AFFAIRE BİLAL DOĞAN c. TURQUIE

În special, acesta se plânge de durata detenției sale provizorii. La 27 septembrie 2010, cererea a fost comunicată guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (1) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. (6) La 7 octombrie 2009, în jurul orei 7:00, reclamantul, minor la momentul faptei, a fost arestat la sfârșitul unei percheziții efectuate la domiciliul său. El a fost suspectat că a participat la trei demonstrații (la 26 aprilie 2009, 14 iulie 2009 și 28 august 2009) în favoarea organizației armate ilegale PK [1] , de a fi scandat sloganuri și purta steagul organizației menționate, precum și portretele fostului său șef. În timpul demonstrației din 26 aprilie 2009, i s-a reproșat că a atacat forțele de ordine cu jeturi de piatră și cocteilul Molotov. Pe baza hainelor găsite în casa sa, polițiștii l-au identificat pe reclamant pe înregistrările video și fotografii.

La 9 octombrie 2009, reclamantul, asistat de un avocat, a fost ascultat de procurorul Republicii Batman, apoi tradus în fața judecătorului pentru minori din acest oraș. La audierea sa de către judecător, el a recunoscut că este persoana din fotografia făcută la 26 aprilie 2009 Când prietenii lui au început să arunce cu pietre în forțele de ordine, el a vrut să părăsească locul, dar a fost arestat de către acestea. El a contestat că a fost persoana arătată în fotografiile făcute la 14 iulie 2009 și 28 august 2009. La sfârșitul audierii sale, judecătorul a dispus plasarea sa în detenție provizorie, având în vedere existența unor suspiciuni puternice cu privire la comiterea mai multor infracțiuni, și anume propaganda unei organizații teroriste, degradarea bunurilor publice și încălcarea legii privind protestele. El a luat în considerare, de asemenea, natura și calitatea dreptului reproșat și faptul că dovezile nu au fost încă reunite. La 12 octombrie 2009, avocatul reclamantului a contestat detenția provizorie a reclamantului și a solicitat extinderea acesteia. Prin decizia din 16 octombrie 2009, instanța de judecată a lui Batman a respins această cerere, ținând cont de existența unor suspiciuni puternice cu privire la comisia pentru gladiatori reprobați și la quantumul pedepsei. La 9 noiembrie 2009, procurorul Republicii lângă curtea specială Diyarbakr a reproșat reclamantului că a comis o infracțiune în numele organizației ilegale armate a societății respective, că a făcut propaganda acesteia și că a încălcat legea privind protestele. A fost acuzat în temeiul articolului 314 alineatul (2) din Legea penală care a reprimat o organizație armată, al articolului 7 din Legea privind combaterea terorismului care reprimă propaganda separatistă și, în cele din urmă, al Legii nr. 2911 privind protestele. 10. 6008 din 22 iulie 2010, minorii nu mai puteau fi judecați de cursuri speciale de azil. La 27 iulie 2010, dosarul reclamantului a fost transmis de la curtea specială Diyarbakr la curtea din spate a lui Batman. În aceeași zi, reclamantul a fost eliberat provizoriu.

La 25 august 2010, tribunalul din Batman s-a declarat incompetent și a transmis cazul tribunalului pentru minori din Batman.

La 3 decembrie 2010, Tribunalul pentru minori al lui Batman a emis o ordonanță de incompetență și a transmis dosarul în fața tribunalului special al lui Diyarbaker pe motiv că modificarea legislativă a avut loc după ce Diyarbakar a intrat în vigoare.

