DUMITRESCU AND ENESCU v. ROMANIA

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

11.12.2012

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partly struck out of the list;Partly inadmissible

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

DUMITRESCU AND ENESCU v. ROMANIA (CtEDO, 2012)

HUDOC · oficial

Decizia nr. 6103/08 Ioan DUMITRESCU și Nicolița ENESCU împotriva României Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 11 decembrie 2012 în calitate de comitet compus din: Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători și Marialena Tsirli, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 10 decembrie 2008, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 30 mai 2012 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTS Reclamanții, dl Ioan Dumitrescu și dna Nicolița Enescu, sunt cetățeni români, care s-au născut în 1924 și, respectiv, 1919, și locuiesc în București și Bâltane, respectiv în județul Mehedinți. Guvernul României (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna Irina Cambrea, de la Ministerul Afacerilor Externe. Cererea a fost comunicată guvernului. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 martie 1991, reclamanții au depus o cerere la comisia locală Greci pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia locală”) în căutarea reconstituirii drepturilor de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere. Cererea a rămas fără răspuns până la 10 august 2006, când comisia locală l-a acordat în parte și a eliberat documente de proprietate pentru suprafața terenurilor pe care au fost reconstituite drepturile de proprietate. Decizia a fost contestată în fața Comisiei Județeniei Mehedinți pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („Comisia județului”), care a respins-o la 14 decembrie 2006. Reclamanții au urmărit contestația prin depunerea unei acțiuni administrative la Curtea de District Strehaia. Ei au solicitat recunoașterea drepturilor de proprietate ca proprietari de o suprafață suplimentară de teren de 3,33 ha. La 31 octombrie 2007, instanța a permis acțiune în parte și a acordat reclamanților drepturi de proprietate pentru 1,5 ha. Insatisfăcută cu hotărârea, reclamantul a depus un recurs în fața Curții de județ Mehedinți. La 17 iunie 2008, instanța de apel și-a pronunțat hotărârea, care a permis recursul în parte, că reclamanții au dreptul să ia posesia unei suprafețe de teren de 2,80 ha. Hotărârea a devenit finală. Astfel, procedura a început la 31 martie 1991 și s-a încheiat la 17 iunie 2008. Cu toate acestea, perioada care urmează să fie luată în considerare a început doar la 20 iunie. 1994, atunci când România a ratificat Convenția. În consecință, perioada în cauză a durat 14 ani pentru două nivele de competență, dintre care 12 ani și 2 luni au trecut la nivel administrativ. Aceasta a afirmat, în evaluarea raționalității timpului care a trecut după această dată, trebuie luată în considerare starea procedurii la momentul respectiv. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. Având în vedere același articol, acestea au formulat plângeri suplimentare cu privire la rezultatul și lipsa echității procedurii, susținând că instanța internă nu a efectuat o examinare adecvată a probelor prezentate lor. De asemenea, reclamanții se plângea că modalitatea în care autoritățile interne au tratat reclamațiile lor de proprietate a constituit o încălcare a garanțiilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. În sfârșit, acestea au formulat plângeri în temeiul aceleiași dispoziții luate în legătură cu art. 14, susținând că au fost discriminate prin aplicarea întârzierilor prevăzute în noi legi de restituire pentru prelucrarea cererii. Reclamanții se plângeau pentru durata procedurii. Se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție. Această dispoziție prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor civile sau a oricărui acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Declarația unilaterală a Guvernului După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 30 mai 2012, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunilor legate de cerere și a solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul declară, prin intermediul acestei declarații unilaterale, că există o încălcare a articolului 1 din Convenție în ceea ce privește întârzierea excesivă a procedurii interne. Guvernul este dispus să plătească reclamanților ca satisfacție echitabilă suma de 4.500 EUR, în comun, suma considerată rezonabilă în funcție de Curtea jurisprudența. Această sumă este de acoperire a tuturor daunelor, precum și a costurilor și cheltuielilor și va fi eliberată de orice impozite care pot fi aplicabile. Această sumă va fi plătită în lei românești la contul personal indicat de solicitanți în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul art. 1 din Convenția. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul menționat, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Guvernul invită în mod respectuos Curtea să considere că examinarea prezentei cereri nu mai este justificată și să elimine aplicarea din lista sa de cazuri, în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție.” Poziția reclamanților Prin scrisoarea din 24 septembrie 2012, reclamanții au indicat că nu erau satisfăcuți cu termenii declarației unilaterale, având în vedere faptul că suma propusă este inacceptabil scăzută. Evaluarea Curții Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamanții doresc să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec.) nr. 28953/03). Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva României, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII; Cocchiarella Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, CEDH 2006 ...; Majewski Polonia, nr. 52690/99, 11 octombrie 2005; și Wende și Kukówka c. Polonia , nr. 56026/00, 10 mai 2007). Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propus – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii [art. 1 litera (c)]. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (articolul amendă În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Alte plângeri privind alte articole ale convenției și protocoalele sale, Reclamanții se plângeau de aspecte suplimentare legate de procedurile de mai sus, după cum urmează: în baza articolului 6 § 1, au formulat plângeri suplimentare cu privire la rezultatul și la lipsa de echitate a procedurii, susținând că instanțele interne nu au efectuat o examinare adecvată a probelor prezentate lor. De asemenea, reclamanții se plângea că modalitatea în care autoritățile interne au tratat reclamațiile lor de proprietate a constituit o încălcare a garanțiilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. În sfârșit, acestea au formulat plângeri în temeiul aceleiași dispoziții luate în conjuncție cu art. 14, susținând că au fost discriminate prin aplicarea întârzierilor prevăzute în noi legi de restituire pentru prelucrarea cererii lor. având în vedere toate materialele în posesia sa, și în măsura în care acestea Președintele Curții constată că nu există nicio încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în aceste dispoziții în acest sens și că această parte a cererilor trebuie respinsă, în conformitate cu articolele 1, 3 și 4 din convenție, ca fiind în mod manifest nefondat. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate a termenilor declarației guvernului contestat în temeiul articolului 1 din Convenție privind durata procedurilor și modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în măsura în care se referă la plângerea de mai sus, în conformitate cu articolul (c) din Convenția. Restul cererii sunt inadmisibile. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Președintele adjunct al grefierului