintit că, în conformitate cu legislația, o poiană era un element inseparabil al ecosistemului forestier și că făcea parte integrantă din pădure. Pe baza concluziilor experților, ea a considerat că terenul respectiv făcea parte din domeniul forestier și că, prin urmare, nu putea face în mod legal obiectul unui titlu de proprietate privată. 19. La 30 septembrie 2010, Curtea de Casație a respins, de asemenea, acțiunea în rectificarea hotărârii introduse de recurent. Dreptul intern relevant 20. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Turgut și în alte hotărâri c. Turcia 1411/03, §§ 41-67, 8 iulie 2008) și Altunay c. Turcia ((dec.), n 42936/07, § 20-23, 17 aprilie 2012 21. Condițiile generale ale prescripției dobândite sunt definite în art. 713 alin. (1) din Codul civil din 2002, care cuprinde art. 639, alin. (1) din vechiul cod Sub rezerva unor dispoziții speciale, orice persoană care a exercitat o posesie continuă și pașnică în calitate de proprietar timp de 20 de ani pe un bun imobil pentru care nici o mențiune nu figurează în registrul funciar poate intenta o acțiune pentru a obține ca acest bun să fie înscris în acest registru ca fiind proprietatea sa. 22. La art. 169 din Constituția Republicii Turcia se citește după cum urmează: La . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Proprietatea pădurilor de pe tărâm este inalienabilă. La  t gestionează și exploatează aceste păduri în conformitate cu legea. Pădurile de pe t e nu pot face obiectul unei prescripii dobândite și nu pot fi afectate de servitute, cu excepia interesului public. Nici un act sau activitate de natură să aducă prejudicii pădurilor nu poate fi permisă. Nu se poate face propagandă politică care ar putea duce la distrugerea pădurilor, nici nu se poate decreta amnistie generală sau specifică care vizează exclusiv infracțiunile în domeniul forestier. Legile de amnistie generale sau speciale nu pot include infracțiunile comise în scopul de a incendia sau de a distruge o pădure sau de a reduce o zonă forestieră. Limitele pădurilor nu pot fi îndepărtate decât în ceea ce privește zonele a căror menținere ca pădure nu prezintă nici un interes științific, nici din punct de vedere teoretic, nici din punct de vedere practic, ci pentru care s-a stabilit, dimpotrivă, că există un interes sigur de a le transforma în zone agricole, precum și terenurile care, înainte de 31 decembrie 1981, și-au pierdut complet caracterul de pădure din punct de vedere științific, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, și pentru care s-a constatat că există un interes în exploatarea lor în diverse scopuri agricole, de exemplu, ca terenuri, vii, livezi sau măslinii sau în vederea creșterii animalelor și, pe de altă parte, sectoarele orașelor, burgadelor și satelor în care se concentrează locuințele. GRIFS 23. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății sale din cauza anulării de către instanțele naționale a planului cadastral din 27 noiembrie 2007. Reclamantul susține că refuzul autorităților naționale de cadastralizare a terenului pe care el și familia sa l-ar fi ocupat timp de 30 de ani și-a încălcat dreptul la respectarea proprietăilor sale. 25. Curtea va examina: Comisia remarcă faptul că litigiul se referă la o decizie internă definitivă care a invalidat decizia comisiei cadastrale, care înregistrase pe plan cadastral un teren de 1300,33 m în numele reclamantului; motivarea principală a deciziei de anulare a fost că terenul în cauză făcea parte din domeniul forestier 27. Curtea reamintește că este de datoria autorităților naționale să decidă tipul de măsuri care trebuie luate pentru protejarea domeniului forestier. Aceste măsuri depind de politicile de urbanism și de amenajare a teritoriului, prin definiție evolutivă, și intră în sfera de intervenție a statului. 28. Curtea dorește, de asemenea, să sublinieze că protecția naturii și a pădurilor și, în general, a mediului constituie o valoare a cărei apărare se ridică în opinia publică și, prin urmare, în fața autorităților publice, un interes constant și susținut. Comisia reamintește că imperativele economice și chiar anumite drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul de proprietate, nu ar trebui să li se acorde prioritate în fața considerentelor referitoare la protecția mediului, în special atunci când statul a legiferat în acest domeniu (Hamer c. Belgia, n 21861/03, § 79, CEDH 2007-V, Tașkan și alte c. Turcia, n 46117/99, CEDH 2004-X, Moreno Gómez c. Spania, n 4343/02, CEDO 2004-X, Fadeieva c. Rusia, n 55723/00, CEDO 2005-IV și Giacomelli c. Italia, n 59099/00, CEDO 2006-XII). 