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

În conformitate cu art. 314 alineatul (1) din Codul penal, persoana care creează și conduce o organizație armată, cu scopul de a comite infracțiuni împotriva securității statului și a infracțiunilor împotriva ordinii constituționale și funcționarea acestui ordin este pedepsită cu 10-15 ani de închisoare. La data de 5-10 ani de închisoare [art. 314 alineatul (2) ]. În conformitate cu art. 100 din Codul de procedură penală, detenția provizorie a unei persoane este posibilă dacă există suspiciuni puternice că persoana vizată a comis infracțiunea și dacă există un motiv de detenție, și anume riscul de evadare sau de decădere a probelor. Cu toate acestea, pentru anumite infracțiuni deosebit de grave, printre care se numără și infracțiunea reprobabilă reclamantului, art. 100 alineatul (3) din lege indică faptul că lanurile pot include existența motivelor de deținere (riscul de evadare și/sau de decădere a probelor) atunci când există motive plauzibile de a fi comis o infracțiune.

La art. 18 din Regulamentul privind arestările, reținerile și interogările prevede un regim special pentru minori În conformitate cu această dispoziție, ancheta preliminară privind minorii este condusă de procurorul republicii însuși. Astfel, un minor arestat trebuie să fie transferat imediat în fața procurorului și să beneficieze din oficiu de dreptul de a fi asistat de un avocat. El nu poate fi deținut cu persoane majore

În conformitate cu art. 91 alineatul (1) din Codul de procedură penală, durata maximă a detenției este de 24 de ore. Pentru infracțiunile săvârșite în cadrul reuniunilor și pentru necesitatea anchetei, această perioadă poate fi prelungită cu 24 de ore suplimentare de fiecare dată la autorizarea procurorului Republicii, pentru o prelungire totală de maximum trei zile (art. 91 alineatul (3) din Codul de procedură penală). 18. 6008 de modificare a articolului 250 din legea penală, minorii nu pot fi judecați prin intermediul unor cursuri speciale. III. Textele INTERNAȚIONALE PERTINENTE

Convenția Națiunilor Unite din 1989 privind drepturile copilului (denumită în continuare Convenția Națiunilor Unite) La 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a Națiunilor Unite, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, este obligatorie în legislația internațională pentru statele care sunt părți la aceasta. În sensul prezentei convenții, un copil se înțelege de la orice persoană cu vârsta sub 18 ani, cu excepția cazului în care majoritatea este atinsă mai devreme în temeiul legislației care îi este aplicabilă la art. 3 alineatul (1). (1) În toate deciziile care privesc copiii, indiferent dacă sunt luate de instituțiile publice sau private de protecție socială, instanțele, autoritățile administrative sau organismele legislative, interesul superior al copilului trebuie să fie o considerație importantă. (b) Nici un copil nu este privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. LA: arestarea, detenția sau închisoarea unui copil trebuie să fie în conformitate cu legea, să fie doar o măsură de ultimă instanță, și să fie de o durată cât mai scurtă posibil c) Orice copil lipsit de libertate să fie tratat cu umanitate și cu respect datorită demnității persoanei umane și într-un mod care să țină seama de nevoile persoanelor de vârsta sa. În special, orice copil lipsit de libertate va fi separat de adulți, cu excepția cazului în care se consideră că este mai bine să nu o facă în interesul superior al copilului, și are dreptul de a rămâne în contact cu familia sa prin corespondență și vizite, cu excepția unor circumstanțe excepționale (d) Copiii privați de libertate au dreptul de a avea acces rapid la asistența juridică sau la orice altă asistență corespunzătoare, precum și dreptul de a contesta legalitatea privării lor de libertate în fața unei instanțe sau a unei alte autorități competente, independente și imparțiale, și astfel să se ia o decizie rapidă în acest sens. (...) Acuzarea din custodia reclamantului

Reclamantul, invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, declară că a fost ținut la vedere timp de trei zile înainte de a fi ascultat de procurorul republicii, în timp ce acesta ar fi trebuit să fie dus în fața procurorului imediat după arestarea sa. El precizează că reținerea sa nu a respectat cerințele dreptului intern.

