Secțiunea a doua Cerere nr 36629/10 Valentino SABA împotriva Italiei introdusă la 29 iunie 2010 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Valentino Saba, este un resortisant italian născut în 1951 și rezident în Martis (Sassari). El este reprezentat în fața Curții de către domnul Onorato, avocat la Sassari. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: în 2000, reclamantul a fost deținut în închisoarea Sassari. Reclamantul și alți deținuți au depus plângere împotriva unor agenți penitenciari pentru acte de violență. La 22 octombrie 2001, la 12 noiembrie 2001, reclamantul s-a constituit parte civilă în cadrul procedurilor penale. La 21 februarie 2003, judecătorul din instanța de judecată preliminară (în continuare, GUP) De Sassari a trimis nouă agenți în judecată în fața instanței din același oraș. El a pronunțat o hotărâre asupra temeiniciei acuzațiilor împotriva a 61 de alți agenți care au ales să fie judecați în conformitate cu procedura prescurtată (a se vedea mai jos). În fața tribunalului din Sassari, inculpații erau acuzați de diverse acte de violență, atac și abuz de putere împotriva multor deținuți. În ceea ce-l privește pe solicitant, gardienii închisorii erau acuzați că l-au forțat să se dezbrace, să stea în fața celulei sale cu capul la perete și să treacă cu capul în jos între două file de agenți, precum și să fie supuși unor percheziții nejustificate, însoțite de priveliști și amenințări. În plus, celulele au fost devastate și obiectele personale ale deținuților au fost distruse. Potrivit teoriei Parchetului, faptele incriminate au căzut în domeniul de aplicare al articolelor 610 și 323 din Codul Penal (denumit în continuare "Codul penal"), care pedepsesc infracțiunile de violență privată ( violenza privata) și, respectiv, abuzul de funcții publice (abuzo difficio). În cursul a 44 de audieri, Tribunalul a primit 103 victime, martori și acuzați în proceduri conexe. La 21 decembrie 2007, Parchetul a solicitat și a obținut prezentarea hotărârii GUP din Sassari din 21 februarie 2003 și a hotărârii pronunțate la 7 noiembrie 2005 de către tribunalul din Cagliari ca urmare a recursului interjucat de unii inculpați (a se vedea mai jos). Mai, 12 și 23 iunie, 14 iulie și 29 septembrie 2009, părțile și-au prezentat pledoariile, printr-o hotărâre din 29 septembrie 2009, al cărei text a fost depus la grefă la 28 decembrie 2009, Tribunalul din Sassari a pronunțat un refuz din cauza prescripției împotriva a șapte inculpați și i-a relaxat pe ceilalți doi inculpați. Tribunalul a constatat că hotărârea definitivă de judecată a Parchetului și dovezile dobândite în cadrul dezbaterilor că, la 3 aprilie 2000, la închisoarea Sassari au avut loc episoade de violență . În timpul celei care ar fi trebuit să fie o percheziție generală și o operațiune de transfer a unor deținuți, însoțită de prezentarea noului comandant, deținuții fuseseră mutați din locurile în care se aflau și supuși unor acte de violență gratuită. Unii deținuți fuseseră obligați să se dezbrace, să fie încătușați, insultați, bătuți și umiliți. Potrivit instanței, a avut loc un tunel al ororilor, iar închisoarea din Sassari, locul de detenție legală, a suferit un val de resentimente și represalii incompatibile cu normele statului de drept. Tribunalul a considerat că faptele incriminate intră sub incidența articolului 608 din CP, care pedepsea abuzul de autoritate împotriva deținuților. Cu toate acestea, această infracțiune, pedepsită cu o pedeapsă maximă de 30 de luni, era prevăzută la 3 octombrie 2007. În ceea ce privește cazurile de rănire agravată, acestea erau impuse la 3 ianuarie 2009. După cum s-a menționat mai sus, 61 de agenți penitenciari au fost judecați separat pentru faptele din 3 aprilie 2000. În special, printr-o hotărâre din 21 februarie 2003, al cărei text a fost depus la grefa din 10 iulie 2003, GUP de Sassari condamnase 12 agenți la sentințe de un an și șase luni la patru luni de închisoare cu suspendare, precum și la repararea daunelor suferite de părțile civile. Un agent a fost condamnat la o amendă de 100 de euro. Toți ceilalți inculpați au fost eliberați. Această decizie a fost parțial confirmată în recurs (7 noiembrie 2005) și în casare (5 iunie 2007).