29. În speță, Curtea constată că reclamantul nu era proprietarul terenului în litigiu, ci că acesta ocupa acest teren, de fapt o poiană care făcea parte din domeniul forestier. Cu alte cuvinte, la. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18257/04, § 36, 10 martie 2009). 30. În această privință, Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr 1 nu garantează dreptul de a dobândi bunuri (Fener Rum Erkek Lisesi Vakf 48321/99, § 121, CEDO 2002 II). 31. Un reclamant poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care decizia pe care o incriminează se referă la bunurile sale În cazul în care un reclamant nu are dreptul de a deține dreptul de proprietate (Hamer, citată anterior, punctul 75), acesta poate, de asemenea, să acopere valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă și rezonabilă de a obține dreptul efectiv de proprietate (Homer, citată anterior, punctul 75). În prezenta cauză, având în vedere concluziile comisiei cadastrale, Curtea constată că reclamantul putea pretinde că are cel puțin o speranță de a dobândi efectiv un drept de proprietate (punctul 5 de mai sus). 34. Cu toate acestea, rămâne întrebarea dacă persoana respectivă ar putea exercita proprietatea în calitate de proprietar, ceea ce i-ar permite să solicite înregistrarea bunurilor în registrul funciar pe numele său prin jocul prescripției dobândite. 35. Cu privire la acest punct, Curtea nu consideră oportun și nici nici nu consideră necesar să se dedice unei analize doctrinale a noțiunii de deținere ca proprietar care a determinat instanțele interne să opteze în favoarea aplicării unei soluții juridice mai degrabă decât a altei soluții (Bozcaada Kimisis Teodoku Rum Ortodoks Kilisesi Vakf 37639/03, 37655/03, 26736/04 și 42670/04, § 46, 3 martie 2009). 36. Este suficient să se observe că, deși reclamantul avea o posesie continuă a terenului în cauză, speranța sa de a putea continua să se bucure de bunul în cauză nu a avut o bază legală suficientă în dreptul intern (Kopecký, citată anterior, § 52). 37. Curtea amintește, în această privință, că există o diferență între o simplă speranță, oricât de ușor de înțeles, și o speranță legitimă, care trebuie să fie de natură mai concretă și să se bazeze pe o dispoziție legală sau să aibă o bază juridică solidă în dreptul intern (Bozcaada Kimisis Teodoku Rum Ortodoks Kilisesi Vakfi c. Turcia (dec.), n 22522/03, 9 decembrie 2008). 38. Într-adevăr, în circumstanțele cauzei, așa cum au subliniat instanțele naționale care au soluționat opoziția administrației la decizia comisiei cadastrale, care, prin urmare, nu a devenit definitivă, dreptul intern aplicabil în acest domeniu dispunea în mod expres și fără echivoc că terenurile care aparțin domeniului forestier nu puteau face obiectul niciunei prescripții dobândite (punctul 22 de mai sus). 39. Prin urmare, în conformitate cu legislația națională, domeniul public forestier nu numai că era inalienabil, dar și impenetrabil, curgerea unui interval de timp, oricât de lung ar fi fost, nu putea avea nici o consecință juridică în legislația națională. 41. Astfel, reclamantul nu putea să se prevaleze de dreptul de a obține prin jocul prescripției dobândite proprietatea unui teren situat într-o zonă împădurită. 42. În plus, în 2007 a fost chiar acuzată penal de ocupație ilegală a unui teren care face parte din domeniul public forestier (punctul 18 de mai sus). Faptul că a fost achitat la sfârșitul procedurii nu schimbă constatarea conform căreia reclamantul nu ignora nimic despre precaritatea drepturilor pe care le avea asupra clarității pe care o ocupa. 43. Pe de altă parte, din dosar reiese că mai târziu din 1986 a încetat să plătească orice impozit pentru acest teren, teren care, conform concluziilor raportului de expertiză agricolă (punctul 12 de mai sus), nu a fost tăiat. 44. În concluzie, în lipsa unui temei juridic suficient în dreptul intern, nu există nicio speranță legitimă de a putea continua să se bucure de Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a avut un bun de sine stătător. În sensul primei propoziții din art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, garanțiile acestei dispoziții nu pot fi aplicate în cazul de față. 46. În consecință, se consideră că ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Guido Raimondi Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