Curtea observă că reținerea reclamantului a luat sfârșit la 9 octombrie 2009 cu plasarea sa în arest provizoriu, în timp ce cererea a fost introdusă la 20 aprilie 2010. În plus, Comisia constată că examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție (a se vedea, printre altele, Ersoy și Aslan Turcia, nr 16087/03, ê 28, 28 aprilie 2009). 22. art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că este judecat în fața unei instanțe speciale. El pune sub semnul întrebării independența și imparțialitatea unor astfel de cursuri și afirmă că judecata minorilor în fața lor este afectată de regulile Beijingului.

Cu toate acestea, Curtea constată că procedura penală inițiată împotriva reclamantului este pendinte în fața instanțelor naționale și consideră că este necesar să se cunoască la sfârșitul procedurii în dreptul intern pentru a se putea pronunța asupra acestor obiecții.

Prin urmare, este prematur și trebuie declarat inadmisibil pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În opinia sa, a fost arestat și acuzat pentru simplul fapt că a participat la o manifestare.

Curtea constată că din înscrisurile din dosar reiese că, în cursul procedurii în litigiu împotriva reclamantului, acesta nu a invocat în niciun fel în fața autorităților naționale nicio încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare.

Prin urmare, Curtea consideră că acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție.

Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea arată că reclamantul își formulează afirmațiile într-un mod foarte general, fără a-și susține Ö în totalitate Õ art. 2 din Protocolul nr.

Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Cu privire la ă r ț ii întemeiate pe art. 5 alin. (4) din Conven ț ia

Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de c om pe t e n ț a procedurii de examinare din oficiu a de c om pe t e n ț a provizorie. Curtea consideră că nu este de competența sa să se pronunțe, în temeiul articolului 5 alineatul (4), asupra deciziilor adoptate ex officio și referitoare la prelungirea detenției (a se vedea Knebl c. Republica Cehă, nr. 20157/05, § 76, 28 octombrie 2010 și Alt cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4).

Curtea constată că nu există nici o obiecție care să fie luată în considerare în mod clar în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție și nici nu se confruntă cu orice alt motiv care trebuie luat în considerare. Prin urmare, trebuie să se declare restul cererii admisibile. III. PE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 5 alin. (3) DIN CONVENȚIA

Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și de faptul că a fost în detenție în absența unor motive plauzibile de a fi comis infracțiunile reprobabile. El se plânge, de asemenea, că a fost ținut în detenție în ciuda tinereții sale. El denunță, de asemenea, o încălcare a articolului 8 din Convenție din cauza deținerii sale. Este necesar să se examineze aceste obiecții din perspectiva articolului 5 alineatul (3) din Convenție, ale cărui pasaje relevante sunt redactate după cum urmează: Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute în alin. (1) lit. (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a persoanei respective.

El susține că durata detenției suferite de solicitant a fost rezonabilă, având în vedere gravitatea, natura și calificarea delincvenței. El menționează că persoana respectivă a fost acuzată de a fi predată unor activități infracționale în numele unei organizații teroriste.

Reclamantul subliniază că a fost reținut pentru o perioadă excesivă de timp în timp ce a fost minor și se plânge că deciziile privind menținerea sa în detenție provizorie nu i-au luat niciodată în considerare minoritatea.

Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților judiciare naționale sarcina de a se asigura că, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui inculpat nu depășește limita rațiunii. În acest scop, ei trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau în afara existenței unei adevărate cerințe de interes public care să justifice, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să prezinte un raport în deciziile lor de respingere a cererilor de extindere. În primul rând, Curtea trebuie să stabilească dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenția Assenov și a altor acte de drept penal. Bulgaria , 28 octombrie 1998, § 154, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 VIII). Persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată că a comis o infracțiune este o condiție sine qua non Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate.