În Înalta Instanță italiană a precizat că calificarea juridică a faptelor din unghiul articolului 608 din CP a fost corectă. Oricine, prin violență sau amenințare, forțează pe cineva să facă, să tolereze sau să omite ceva, este pedepsit cu o pedeapsă de condamnare de până la patru ani. art. 323 alineatul (1) din CP (...) Ofițerul public sau persoana căreia i se încredințează un serviciu public, care, în îndeplinirea funcțiilor sau a serviciului său, violând dispozițiile legale sau de reglementare (...), îi oferă în mod intenționat lui însuși sau altora un avantaj patrimonial nedrept sau care cauzează altora un prejudiciu nedrept, este pedepsit cu o pedeapsă de condamnare cuprinsă între șase luni și trei ani. art. 608 alineatul (1) din CP Orice ofițer public care supune unor măsuri de rigoare neconsimțite de lege o persoană arestată sau deținută (...) este pedepsit cu o pedeapsă de condamnare de până la 30 de luni. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de tratamentul pe care l-a primit de la agenții penitenciari, care, în opinia sa, ar putea fi calificați drept tortură. Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul consideră că, prin refuzul de a-l proteja împotriva violenței agenților penitenciari, autoritățile și-au încălcat obligația de a-i garanta libertatea și siguranța. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de o interferență nelegitimă în dreptul său la viață privată, reamintește violența cu care a fost victima și subliniază că agenții penitenciari și-au distrus în mod voluntar obiectele personale. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune, în legislația italiană, de nicio acțiune eficientă pentru a-și exercita obligațiile în temeiul articolului 3. El observă că sistemul juridic italian nu prevede crima de tortură ; prin urmare, actele incriminate au căzut sub incidența unor dispoziții care pedepseau infracțiuni minore, pentru care termenul de prescripție era scurt. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurilor penale îndreptate împotriva agenților penitenciari. Având în vedere hotărârile GUP de Sassari din 21 februarie 2003 și ale Tribunalului din Sassari din 29 septembrie 2009, se poate considera că autoritățile italiene au readus, la nivel național, cauza reclamantului întemeiat pe art. 3 din convenție În special, împrejurarea că Tribunalul de la Sassari a pronunțat un refuz din motive de prescripție, este compatibilă cu cerințele de promptitudine și diligență prevăzute de convenție Persoanele considerate responsabile pentru evenimentele din 3 aprilie 2000, au fost urmărite disciplinar ? În acest caz, care au fost sancțiunile pe care le-au aplicat în urma acestor urmăriri, va putea reclamantul să obțină o compensație financiară pentru tratamentele pe care le-a primit? În ce mod și în ce interval de timp Presupunând că acesta poate pretinde că este victima faptelor pe care le denunță, reclamantul a fost supus, cu încălcarea articolului 3 din convenție, torturii sau tratamentelor inumane sau degradante având în vedere protecția procedurală împotriva torturii și tratamentelor inumane sau degradante (a se vedea punctul 131 din Hotărârea Labita c. Italia [GC], n 26772/95, CEDH 2000-IV), ancheta efectuată în speță de autoritățile interne a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 3 din Convenție, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, o acțiune internă efectivă prin care ar fi putut să își formuleze cauza de necunoștințăre a articolului 3
Requête n
o
36629/10
Valentino SABA
contre l’Italie
introduite le 29 juin 2010
Le requérant, M. Valentino Saba, est un ressortissant italien né en 1951 et résidant à Martis (Sassari). Il est représenté devant la Cour par M
e
G.