32212/11

Turaboğlu USTA

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 27 novembre 2012 en une chambre composée de

:

Guido Raimondi,

président,

Danutė Jočienė,

Peer Lorenzen,

Dragoljub Popović,

Ișıl Karakaș,

Nebojša Vučinić,

Paulo Pinto de Albuquerque,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 mars 2011,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Turaboğlu Usta, est un ressortissant turc né en 1980 et résidant à Artvin. Il a été représenté devant la Cour par M

e

A. Ketenci, avocat à Artvin.

A.

Les circonstances de l’espèce

1.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

2.

Les 14 et 15 septembre 2007, une étude fut menée par le service du cadastre dans le village de Bağlıca à Artvin – Ardanuç.

3.

Une parcelle de terrain (îlot n

o

223, parcelle n

o

1), d’une superficie de 1300,33 m

2

, fut enregistrée au nom du requérant sur le plan cadastral du 27

novembre 2007.

4.

Le service du cadastre qualifia le terrain de terrain agricole.

5.

La commission cadastrale estima que le requérant remplissait les conditions de la prescription acquisitive définies par la loi.

6.

Avant que le plan cadastral fût devenu définitif, l’administration des forêts («

l’administration

») intenta, le 26 décembre 2007, une action en opposition à la décision de la commission cadastrale devant le tribunal cadastral d’Ardanuç.

7.

Elle soutenait que le terrain en question ne pouvait pas légalement faire l’objet d’un titre de propriété privée au motif qu’il faisait partie du domaine forestier de l’Etat.

8.

Le 7 septembre 2009, le tribunal cadastral effectua une expertise sur place en présence des parties, d’experts, de témoins et de spécialistes locaux.

9.

Les témoins et les spécialistes locaux présents sur place affirmèrent que le requérant et/ou ses ascendants possédaient et cultivaient le terrain litigieux depuis environ trente ans.

10.

Les différents experts versèrent leurs rapports au dossier.

11.

Le 20 septembre 2009, le comité d’experts composé de trois ingénieurs forestiers présenta au tribunal son rapport d’expertise technique, dans lequel il concluait que le terrain litigieux était une clairière faisant partie du domaine forestier public. Pour parvenir à cette conclusion, les experts s’étaient notamment fondés sur des cartes régionales datées de 1969, 1971 et 1993, qui avaient été versées au dossier.

12.

L’expert agricole rendit son rapport d’expertise le 28 septembre 2009. Il indiqua que le terrain en question n’était pas cultivé et estima que, de par sa situation géographique, il devait être rattaché au domaine forestier.

13.

Les experts en cartographie observèrent que le terrain revendiqué était entouré de parcelles forestières.

14.

Sur les cartes régionales mentionnées, le terrain objet du litige figurait comme clairière dans une zone forestière.

15.

L’administration nationale des eaux attesta par ailleurs qu’il n’existait aucun réseau d’irrigation dans le secteur où se trouvait le terrain en question.

16.

