SECȚIUNEA A III-A DECIZII RĂSPUNSURI n 3236/12 și 32340/12 Noureddine BELLID împotriva Spaniei și Azzedine BELLID împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 16 iunie 2015 într-un comitet format din Johannes Silvis, președinte, Luis López Guerra, Valeriu Grițco, judecători, și Marialena Tsirli, membru adjunct al secțiunii Având în vedere cererile sus-menționate depuse la 14 mai 2012, având în vedere decizia din 22 ianuarie 2013, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții, domnii Noureddine și Azzedine Bellid sunt resortisanți algerieni născuți în 1965 și, respectiv, 1967. Ei își au reședința în Chiclana de la Frontera (Cadiz). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Salellas i Vilar, avocat la Gironne. Guvernul spaniol ( A fost reprezentat de agentul său, F. de A. Sanz Gandasegui, șeful Serviciului Juridic pentru Drepturile Omului la Ministerul Justiției. Circumstanțele de la 27 octombrie 2004, reclamanții au fost arestați. La 2 noiembrie 2004, judecătorul central de liturghie nr. 5 aproape la: Audiencia Nacional a decis să-i pună în custodia provizorie pentru infracțiuni presupuse a fi comise de o organizație teroristă. Prin hotărârea din 27 martie 2007, audiencia Nacional i-a pus pe reclamanți în libertate și i-a dat înapoi în libertate pe aceștia, [la o organizație teroristă] pentru care fuseseră acuzați neputând fi dovediți. La 11 martie 2008, pe lângă articolul din Legea organică privind sistemul judiciar, reclamanții au solicitat de la Ministerul Justiției despăgubiri pentru prejudiciile morale și materiale pe care le-ar fi suferit. În special, s-au plâns de cele opt sute optzeci și două de zile petrecute în custodie provizorie. La 24 februarie 2009 și 1 aprilie 2008, Ministerul Justiției a respins cererile reclamanților, pe motiv că acțiunea a fost decisă având în vedere absența unor probe suficiente. Reclamanții au introdus două acțiuni administrative. Prin hotărârile din 15 și 16 iunie 2010, Camera de Justiție Administrativă a Uniunii Europene (Audiencia Nacional) A respins acțiunile. Aceasta a arătat că hotărârea pe fond s-a limitat la a considera ca nelegată integrarea într-o organizație teroristă care face obiectul acuzării, probele fiind insuficiente pentru a demonstra participarea reclamanților la fapte. În această privință, Audiencia Agha reamintește că reclamanții fuseseră achitați în conformitate cu principiul inbio pro reo și că ar fi fost necesar, pentru a putea beneficia de despăgubirile solicitate, să se constate în mod clar inexistența obiectivă a faptelor de acuzare, sau subiectivă, și anume, deconectarea reclamanților de faptele care fac obiectul acestei acuzații. Reclamanții s-au ocupat de casare. printr-o decizie din 10 În martie 2011, Tribunalul Suprem a precizat că nu au îndeplinit toate cerințele de formă pentru depunerea recursurilor, în pofida faptului de a fi văzut atribuind un termen suplimentar pentru a acoperi aceste deficiențe și a declarat recursurile inadmisibile. Invocând art. 24 alineatul (1) din Constituție, reclamanții au formulat două acțiuni de recurs la amgaro în fața Tribunalului Constituțional. Ei s-au plâns de respingerea recursurilor lor în Casație din motive pe care le considerau excesiv de formale. Prin decizii notificate la 15 noiembrie 2011, înalta instanță a respins acțiunile ca fiind lipsite de importanță constituțională specială. Dispoziția relevantă a Legii organice privind sistemul judiciar este formulată după cum urmează art. 294 Orice persoană care, după ce a fost pusă în detenție provizorie, este achitată din cauza faptului că faptele imputate sau care face obiectul unui refuz definitiv pentru acest motiv, are dreptul la despăgubiri atunci când a suferit un prejudiciu. Valoarea despăgubirii se stabilește ținând cont de durata privării de libertate și de consecințele personale și familiale ale acesteia. Cererea de despăgubire este tratată în conformitate cu dispozițiile art. 293 alin. (2) GRIEF 10. Reclamanții consideră că motivele prezentate atât de către instanele interne, cât și de către instanele interne pentru respingerea reclamaiilor lor de despăgubire pentru mai mult de opt sute de zile petrecute în privarea de libertate au adus atingere articolului 6 alineatul (2) din Convenie, lăsând la îndoială inocența acestora, în ciuda aprecierii lor. Reclamanții se plâng de o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție din cauza respingerii reclamațiilor lor de despăgubire pentru timpul petrecut în privarea de libertate. 12. Ei mai mult decât art. 6 alineatul (2) din convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupus nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. 13. Având în vedere conexibilitatea cererilor cu privire la faptele și aspectele de fond pe care le ridică, Curtea consideră că este adecvat să li se alăture și să le examineze împreună într-o singură decizie, în conformitate cu art. 42 din Regulamentul său de procedură. 