Curtea amintește că, în mai multe cauze împotriva Turciei, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la practica de a pune copiii în detenție provizorie și de a încheia încălcarea articolului 5 alineatul (3) din Convenție (Selectuk c. Turcia, 21768/02, § 26-37, 10 ianuarie 2006, Güveç c. Turcia, n 70337/01, § 106-110, 29 ianuarie 2009, Nart Turcia, n 20817/04, §§ 28-35, 6 mai 2008, Taschçć și Demir c. Turcia, n 23623/10, § 30-37, 3 mai 2012 și Fikri Yakar c. Turcia, n 23639/10, § 41 , ținând cont de bogăția textelor internaționale relevante în materie de protecție a copilului, Curtea a afirmat că detenția provizorie a minorilor trebuie considerată o soluție de ultimă instanță și că aceasta trebuie să fie cât mai scurtă posibil (Nart, menționat anterior, § 31).

În cazul de față, perioada care trebuie luată în considerare a început la 7 octombrie 2009, cu arestarea reclamantului pentru a se încheia la 27 iulie 2010, cu eliberarea provizorie (punctele 6 și 10 de mai sus). Prin urmare, aceasta a durat aproximativ nouă luni și 20 de zile. În această perioadă, problema menținerii în detenție provizorie a reclamantului a fost examinată de mai multe ori. Deciziile judecătorilor cu privire la menținerea în detenție s-au bazat pe natura infracțiunilor reproșate, starea probelor, existența unor motive plauzibile de comitere a unor infracțiuni.

În urma lecturii dosarului, nu s-a arătat în niciun fel că judecătorii care au solicitat să se pronunțe cu privire la punerea sau menținerea în detenție a reclamantului au avut în vedere deținerea în ultimă instanță, în conformitate cu obligațiile Turciei atât în dreptul intern, cât și în temeiul mai multor convenții internaționale (a se vedea, de exemplu, Nart, citată anterior, § 22, sau, mai recent, Güveç, citată anterior, § 108). În plus, deși avocatul reclamantului a atras atenția judecătorului, în cadrul opoziției, asupra faptului că clientul său era minor, nimic din dosar nu sugerează că judecătorii au luat în considerare în mod corespunzător vârsta reclamantului în timpul examinărilor și al deciziilor lor de plasare sau de menținere provizorie a acestuia. Curtea consideră că lipsa de luare în considerare a vârstei reclamantului în decizia de a-l menține în detenție provizorie pentru mai mult de nouă luni este, în sine, suficientă pentru a-l face să ajungă la concluzia încălcării articolului 5 alineatul (3) din Convenție.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că durata detenției provizorii a reclamantului a fost excesivă și a încălcat art. 5 alin. (3) din Convenție. IV. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pacat

Reclamantul solicită 40 000 de livre turcești (TRY) (aproximativ 17 850 EUR) pentru prejudicii morale.

Guvernul contestă această sumă.

Statuând în echitate, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 1 000 EUR pentru daune morale. Proaspăt și cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită, de asemenea, 12 000 de TRY (aproximativ 5 350 EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții, din care 10 500 de TRY în legătură cu onorariile de avocat. Cu titlu justificativ, reclamantul furnizează un tempo orar.

Guvernul contestă aceste sume.

Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. Luând în considerare documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR și acordul cu reclamantul. Interese moratoriu

Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L 5 alin. (3) din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 1 000 EUR (mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii) 500 EUR (cinci sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 27 noiembrie 2012, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Guido Raimondi Grefier Adjunct Președinte [1] Partidul Muncitorilor din Kurdistan.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 28053/10) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Bilal Doğan (« le requérant »), a saisi la Cour le 20 avril 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es M. Danıș Beștaș et M. Beștaș, avocats à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant allègue une violation des articles 5, 6, 8, 10 et 13 de la Convention et de l’article 2 du Protocole n o 1. En particulier, il se plaint de la durée de sa détention provisoire.