Le 28 octobre 2009, le tribunal cadastral fit droit à la demande de l’administration et annula le plan cadastral. Il ordonna l’enregistrement du terrain au nom du Trésor public au motif qu’il faisait partie du domaine forestier. Pour ce faire, il se fonda sur l’ensemble des éléments recueillis, notamment sur les conclusions des rapports d’expertise. Le jugement se lit comme suit dans ses parties pertinentes en l’espèce

:

«

Les éléments du dossier permettent d’établir que le terrain est totalement entouré d’une zone forestière.

Ce terrain consiste en une clairière qui rompt l’intégrité de la forêt.

La partie défenderesse n’exerce pas une possession conforme à la destination du bien.

En conséquence, le terrain ne peut légalement faire l’objet d’un titre de propriété privée car il fait partie du domaine forestier de l’Etat.

»

17.

Le 16 novembre 2009, le requérant se pourvut en cassation contre cette décision. Il remit notamment en cause les conclusions des rapports d’expertise et soutint que ce terrain appartenait à sa famille depuis environ trente ans. Il fournit à cet égard des quittances de paiement d’impôts de 1981 à 1986 relatifs à un terrain désigné comme agricole. Il affirma également avoir été poursuivi pénalement devant le tribunal de police d’Ardanuç pour occupation illégale du domaine forestier en 2007, mais avoir été acquitté à l’issue de la procédure.

18.

Le 9 mars 2010, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué. Elle rappela que, selon la législation, une clairière était un élément inséparable de l’écosystème forestier et qu’elle faisait partie intégrante de la forêt. Se fondant sur les conclusions des experts, elle estima que le terrain litigieux faisait partie du domaine forestier et qu’il ne pouvait donc légalement faire l’objet d’aucun titre de propriété privée.

19.

Le 30 septembre 2010, la Cour de cassation rejeta également le recours en rectification de l’arrêt introduit par le requérant.

B.

Le droit interne pertinent

20.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Turgut et autres c. Turquie

(n

o

1411/03, §§ 41-67, 8 juillet 2008), et

Altunay c. Turquie

((déc.), n

o

42936/07, §§ 20-23, 17 avril 2012).

21.

Les conditions générales de la prescription acquisitive sont définies par l’article 713, alinéa 1

er

, du code civil de 2002, qui reprend l’article 639, alinéa 1

er

, de l’ancien code

:

«

Sous réserve de dispositions spéciales, toute personne ayant exercé une possession continue et paisible à titre de propriétaire pendant vingt années sur un bien immeuble pour lequel aucune mention ne figure au registre foncier peut intenter une action en vue d’obtenir que ce bien soit inscrit dans ce registre comme étant sa propriété.

»

22.

L’article 169 de la Constitution de la République de Turquie se lit comme suit

:

«

L’Etat adopte les lois et les mesures nécessaires en vue de préserver les forêts et d’agrandir les zones forestières. Il procède au reboisement des espaces forestiers incendiés, où il est interdit de se livrer à une forme quelconque d’agriculture ou d’élevage. Toutes les forêts sont placées sous la garde de l’Etat.

La propriété des forêts d’Etat est inaliénable. L’Etat gère et exploite ces forêts conformément à la loi. Les forêts d’Etat ne peuvent faire l’objet d’une prescription acquisitive et ne peuvent être frappées de servitude, sauf dans l’intérêt public.

Aucun acte ou activité de nature à causer préjudice aux forêts ne peut être autorisé. On ne peut faire de propagande politique susceptible d’entraîner la destruction des forêts, ni décréter d’amnistie générale ou particulière visant exclusivement les infractions en matière forestière. Les lois d’amnistie générale ou particulière ne peuvent pas inclure les infractions commises dans le but d’incendier ou de détruire une forêt ou de réduire une zone forestière.

