CASE OF GASSNER v. AUSTRIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Remainder inadmissible;No violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Administrative proceedings;Article 6-1 - Access to court;Reasonable time)
CASE OF GASSNER v. AUSTRIA (CtEDO, 2012)
Reclamantul s-a născut în 1955 și trăiește în Eisenstadt. Reclamantul este judecător la Curtea Regională Eisenstadt. În iulie 1997 a efectuat o vizită de studiu la Comisia Uniunii Europene la Bruxelles. Ministerul Federal al Justiției și-a plătit cheltuielile de călătorie și a acordat reclamantului un concediu special de două săptămâni, în plus față de care a luat două săptămâni de concediu anual. La 9 iulie 1997, Ministrul Federal al Justiției a informat reclamantul cu privire la returnarea sa că aceasta nu va rambursa niciuna dintre cheltuielile suplimentare pe care le-a solicitat între timp la 20 iunie 1997. La 5 septembrie 1997, reclamantul a solicitat în mod oficial rambursarea costurilor suplimentare, suportate în cursul vizitei de studiu, în special costurile pentru cazare în valoare de chilituri austriece 17,699,75 (ATS - 1,284,11 euro (EUR)), și a prezentat înregistrări suplimentare. La 20 martie 1998, ministrul federal a respins cererea reclamantului din cauza faptului că călătoria nu a fost o călătorie oficială – acest lucru a fost clarificat prin faptul că reclamantul a luat o concediu anuală pe parcursul acestei perioade. La 3 iunie 1998, reclamantul a depus o plângere la Curtea Administrativă. El a susținut că ministrul federal a interpretat legea relevantă în mod incorect și că dacă ar fi evaluat în mod corespunzător dovezile pe care le-ar fi concluzionat că vizita de studiu la Bruxelles trebuie tratată ca o călătorie oficială. 10. La 30 ianuarie 2002, Curtea Administrativă a anulat decizia ministrului federal de a constata că președintele Curții de Apel din Viena a fost autoritatea competentă să decidă despre cererea de rambursare în primă instanță, mai degrabă decât ministrul federal. 11. În acest caz, această chestiune a fost transferată președintelui Curții de Apel din Viena, care a solicitat reclamantului și ministrului federal să prezinte explicații privind vizita de studiu. 12. La 17 septembrie 2002, reclamantul a depus o plângere (Säumnisbeschwerde) la Curtea Administrativă împotriva presupusului eșec al Președintelui Curții de Apel pentru a decide asupra cererii sale în termenul de șase luni legale. 13. La 23 octombrie 2002, Curtea Administrativă a respins plângerea deoarece reclamantul nu a formulat o cerere prealabilă în temeiul articolului 73 din Legea privind procedura administrativă generală de transfer al competenței la Ministerul Federal al Justiției ca autoritate responsabilă pentru audierea apelurilor. 14. La 29 noiembrie 2002, președintele Curții de Apel din Viena a respins cererea reclamantului de rambursare a costurilor de cazare de la Bruxelles, având în vedere faptul că reclamantul nu a primit instrucțiuni pentru o călătorie oficială și nu a efectuat nici o sarcină oficială în timpul șederii sale la Bruxelles. Prin urmare, el nu are dreptul la rambursarea costurilor sale. 15. La 4 februarie 2003, ministrul federal a respins apelul reclamantului, confirmand concluziile din decizia de primă instanță. 17. La 14 aprilie 2003, reclamantul a depus o plângere la Curtea Administrativă împotriva deciziei ministrului federal. El a susținut că, deși recunoaște că călătoria sa a fost în interesul atribuțiilor sale oficiale (dienstliches Interesse), ministrul a presupus în mod incorect că vizita de studiu a reclamantului nu a fost tratată ca o călătorie oficială. La 24 februarie 2006, Curtea Administrativă a respins plângerea reclamantului, constatând că ministrul a evaluat corect dovezile din față și a concluzionat corect că călătoria de studiu a reclamantului nu a fost tratată ca o călătorie oficială. 19. În conformitate cu normele privind cheltuielile pentru călătoriile oficiale (Reisebührenvorschrift), funcționarii publici au dreptul la rambursarea cheltuielilor pentru călătoriile oficiale. În conformitate cu secțiunea 2 § 1 din prezentul regulament, este o călătorie oficială dacă un funcționar public călătorește într-un loc diferit de locul său de muncă oficial (Dienstort) pentru a se conforma unei instrucțiuni specifice (Dienstauftrag). 20. Secțiunea 73 din Legea privind procedura administrativă generală (Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz) se ocupă de datoria autorităților administrative de a decide. Partea sa relevantă se citește după cum urmează: „(1) sub rezerva oricărei dispoziții contrare din regulamentele administrative, autoritățile trebuie să decidă în ceea ce privește cererile părților ... și apeluri fără întârziere inutile și cel târziu șase luni de la depunerea cererii sau a recursului. (2) În cazul în care decizia nu este notificată părții în acest termen, competența va fi transferată autorității superioare competente la cererea scrisă a părții. ...” 21. Dispozițiile relevante ale Legii Curții Administrative (Verwaltungsgerichtshofgesetz) referitoare la cererea împotriva nevoia administrației de a hotărî după cum urmează: Secțiunea 27 „O cerere în temeiul articolului 132 din Constituția Federală de încălcare a obligației de a decide (depunerea împotriva neregulării administrației) nu poate fi depusă decât atunci când autoritatea cea mai înaltă la care se poate face o cerere în cadrul unei proceduri administrative, fie prin intermediul unui recurs, fie prin intermediul unei cereri de transfer de competență, ... a fost aplicată de către o parte și nu a luat o decizie cu privire la această chestiune în termen de șase luni. ...” Secțiunea 36 „(2) Cu privire la o cerere împotriva incapacității administrației de a hotărî în temeiul articolului 132 din Constituția Federală autoritatea competentă trebuie să fie ordonată să ia o decizie în termen de trei luni și fie să prezinte Curții Administrative o copie a deciziei sau să afirme de ce, în avizul său, nu a existat o încălcare a obligației de a hotărî. Termenul poate fi prelungit o dată dacă autoritatea administrativă poate demonstra că există motive relevante pentru care este imposibil să ajungă la o decizie în termenul stabilit. În cazul în care o decizie este luată în termenul stabilit, procedurile în ceea ce privește cererea împotriva nerespectării hotărârii administrației se mențin.” Secțiunea 42 „(1) sub rezerva oricărei dispoziții contrare a prezentului Lege federal, Curtea Administrativă pronunță o hotărâre în toate cazurile. ... (4) În ceea ce privește cererile în temeiul articolului 132 din Constituția Federală, Curtea Administrativă poate inițial să-și limiteze hotărârea la o decizie privind anumite puncte de drept relevante și să ordone autorității să ia o decizie în conformitate cu punctele de drept stabilite într-un termen specificat care nu trebuie să depășească opt săptămâni. În cazul în care Curtea Administrativă nu utilizează această posibilitate sau autoritatea în cauză nu respectă ordinul, Curtea Administrativă decide asupra cererii împotriva incapacității administrației de a hotărî prin hotărârea privind fondul, pentru care va avea deplină discreție în locul autorității administrative.”