DUMITRESCU AND ENESCU v. ROMANIA

Decizia nr. 6103/08 Ioan DUMITRESCU și Nicolița ENESCU împotriva României Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 11 decembrie 2012 în calitate de comitet compus din: Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători și Marialena Tsirli, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 10 decembrie 2008, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 30 mai 2012 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTS Reclamanții, dl Ioan Dumitrescu și dna Nicolița Enescu, sunt cetățeni români, care s-au născut în 1924 și, respectiv, 1919, și locuiesc în București și Bâltane, respectiv în județul Mehedinți.

Guvernul României (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna Irina Cambrea, de la Ministerul Afacerilor Externe. Cererea a fost comunicată guvernului. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 martie 1991, reclamanții au depus o cerere la comisia locală Greci pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia locală”) în căutarea reconstituirii drepturilor de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere. Cererea a rămas fără răspuns până la 10 august 2006, când comisia locală l-a acordat în parte și a eliberat documente de proprietate pentru suprafața terenurilor pe care au fost reconstituite drepturile de proprietate. Decizia a fost contestată în fața Comisiei Județeniei Mehedinți pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („Comisia județului”), care a respins-o la 14 decembrie 2006. Reclamanții au urmărit contestația prin depunerea unei acțiuni administrative la Curtea de District Strehaia.

Ei au solicitat recunoașterea drepturilor de proprietate ca proprietari de o suprafață suplimentară de teren de 3,33 ha. La 31 octombrie 2007, instanța a permis acțiune în parte și a acordat reclamanților drepturi de proprietate pentru 1,5 ha. Insatisfăcută cu hotărârea, reclamantul a depus un recurs în fața Curții de județ Mehedinți. La 17 iunie 2008, instanța de apel și-a pronunțat hotărârea, care a permis recursul în parte, că reclamanții au dreptul să ia posesia unei suprafețe de teren de 2,80 ha. Hotărârea a devenit finală. Astfel, procedura a început la 31 martie 1991 și s-a încheiat la 17 iunie 2008. Cu toate acestea, perioada care urmează să fie luată în considerare a început doar la 20 iunie.

1994, atunci când România a ratificat Convenția. În consecință, perioada în cauză a durat 14 ani pentru două nivele de competență, dintre care 12 ani și 2 luni au trecut la nivel administrativ. Aceasta a afirmat, în evaluarea raționalității timpului care a trecut după această dată, trebuie luată în considerare starea procedurii la momentul respectiv. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. Având în vedere același articol, acestea au formulat plângeri suplimentare cu privire la rezultatul și lipsa echității procedurii, susținând că instanța internă nu a efectuat o examinare adecvată a probelor prezentate lor.

De asemenea, reclamanții se plângea că modalitatea în care autoritățile interne au tratat reclamațiile lor de proprietate a constituit o încălcare a garanțiilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. În sfârșit, acestea au formulat plângeri în temeiul aceleiași dispoziții luate în legătură cu art. 14, susținând că au fost discriminate prin aplicarea întârzierilor prevăzute în noi legi de restituire pentru prelucrarea cererii. Reclamanții se plângeau pentru durata procedurii. Se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție.

Această dispoziție prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor civile sau a oricărui acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Declarația unilaterală a Guvernului După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 30 mai 2012, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunilor legate de cerere și a solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul declară, prin intermediul acestei declarații unilaterale, că există o încălcare a articolului 1 din Convenție în ceea ce privește întârzierea excesivă a procedurii interne.

Guvernul este dispus să plătească reclamanților ca satisfacție echitabilă suma de 4.500 EUR, în comun, suma considerată rezonabilă în funcție de Curtea jurisprudența. Această sumă este de acoperire a tuturor daunelor, precum și a costurilor și cheltuielilor și va fi eliberată de orice impozite care pot fi aplicabile. Această sumă va fi plătită în lei românești la contul personal indicat de solicitanți în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul art. 1 din Convenția. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul menționat, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale.