Les limites des forêts ne peuvent être reculées, sauf en ce qui concerne, d’une part, les zones dont le maintien en tant que forêt ne présente aucun intérêt scientifique, ni d’un point de vue théorique, ni d’un point de vue pratique, mais pour lesquelles il est au contraire établi qu’il y a un intérêt certain à les transformer en zones agricoles, ainsi que les terrains qui, avant le 31 décembre 1981, ont intégralement perdu le caractère de forêt sur le plan scientifique, tant du point de vue théorique que pratique, et pour lesquels il a été constaté qu’il y avait un intérêt à les exploiter à des fins agricoles variées, par exemple en tant que champs, vignobles, vergers ou oliveraies ou en vue de l’élevage, et, d’autre part, les secteurs des villes, bourgades et villages où les habitations sont concentrées.

»

GRIEFS

23.

Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens en raison de l’annulation par les juridictions nationales du plan cadastral du 27 novembre 2007.

EN DROIT

24.

Le requérant soutient que le refus des autorités nationales d’enregistrer sur le plan cadastral le terrain que sa famille et lui-même auraient occupé depuis trente ans a porté atteinte à son droit au respect de ses biens.

25.

La Cour examinera le grief de l’intéressé sous l’angle de l’article 1 du Protocole n

o

1.

26.

Elle note que le litige porte sur une décision interne définitive qui a invalidé la décision de la commission cadastrale, laquelle avait enregistré sur le plan cadastral un terrain de 1300,33 m

2

au nom du requérant. La motivation principale de la décision d’annulation était que le terrain en question faisait partie du domaine forestier.

27.

La Cour rappelle qu’il appartient aux autorités nationales de décider du type de mesures à prendre pour protéger le domaine forestier. Ces mesures dépendent des politiques d’urbanisme et d’aménagement du territoire, par définition évolutives, et relèvent par excellence des domaines d’intervention de l’Etat.

28.

La Cour tient également à souligner que la protection de la nature et des forêts et, plus généralement, de l’environnement constitue une valeur dont la défense suscite dans l’opinion publique, et par conséquent auprès des pouvoirs publics, un intérêt constant et soutenu. Elle rappelle que des impératifs économiques et même certains droits fondamentaux, comme le droit de propriété, ne devraient pas se voir accorder la primauté face à des considérations relatives à la protection de l’environnement, en particulier lorsque l’Etat a légiféré en la matière (

Hamer c. Belgique

, n

o

21861/03, §

79, CEDH 2007-V,

Tașkın et autres c. Turquie

, n

o

46117/99, CEDH 2004-X,

Moreno Gómez c. Espagne

, n

o

4143/02, CEDH 2004-X,

Fadeïeva c. Russie

, n

o

55723/00, CEDH 2005-IV, et

Giacomelli c. Italie

, n

o

59909/00, CEDH 2006-XII).

29.

En l’espèce, la Cour observe que le requérant n’était pas propriétaire du terrain litigieux, mais qu’il occupait ce terrain, en fait une clairière qui faisait partie du domaine forestier. Autrement dit, l’intéressé ne disposait pas d’un titre de propriété, titre qui eût seul été la preuve incontestable de l’existence d’un droit de propriété (

Rimer et autres c. Turquie

, n

o

18257/04, § 36, 10 mars 2009).

30.

A cet égard, la Cour rappelle que l’article 1 du Protocole n

o

1 ne garantit pas de droit à acquérir des biens (

Fener Rum Erkek Lisesi Vakfı c.

Turquie

, n

o

34478/97, § 52, 9 janvier 2007,

Kopecký c. Slovaquie

[GC], n

o

44912/98, CEDH 2004-IX,

Van der Mussele c. Belgique

, 23

novembre 1983, § 48, série A n

o

70, et

Slivenko et autres c. Lettonie

(déc.) [GC], n

o

48321/99, § 121, CEDH 2002

‑

II).

31.

Un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 que dans la mesure où la décision qu’il incrimine se rapporte à ses «

biens

» au sens de cette disposition.

32.

La Cour rappelle aussi que la notion de «

biens

» ne se limite pas aux «

biens actuels

» et qu’elle peut également recouvrir des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles un requérant peut prétendre avoir au moins une espérance légitime et raisonnable d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété (

Hamer

, précité, § 75).

33.