14. Guvernul nu numai că a extirpat căile de atac interne, ci și că era necesar, în prezentele cauze, să se poată pronunța împotriva hotărârilor judecătorești din 15 și 16 iunie 2010, ci și să se facă recurs la Tribunalul Constituțional. 1 din Constituție a fost invocată în acțiunile din amgaro formulate de reclamanți, care au invocat că dreptul lor de a avea acces la recurs în casație. În consecință, inculpații nu au adus travaliul referitor la principiul prezumției de nevinovăție în fața Tribunalului Constituțional, motiv pentru care nu au epuizat căile de atac interne. 15. Reclamanții nu se pronunță asupra excepției impuse de guvern. 16. Curtea reamintește că obligația de a dispune de mijloacele de acțiune disponibile în dreptul intern înainte de a o sesiza constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de salvgardare instituit prin Convenție are un caracter subsidiar față de sistemele naționale de garantare a drepturilor omului ( Akdivar și altele c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 65, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1996-IV. Astfel, cauza pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie să fie invocată mai întâi, cel puțin în esență, în forma și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 34, seria A n 200, și K.A.B. c. Spania, n 59819/08, § 73, 10 aprilie 2012 17. În speță, deși reclamanții s-au profuzat în acțiunile lor din mai multe state membre cu privire la faptele pe care le expun în fața Curții, ei nu au invocat în fața Curții Tribunalul Constituțional în legătură cu prezumția de nevinovăție pe care o prezintă Curții, restrângându-se să se plângă de recursurile lor în Casație. 18. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să unească cererile Declară restul cererilor inadmisibile. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 iulie 2015. Marialena Tsirli Johannes Silvis Adjunct Președinte
Requêtes n
os
32336/12 et 32340/12
Noureddine BELLID contre l’Espagne
et Azzedine BELLID contre l’Espagne
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 16 juin 2015 en un comité composé de
:
Johannes Silvis,
président,
Luis López Guerra,
Valeriu Grițco,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section
,
Vu les requêtes susmentionnées introduites le 14 mai 2012,
Vu la décision du 22 janvier 2013,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, MM. Noureddine et Azzedine Bellid sont des ressortissants algériens nés en 1965 et 1967, respectivement. Ils résident à Chiclana de la Frontera (Cadix). Ils sont représentés devant la Cour par M
e
B.
Salellas i Vilar, avocat à Gironne.
2.
Le gouvernement espagnol («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, F. de A. Sanz Gandasegui, chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice.
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Le 27 octobre 2004, les requérants furent arrêtés. Le 2
novembre 2004, le juge central d’instruction n
o
5 près l’
Audiencia Nacional
décida de les placer en détention provisoire pour délits présumés d’appartenance à une organisation terroriste.
4.
Par un arrêt du 27 mars 2007, l’
Audiencia Nacional
acquitta les requérants et les remit en liberté, « l’appartenance [à une organisation terroriste] pour laquelle ils avaient été mis en accusation n’ayant pas pu être prouvée. »
5.
Le 11 mars 2008, s’appuyant sur l’article 294 de la Loi organique relative au pouvoir judiciaire, les requérants sollicitèrent auprès du ministère de la Justice une indemnisation pour les dommages moraux et matériaux qu’ils auraient subis. En particulier, ils se plaignirent des huit cent quatre-vingt-deux jours passés en détention provisoire. Les 24 février 2009 et 1
er
avril 2008 respectivement, le ministère de la Justice rejeta les demandes des requérants, au motif que l’acquittement avait été décidé vu l’absence d’éléments de preuve à charge suffisants.
6.
Les requérants interjetèrent deux recours contentieux-administratifs. Par des arrêts des 15 et 16 juin 2010, la chambre du contentieux
‑
administratif de l’
Audiencia Nacional
rejeta les recours. Elle releva que l’arrêt sur le fond se limitait à considérer comme non prouvée l’intégration dans une organisation terroriste qui constituait l’objet de l’accusation, les preuves étant insuffisantes pour démontrer la participation des requérants aux faits. À cet égard, l’
Audiencia Nacional
rappela que les requérants avaient été acquittés en vertu du principe
in dubio pro reo
et qu’il aurait été nécessaire, pour pouvoir bénéficier de l’indemnisation réclamée, de constater avec certitude l’inexistence objective des faits de l’accusation, ou subjective, à savoir, la déconnexion des requérants des faits objets de ladite accusation.