Guvernul invită în mod respectuos Curtea să considere că examinarea prezentei cereri nu mai este justificată și să elimine aplicarea din lista sa de cazuri, în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție.” Poziția reclamanților Prin scrisoarea din 24 septembrie 2012, reclamanții au indicat că nu erau satisfăcuți cu termenii declarației unilaterale, având în vedere faptul că suma propusă este inacceptabil scăzută. Evaluarea Curții Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol.

art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamanții doresc să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec.) nr. 28953/03).

Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva României, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII; Cocchiarella Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, CEDH 2006 ...; Majewski Polonia, nr. 52690/99, 11 octombrie 2005; și Wende și Kukówka c. Polonia , nr. 56026/00, 10 mai 2007). Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propus – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii [art. 1 litera (c)]. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (articolul amendă În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Alte plângeri privind alte articole ale convenției și protocoalele sale,

Reclamanții se plângeau de aspecte suplimentare legate de procedurile de mai sus, după cum urmează: în baza articolului 6 § 1, au formulat plângeri suplimentare cu privire la rezultatul și la lipsa de echitate a procedurii, susținând că instanțele interne nu au efectuat o examinare adecvată a probelor prezentate lor. De asemenea, reclamanții se plângea că modalitatea în care autoritățile interne au tratat reclamațiile lor de proprietate a constituit o încălcare a garanțiilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. În sfârșit, acestea au formulat plângeri în temeiul aceleiași dispoziții luate în conjuncție cu art. 14, susținând că au fost discriminate prin aplicarea întârzierilor prevăzute în noi legi de restituire pentru prelucrarea cererii lor.

având în vedere toate materialele în posesia sa, și în măsura în care acestea Președintele Curții constată că nu există nicio încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în aceste dispoziții în acest sens și că această parte a cererilor trebuie respinsă, în conformitate cu articolele 1, 3 și 4 din convenție, ca fiind în mod manifest nefondat. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate a termenilor declarației guvernului contestat în temeiul articolului 1 din Convenție privind durata procedurilor și modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în măsura în care se referă la plângerea de mai sus, în conformitate cu articolul (c) din Convenția.

Restul cererii sunt inadmisibile. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Președintele adjunct al grefierului

THIRD SECTION

DECISION Application no. 61503/08 Ioan DUMITRESCU and Nicolița ENESCU against Romania The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 11 December 2012 as a Committee composed of: Alvina Gyulumyan, President, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judges, and Marialena Tsirli, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 10 December 2008, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 30 May 2012 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ reply to that declaration, Having deliberated, decides as follows: FACTS The applicants, Mr Ioan Dumitrescu and Ms Nicolița Enescu, are Romanian nationals, who were born in 1924 and 1919, respectively, and live in Bucharest and Bâltane (Mehedinți County), respectively.

The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms Irina Cambrea, from the Ministry of Foreign Affairs. The application had been communicated to the Government. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 31 March 1991 the applicants filed a request with the Greci Local commission for the application of Law no. 18/1991 (“the local commission”) seeking reconstitution of ownership rights on agricultural and forestry land. The request remained unanswered until 10 August 2006, when the local commission granted it in part and issued property papers for the surface of land on which ownership rights were reconstituted. The decision was contested before the Mehedinți County Commission for the application of Law no. 18/1991 (“the county commission”), which rejected it on 14 December 2006. The applicants pursued their contestation by filing an administrative action with the Strehaia District Court.

They sought that property rights be acknowledged as owners of an additional surface of land of 3.33 ha. On 31 October 2007 the court allowed the action in part and awarded the applicants ownership rights for 1.5 ha. Dissatisfied with the judgment, the applicant filed an appeal before the County Court of Mehedinți. On 17 June 2008 the appellate court rendered its decision. It allowed the appeal in part ruling that the applicants were entitled to take possession of a surface of land amounting to 2.80 ha. The judgment became final. Thus, the proceedings began on 31 March 1991 and ended on 17 June 2008. However, the period to be taken into consideration began only on 20 June 1994, when Romania ratified the Convention.