Le 27 septembre 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 7 octobre 2009 vers 7 heures, le requérant, mineur à l’époque des faits, fut arrêté au terme d’une perquisition conduite à son domicile. Il était soupçonné d’avoir participé à trois manifestions (le 26 avril 2009, le 14 juillet 2009 et le 28 août 2009) en faveur de l’organisation illégale armée PKK [1] , d’avoir, au cours de celles-ci, scandé des slogans et porté le drapeau de ladite organisation ainsi que les portraits de son ancien chef. Lors de la manifestation du 26 avril 2009, il lui était reproché d’avoir attaqué les forces de l’ordre avec des jets de pierre et au cocktail Molotov. A partir des vêtements retrouvés chez lui, les policiers identifièrent le requérant sur les enregistrements vidéos et photos.

Le 9 octobre 2009, le requérant, assisté par un avocat, fut entendu par le procureur de la République de Batman, puis traduit devant le juge pour mineurs de cette ville. Lors de son audition par le juge, il reconnut être la personne sur la photo prise le 26 avril 2009 ; il expliqua qu’il se trouvait là pour participer à une conférence de presse. Lorsque ses amis avaient commencé à lancer des pierres aux forces de l’ordre, il avait voulu quitter les lieux mais avait été arrêté par elles. Il contesta être la personne montrée sur les photos prises le 14 juillet 2009 et le 28 août 2009. Au terme de son audition, le juge ordonna son placement en détention provisoire compte tenu de l’existence de forts soupçons quant à la commission de plusieurs infractions, en l’occurrence la propagande d’une organisation terroriste, la dégradation de biens publics et une infraction à la loi sur les manifestations. Il prit aussi en considération la nature et la qualité de l’infraction reprochée et le fait que les preuves n’étaient pas encore réunies.

Le 12 octobre 2009, l’avocat du requérant contesta le placement en détention provisoire du requérant et demanda son élargissement. Par une décision du 16 octobre 2009, la cour d’assises de Batman rejeta cette demande compte tenu de l’existence de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée et du quantum de la peine encourue.

Le 9 novembre 2009, le procureur de la République près la cour d’assises spéciale de Diyarbakır, reprocha au requérant d’avoir commis une infraction au nom de l’organisation illégale armée précitée, d’avoir fait la propagande de celle-ci et d’avoir enfreint la loi sur les manifestations. Il l’inculpa sur le fondement de l’article 314 § 2 de la loi pénale réprimant l’appartenance à une organisation armée, de l’article 7 de la loi sur la lutte contre le terrorisme réprimant la propagande séparatiste et enfin de la loi n o 2911 sur les manifestations.

A la suite de l’entrée en vigueur de la loi n o 6008 du 22 juillet 2010, les mineurs ne pouvaient plus être jugés par des cours d’assises spéciales. Le 27 juillet 2010, le dossier du requérant fut transmis de la cour d’assises spéciale de Diyarbakır à la cour d’assises de Batman. Le même jour, le requérant fut mis en liberté provisoire.

Le 25 août 2010, la cour d’assises de Batman se déclara à son tour incompétente et transmit l’affaire au tribunal pour mineurs de Batman.

Le 3 décembre 2010, le tribunal pour mineurs de Batman rendit une ordonnance d’incompétence et transmit le dossier devant la cour d’assises spéciale de Diyarbakır au motif que la modification législative fut intervenue postérieurement à l’infraction alléguée.

D’après les éléments contenus dans le dossier, la procédure pénale demeure pendante devant la cour d’assises spéciale de Diyarbakır. II.

Selon l’article 100 du code de procédure pénale, la mise en détention provisoire d’une personne n’est possible que s’il existe de forts soupçons que la personne concernée ait commis l’infraction reprochée et s’il existe un motif de détention, à savoir le risque de fuite ou d’altération des preuves. Cela étant, pour certains délits particulièrement graves parmi lesquels figure celui reproché au requérant, l’article 100 § 3 de la loi indique que l’on peut présumer l’existence des motifs de détention (risque de fuite et/ou d’altération des preuves) lorsqu’il existe des raisons plausibles de soupçonner l’intéressé d’avoir commis l’infraction.

