PEREZ MARTINEZ c. ESPAGNE

Secțiunea a treia Cerere nr. 26023/10 Manuel PÉREZ MARTÍNEZ împotriva Spaniei introdusă la 5 mai 2010 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Manuel Pérez Martínez, este un resortisant spaniol născut în 1944 și rezident în Madrid. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Printr-o hotărâre pronunțată la 13 decembrie 2007 după ce a avut loc o audiere publică, la Grupuri antifasciste de rezistență 1 octombrie 2009 a fost pronunțat fără ca o audiere publică să fie ținută, Tribunalul Suprem a primit recursul și l-a condamnat pe reclamant pentru o infracțiune de detenție ilegală prin omisiune, și anume faptul că nu a ordonat punerea în libertate a victimei, în timp ce, datorită poziției sale în organizație, acesta avea autoritatea.

a fost declarat inadmisibil printr-o decizie notificată la 10 noiembrie 2009, din cauza faptului că acesta nu a justificat relevanța constituțională specială a acțiunii sale. Dreptul intern relevant Codul penal din 1973 art. 481 Infracțiunea [de detenție ilegală] prevăzută în articolul precedent va fi pedepsită cu o pedeapsă majoră în gradul său maxim (...) o răscumpărare sau orice altă condiție au fost impuse art. 483 Responsabilul pentru detenție ilegală care nu ar dezvălui locul unde se află persoana deținută ilegal (...) va fi pedepsită cu o pedeapsă majoră de reținere GRIEF care invocă art. 6 1 și 2 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de condamnarea sa de către Tribunalul Suprem fără ca acesta să fi putut fi auzit personal.

Comitetul consideră că aceasta a adus atingere principiului acuzației și prezumției de nevinovăție, în măsura în care a fost condamnat pentru un delict de deținere ilegală prin omisiune, în timp ce acuzația inițială adusă împotriva sa se referea numai la penetrarea directă a infracțiunii. Reclamantul consideră că este vorba despre două modalități diferite ale aceleiași infracțiuni, a căror examinare avea nevoie de o audiere publică, pentru a respecta cerințele principiului immediat. În cele din urmă, reclamantul ridică art. 7 din Convenție ca urmare a schimbării în calificarea piscicolului, pe care o consideră imprevizibilă în lumina jurisprudenței și a legislației aplicabile în speță.

Faptul că a fost condamnat de Tribunalul Suprem pentru o infracțiune care nu figurează în actul de acuzare și pentru care nu a fost condamnat în primă instanță l-a privat pe reclamant de posibilitatea de a discuta în contradictoriu bunul întemeiat al acuzației penale îndreptate împotriva sa și de a-și prezenta apărarea asupra noii calificări reținute în condiții care îndeplinesc cerințele art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a) și (b) din Convenție Se poate considera că lipsa de audiență publică în cursul procedurii în fața Tribunalului Suprem este compatibilă cu art. 1 și cu art. 2 din Convenție (a se vedea, printre altele, Lacadena Calero c. Spania, nr 23002/07, 22 noiembrie 2011)?

TROISIÈME SECTION

Requête n o 26023/10 Manuel PÉREZ MARTÍNEZ contre l’Espagne introduite le 5 mai 2010

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Manuel Pérez Martínez, est un ressortissant espagnol né en 1944 et résidant à Madrid. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Par un jugement rendu le 13 décembre 2007 après la tenue d’une audience publique, l’ Audiencia Nacional acquitta le requérant du délit de détention illégale par instigation dont il était accusé. En effet, le requérant était à l’époque des faits le secrétaire général du dénommé « Parti Communiste d’Espagne Reconstitué », soupçonné d’être le bras politique du groupe terroriste « Groupes de résistance antifasciste Premier Octobre », plus connu sous le nom de « GRAPO ». Dans ce contexte, le requérant était accusé d’avoir participé à l’enlèvement de l’entrepreneur P.C.

La partie accusatrice se pourvut en cassation. Par un arrêt du 30 mars 2009 rendu sans qu’une audience publique eût été tenue, le Tribunal suprême accueillit le pourvoi et condamna le requérant pour un délit de détention illégale par omission, à savoir qu’il n’avait pas ordonné la mise en liberté de la victime, alors que, du fait de sa position dans l’organisation, il en avait le pouvoir. Le recours d’ amparo du requérant fut déclaré irrecevable par une décision notifiée le 10 novembre 2009, faute par celui-ci d’avoir justifié la pertinence constitutionnelle spéciale de son recours.

B. Le droit interne pertinent Code pénal de 1973 Article 481 « Le délit [de détention illégale] prévu à l’article précédent sera puni avec une peine de prison majeure dans son degré maximum (...) lors que une rançon ou toute autre condition ont été exigées ». Article 483 « Le responsable d’une détention illégale qui ne dévoilerait pas l’endroit où se trouve la personne détenue illégalement (...) sera punie avec une peine de réclusion majeure ». GRIEFS Invoquant les articles 6 §§ 1 et 2 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de sa condamnation par le Tribunal suprême sans qu’il ait pu être entendu personnellement. Il estime que celle-ci a porté atteinte au principe accusatoire et de présomption d’innocence dans la mesure où il a été condamné pour un délit de détention illégale par omission, alors que l’accusation initiale portée à son encontre ne portait que sur la perpétration directe du délit.

Le requérant considère qu’il s’agit de deux modalités différentes du même délit, dont l’examen nécessitait la tenue d’une audience publique, afin de respecter les exigences du principe d’immédiateté. Finalement, le requérant soulève l’article 7 de la Convention du fait du changement dans la qualification du délit, qu’il estime imprévisible à la lumière de la jurisprudence et la législation applicables à l’espèce.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Le fait d’avoir été condamné par le Tribunal suprême pour un délit ne figurant pas dans l’acte d’accusation et pour lequel il n’avait pas été condamné en première instance a-t-il privé le requérant de la possibilité de discuter contradictoirement le bien fondé de l’accusation pénale dirigée contre lui et de présenter sa défense sur la nouvelle qualification retenue dans des conditions satisfaisant aux exigences de l’article 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention ? 2. Peut-on considérer que le manque d’audience publique au cours de la procédure devant le Tribunal suprême est compatible avec l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention (voir, entre autres, Lacadena Calero c. Espagne , n o 23002/07, 22 novembre 2011)?