Dans la présente affaire, au regard des conclusions de la commission cadastrale, la Cour note que le requérant pouvait prétendre avoir au moins un espoir d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété (paragraphe 5 ci-dessus).

34.

Reste cependant la question de savoir si l’intéressé pouvait exercer la possession à titre de propriétaire, ce qui lui permettait de demander l’inscription des biens au registre foncier à son nom par le jeu de la prescription acquisitive.

35.

Sur ce point, la Cour ne juge pas opportun ni même nécessaire de se livrer à une quelconque analyse doctrinale de la notion de possession à titre de propriétaire ayant conduit les juridictions internes à opter en faveur de l’application d’une solution juridique plutôt que d’une autre (

Bozcaada Kimisis Teodoku Rum Ortodoks Kilisesi Vakfı c. Turquie

, n

os

37639/03, 37655/03, 26736/04 et 42670/04, § 46, 3 mars 2009).

36.

Il lui suffit d’observer que, même si le requérant avait une possession continue du terrain litigieux, son espérance de pouvoir continuer à jouir du bien en question n’avait pas une base légale suffisante en droit interne (

Kopecký

, précité, § 52).

37.

La Cour rappelle, à ce propos, qu’il y a une différence entre un simple espoir, aussi compréhensible soit-il, et une espérance légitime, qui doit être de nature plus concrète et se fonder sur une disposition légale ou avoir une base jurisprudentielle solide en droit interne (

Bozcaada Kimisis Teodoku Rum Ortodoks Kilisesi Vakfi c. Turquie

(déc.), n

o

22522/03, 9

décembre 2008).

38.

En effet, dans les circonstances de la cause, comme l’ont souligné les juridictions nationales qui ont statué sur l’opposition de l’administration à la décision de la commission cadastrale – qui n’était donc pas devenue définitive –, le droit interne applicable en la matière disposait expressément et de façon non équivoque que les terrains appartenant au domaine forestier ne pouvaient faire l’objet d’aucune prescription acquisitive (paragraphe 22 ci-dessus).

39.

Dès lors, l’impossibilité d’une prescription acquisitive dans le domaine forestier rendait inopérant l’argument tiré de la durée d’occupation des lieux.

40.

Le domaine public forestier étant, selon la législation nationale, non seulement inaliénable mais aussi imprescriptible, l’écoulement d’un laps de temps, aussi long fût-il, ne pouvait avoir aucune conséquence juridique en droit interne.

41.

Ainsi, le requérant ne pouvait se prévaloir du droit d’obtenir par le jeu de la prescription acquisitive la propriété d’un terrain situé dans une zone forestière.

42.

D’ailleurs, l’intéressé avait même été poursuivi pénalement en 2007 pour occupation illégale d’un terrain faisant partie du domaine public forestier (paragraphe 18 ci-dessus). Le fait qu’il a été acquitté à l’issue de la procédure ne change pas le constat selon lequel le requérant n’ignorait rien de la précarité des droits qu’il détenait sur la clairière qu’il occupait.

43.

Au demeurant, il ressort du dossier que l’intéressé avait cessé depuis 1986 de payer tout impôt pour ce terrain, terrain qui, selon les conclusions du rapport d’expertise agricole (paragraphe 12 ci-dessus), n’était pas cultivé.

44.

En conclusion, en l’absence de base légale suffisante en droit interne, aucune espérance légitime de pouvoir continuer à jouir du «

bien

» et d’en devenir propriétaire n’a donc pu juridiquement naître dans le chef du requérant (

Kadir Gündüz c. Turquie

, n

o

50253/99 (déc.), 18 octobre 2007,

Nane et autres c. Turquie

, n

o

41192/04, §§ 25-28, 24 novembre 2009, et

Bölükbaș et autres c. Turquie

, n

o

29799/02, § 26, 9 février 2010).

45.

Dès lors, la Cour estime que le requérant n’avait pas un «

bien

» au sens de la première phrase de l’article 1 du Protocole n

o

46.

Il s’ensuit que le grief du requérant est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Françoise Elens-Passos

Guido Raimondi

Greffière adjointe

Président