L’article 18 du règlement relatif aux arrestations, gardes à vue et interrogatoires prévoit un régime spécial pour les mineurs ; selon cette disposition, l’enquête préliminaire relative à des mineurs est conduite par le procureur de la République lui-même. Un mineur arrêté doit ainsi être transféré immédiatement devant le procureur et bénéficier d’office de l’assistance d’un avocat. Il ne peut pas être détenu avec des personnes majeures.

Selon l’article 91 § 1 du code de procédure pénale, la durée maximum de garde à vue est de vingt-quatre heures. Pour les infractions commises en réunion et pour les nécessités de l’enquête, cette durée peut être prolongée de vingt-quatre heures supplémentaires à chaque fois sur autorisation du procureur de la République, pour une prolongation totale de trois jours maximum (article 91 § 3 du code de procédure pénale).

Selon l’article 8 de la loi n o 6008 modifiant l’article 250 de la loi pénale, les mineurs ne peuvent pas être jugés par des cours d’assises spéciales. III.

Le requérant, invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, allègue qu’il a été gardé à vue pendant trois jours avant d’être entendu par le procureur de la République, alors qu’il aurait dû être conduit devant le procureur immédiatement après son arrestation. Il précise que sa garde à vue n’a pas respecté les prescriptions du droit interne.

La Cour observe que la garde à vue du requérant a pris fin le 9 octobre 2009 avec son placement en détention provisoire, alors que la requête a été introduite le 20 avril 2010. De plus, elle note que l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui aurait pu interrompre ou suspendre le délai de six mois établi par l’article 35 § 1 de la Convention (voir, entre autres, Ersoy et Aslan c. Turquie , n o 16087/03, § 28, 28 avril 2009).

Il s’ensuit que le grief tiré de la durée de la garde à vue du requérant est ta rdif et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Le grief tiré de l’article 6 de la Convention

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint d’être jugé devant une cour d’assises spéciale. Il remet en question l’indépendance et l’impartialité de pareilles cours et affirme que le jugement de mineurs devant elles se heurte aux règles de Beijing.

La Cour observe cependant que la procédure pénale initiée à l’encontre du requérant est pendante devant les juridictions nationales et estime nécessaire de connaître l’issue de la procédure en droit interne pour pouvoir statuer sur ces griefs.

Il s’ensuit que ce grief est prématuré et qu’il doit être déclaré irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. C. Le grief tiré de l’article 10 de la Convention

Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à la liberté d’expression ; selon lui, il a été arrêté et poursuivi pour avoir simplement participé à une manifestation.

La Cour observe qu’il ressort des pièces du dossier qu’au cours de la procédure diligentée à l’encontre du requérant, celui-ci n’a aucunement allégué devant les autorités nationales une quelconque atteinte à son droit à la liberté d’expression.

Partant, la Cour estime que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. D. Le grief tiré de l’article 2 du Protocole n o 1

Le requérant soutient que son droit à l’instruction, prévu par l’article 2 du Protocole n o 1, a été atteint dans la mesure où il était scolarisé à la date de son arrestation.

Au vu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour relève que le requérant formule ses allégations de manière très générale, sans étayer son grief tiré de l’article 2 du Protocole n o 1.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. E. Sur le grief tiré de l’article 5 § 4 de la Convention

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’ineffectivité de la procédure d’examen d’office de la détention provisoire. Il convient d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 § 4 de la Convention.

La Cour estime qu’il ne lui appartient pas de se prononcer, au regard de l’article 5 § 4, sur les décisions adoptées ex officio et relatives à la prolongation de la détention (voir Knebl c. République tchèque , n o 20157/05, § 76, 28 octobre 2010, et Altınok c. Turquie , n o 31610/08, § 40, 29 novembre 2011).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4. F. Sur le surplus de la requête

La Cour constate qu’aucun des griefs restant à examiner n’est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention ni ne se heurte par ailleurs à un quelconque autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de déclarer le restant de la requête recevable. III.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soutient que la durée de la détention subie par le requérant était raisonnable compte tenu de la gravité, de la nature et de la qualification de l’infraction reprochée. Il fait observer que l’intéressé était accusé de s’être livré à des activités criminelles au nom d’une organisation terroriste.