7.
Les requérants se pourvurent en cassation. Par une décision du 10
mars 2011, le Tribunal suprême nota que les requérants n’avaient pas rempli toutes les exigences de forme pour la présentation des pourvois malgré le fait de s’être vus attribuer un délai supplémentaire pour combler ces lacunes, et déclara les pourvois irrecevables.
8.
Invoquant l’article 24 § 1 de la Constitution, les requérants formèrent deux recours d’
amparo
auprès du Tribunal constitutionnel. Ils se plaignirent du rejet de leurs pourvois en cassation pour des motifs qu’ils estimaient excessivement formels. Par des décisions notifiées le 15 novembre 2011, la haute juridiction rejeta les recours comme étant dépourvus d’importance constitutionnelle spéciale.
B.
Le droit interne pertinent
9.
La disposition pertinente de la Loi organique relative au pouvoir judiciaire est libellée comme suit
:
Article 294
«
1.
Toute personne qui, après avoir été placée en détention provisoire, est acquittée en raison de l’inexistence des faits imputés, ou fait l’objet d’un non-lieu définitif pour ce motif, a
droit à des indemnités lorsqu’elle a subi un préjudice.
2.
Le montant de l’indemnisation est fixé compte tenu de la durée de la privation de liberté et des conséquences personnelles et familiales subies.
3.
La demande d’indemnisation est traitée conformément aux dispositions de l’article 293 § 2.
»
GRIEF
10.
Les requérants considèrent que les raisons exposées tant par l’Administration que par les tribunaux internes pour rejeter leurs réclamations d’indemnisation pour plus de huit cents jours passés en privation de liberté ont porté atteinte à l’article 6 § 2 de la Convention, laissant planer un doute sur leur innocence, en dépit de leur acquittement.
11.
Les requérants se plaignent d’une atteinte au principe de la présomption d’innocence en raison du rejet de leurs réclamations d’indemnisation pour le temps passé en privation de liberté.
12.
Ils invoquent l’article 6 § 2 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
13.
Compte tenu de la connexité des requêtes quant aux faits et aux questions de fond qu’elles soulèvent, la Cour juge approprié de les joindre et de les examiner conjointement dans une seule et même décision en application de l’article 42 de son règlement.
14.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies des recours internes. Il observe qu’il était nécessaire, dans les présentes affaires, non seulement de se pourvoir en cassation contre les arrêts de l’
Audiencia Nacional
des 15 et 16 juin 2010, mais aussi de former un recours d’
amparo
devant le Tribunal Constitutionnel. Or, seule la violation de l’article 24 §
1 de la Constitution fut alléguée dans les recours d’
amparo
formés par les requérants, qui n’invoquèrent que leur droit d’accès au pourvoi en cassation. En conséquence, les requérants n’ont pas porté le grief relatif au principe de la présomption d’innocence devant le Tribunal Constitutionnel, raison pour laquelle ils n’ont pas épuisé les voies de recours internes.
15.
Les requérants ne se prononcent pas sur l’exception soulevée par le Gouvernement.
16.
La Cour rappelle que l’obligation pour les requérants d’épuiser les voies de recours disponibles en droit interne avant de la saisir constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme (
Akdivar et autres c.
Turquie
, 16 septembre 1996, § 65,
Recueil des arrêts et des décisions
1996‑IV). Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (
Cardot c.
France
, 19 mars 1991, § 34, série
A n
o
200, et
K.A.B. c. Espagne
, n
o
59819/08, § 73, 10 avril 2012).
17.
En l’espèce, bien que les requérants se soient profusément référés dans leurs recours d’
amparo
aux faits qu’ils exposent devant la Cour, ils n’ont pas invoqué devant le Tribunal constitutionnel le grief relatif à la présomption d’innocence qu’ils soumettent à la Cour, se limitant à se plaindre de l’irrecevabilité de leurs pourvois en cassation.
18.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non‑épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de joindre les requêtes
;
Déclare
le restant des requêtes irrecevables.
Fait en français puis communiqué par écrit le 9 juillet 2015.
Marialena Tsirli
Johannes Silvis
Greffière adjointe
Président