Accordingly, the period in question lasted 14 years for two levels of jurisdiction, of which 12 years and 2 months elapsed at administrative level. That said, in assessing the reasonableness of the time that elapsed after that date, account must be taken of the state of the proceedings at the time. COMPLAINTS The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention that the length of the proceedings had been excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. Relying on the same Article, they raised further complaints on the outcome and the lack of fairness of the proceedings, alleging that the domestic courts had failed to conduct a proper examination of the evidence submitted to them.

The applicants also complained that the manner in which the domestic authorities had dealt with their ownership claims amounted to an infringement of the guarantees laid down in Article 1 of Protocol No. 1. Lastly, they raised complaints under the same provision taken in conjunction with Article 14, alleging that they had been discriminated against by the application of delays provided in new restitution laws for processing their request. THE LAW A. Complaint under Article 6 § 1 concerning the length of civil proceedings The applicants complained about the length of the proceedings. They relied on Article 6 § 1 of the Convention.

This provision provides as follows: “In the determination of /his civil rights and obligations or of/ ... any criminal charge against him everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...” 1. The Government’s unilateral declaration After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 30 May 2012 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention. The declaration provided as follows: “The Government declare, by way of this unilateral declaration, their acknowledgement of the existence of a violation of Article 6 § 1 of the Convention regarding the excessive delay in the domestic proceedings.

The Government are prepared to pay to the applicants as just satisfaction the sum of EUR 4,500, jointly, amount which they consider reasonable in the light of the Court’s case-law. This sum is to cover all damage as well as the costs and expenses and will be free of any taxes that may be applicable. This sum will be payable in Romanian lei to the personal account indicated by the applicants within three months from the date of the notification of the decision pursuant to Article 37 § 1 of the Convention. In the event of failure to pay this sum within the said period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.

The Government respectfully invite the Court rule that the examination of the present application is no longer justified and to strike the application out of its list of cases, pursuant to Article 37 § 1 (c) of the Convention.” 2. The applicants’ position By a letter of 24 September 2012 the applicants indicated that they were not satisfied with the terms of the unilateral declaration on the ground that the proposed amount was unacceptably low. 3. The Court’s assessment The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article.

Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”. It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicants wish the examination of the case to be continued. To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey , [GC], no. 26307/95, §§ 75 ‑ 77, ECHR 2003-VI); WAZA Spółka z o.o.

v. Poland (dec.) no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.) no. 28953/03).

The Court has established in a number of cases, including those brought against Romania, its practice concerning complaints about the violation of one’s right to a hearing within a reasonable time (see, for example, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella v. Italy [GC], no. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006 ‑ … ; Majewski v. Poland , no. 52690/99, 11 October 2005; and Wende and Kukówka v. Poland , no. 56026/00, 10 May 2007). Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1(c)). Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ). Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention ( Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07,

4 March 2008). B. Other complaints Referring to other Articles of the Convention and its protocols, the applicants complained of further aspects related to the above proceedings, as follows. Relying on Article 6 § 1, they raised further complaints on the outcome and the lack of fairness of the proceedings, alleging that the domestic courts had failed to conduct a proper examination of the evidence submitted to them. The applicants also complained that the manner in which the domestic authorities had dealt with their ownership claims amounted to an infringement of the guarantees laid down in Article 1 of Protocol No. 1. Lastly, they raised complaints under the same provision taken in conjunction with Article 14, alleging that they had been discriminated against by the application of delays provided in new restitution laws for processing their request.

Having regard to all the materials in its possession, and in so far as these complaints fall within its competence, the Court finds that there is no appearance of a violation of the rights and freedoms set out in these provisions in that respect. It follows that this part of the applications must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 1, 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court unanimously Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1 of the Convention regarding the length of the proceedings and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the above complaint in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.

Declares the remainder of the application inadmissible. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Deputy Registrar President