Le requérant fait remarquer qu’il a été détenu pour une durée excessive alors qu’il était mineur et se plaint que les décisions relatives à son maintien en détention provisoire n’ont jamais pris en considération sa minorité.

La Cour rappelle qu’il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions rejetant les demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 154, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII). La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention. Cependant, au bout d’un certain temps, elle ne suffit plus. La Cour doit dans ce cas établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 153, CEDH 2000 ‑ IV).

La Cour rappelle que dans plusieurs affaires contre la Turquie, elle a exprimé son inquiétude face à la pratique consistant à placer des enfants en détention provisoire et conclu à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention ( Selçuk c. Turquie , n o 21768/02, §§ 26-37, 10 janvier 2006, Güveç c. Turquie , n o 70337/01, §§ 106-110, 29 janvier 2009, Nart c. Turquie , n o 20817/04, §§ 28-35, 6 mai 2008, Tașçı et Demir c. Turquie , n o 23623/10, §§ 30-37, 3 mai 2012, et Fikri Yakar c. Turquie , n o 23639/10, §§ 41-48, 22 mai 2012). Dans l’affaire Nart , prenant en considération la richesse des textes internationaux pertinents en matière de protection de l’enfance, la Cour a énoncé que la détention provisoire des mineurs devait être envisagée comme une solution de dernier ressort et qu’elle devait être la moins longue possible ( Nart , précité, § 31).

En l’espèce, la période à considérer a débuté le 7 octobre 2009 avec l’arrestation du requérant pour s’achever le 27 juillet 2010 avec sa remise en liberté provisoire (paragraphes 6 et 10 ci-dessus). Elle a donc duré environ neuf mois et vingt jours. Pendant cette période, la question du maintien en détention provisoire du requérant a été examinée à plusieurs reprises. Les décisions des juges sur le maintien en détention ont été fondées sur la nature des infractions reprochées, l’état des preuves, l’existence de raisons plausibles de le soupçonner d’avoir commis des infractions.

A la lecture du dossier, il n’apparaît aucunement que les juges appelés à se prononcer sur la mise ou le maintien en détention du requérant aient envisagé la détention en dernier recours, conformément aux obligations de la Turquie tant en droit interne qu’en vertu de plusieurs conventions internationales (voir, par exemple, Nart , précité, § 22, ou, plus récemment, Güveç , précité, § 108). En outre, bien que l’avocat du requérant ait, lors de l’opposition, attiré l’attention du juge sur le fait que son client était mineur, rien dans le dossier ne permet de penser que les juges aient dûment pris en considération l’âge du requérant lors de leurs examens et de leurs décisions de placement ou de maintien en détention provisoire de l’intéressé. La Cour estime que l’absence de prise en considération de l’âge du requérant lors de la décision de le maintenir en détention provisoire pendant plus de neuf mois est en soi suffisante pour l’amener à conclure à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que la durée de la détention provisoire du requérant était excessive et a emporté violation de l’article 5 § 3 de la Convention. IV.

Le requérant réclame 40 000 livres turques (TRY) (environ 17 850 euros (EUR)) pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ce montant.

Statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 12 000 TRY (environ 5 350 EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour, dont 10 500 TRY au titre des honoraires d’avocat. A titre justificatif, le requérant fournit un décompte horaire.

Le Gouvernement conteste ces montants.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Prenant en compte les documents en sa possession et les critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la détention provisoire et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turque au taux applicable à la date du règlement : i) 1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 novembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Guido Raimondi Greffière adjointe Président [1] . Parti des travailleurs du Kurdistan.