Onorato, avocat à Sassari.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 2000, le requérant était détenu à la prison de Sassari. Le requérant et d’autres détenus portèrent plainte à l’encontre de certains agents pénitenciers pour actes de violence.
L’audience préliminaire se tint le 22 octobre 2001, et fut ajournée à plusieurs reprises. Le 12 novembre 2001, le requérant se constitua partie civile dans la procédure pénale. Le 21 février 2003, le juge de l’audience préliminaire (ci-après, le «
GUP
») de Sassari renvoya neuf agents pénitenciers en jugement devant le tribunal de cette même ville. Il prononça un jugement sur le bien-fondé des accusations à l’encontre de 61 autres agents qui avaient choisi d’être jugés selon la procédure abrégée (voir ci-après).
Devant le tribunal de Sassari, les prévenus étaient accusés de différents actes de violence, coups et blessures et abus de pouvoir à l’encontre de nombreux détenus. En ce qui concerne le requérant, les gardes pénitenciers étaient accusés de l’avoir obligé à se dénuder, à rester devant sa cellule la tête contre le mur et à passer avec la tête baissée entre deux files d’agents, ainsi qu’à subir des perquisitions injustifiées, accompagnées d’injures et de menaces. De plus, les cellules avaient été dévastées et les objets personnels des détenus avaient été détruits. Selon la thèse du parquet, les faits incriminés tombaient dans le champ d’application des articles 610 et 323 du code pénal (le
«
CP
»), qui punissent, respectivement, les infractions de violence privée (
violenza privata
) et abus de fonctions publiques (
abuso d’ufficio
).
Au cours de 44 audiences, le tribunal entendit 103 victimes, témoins et accusés dans des procédures connexes. Le 21 décembre 2007, le parquet demanda et obtint la production du jugement du GUP de Sassari du 21
février 2003 et de l’arrêt rendu le 7
novembre 2005 par la cour d’appel de Cagliari suite à l’appel interjeté par certains accusés (voir ci-après). Les 29
mai, 12 et 23 juin, 14 juillet et 29 septembre 2009, les parties présentèrent leurs plaidoiries.
Par un jugement du 29 septembre 2009, dont le texte fut déposé au greffe le 28 décembre 2009, le tribunal de Sassari prononça un non-lieu pour cause de prescription à l’encontre de sept accusés. Il relaxa les deux autres accusés.
Le tribunal observa qu’il ressortait des décisions de justice définitives produites par le parquet et des preuves acquises aux débats que le 3 avril 2000, des épisodes de «
violence inhumaine
» avaient eu lieu à la prison de Sassari. Au cours de celle qui aurait dû être une perquisition générale et une opération de transfert de certains détenus, accompagnée par la présentation du nouveau commandant, les détenus avaient été déplacés des lieux où ils se trouvaient et soumis à des actes de violence gratuite. Certains détenus avaient été contraints de se dénuder, avaient été menottés, insultés, battus et soumis à des humiliations.
Selon le tribunal, il s’agissait d’un «
tunnel des horreurs
», et la prison de Sassari, lieu de détention légale, avait connu un déclenchement de rancunes et représailles incompatibles avec les règles de l’Etat de droit.
Le tribunal estima que les faits incriminés tombaient dans le champ d’application de l’article 608 du CP, qui punissait l’abus d’autorité à l’encontre des détenus. Cependant, cette infraction, punie par une peine maximale de 30 mois, s’était prescrite le 3 octobre 2007. Quant aux faits de lésions aggravés, ils s’étaient prescrits le 3 janvier 2009.
Comme indiqué plus haut, 61 agents pénitenciers furent jugés séparément pour les faits du 3 avril 2000. En particulier, par un jugement du 21 février 2003, dont le texte fut déposé au greffe le 10 juillet 2003, le GUP de Sassari avait condamné 12 agents à des peines allant d’un an et six mois à quatre mois d’emprisonnement avec sursis, ainsi qu’à la réparation des dommages subis par les parties civiles. Un agent fut condamné à une amende de 100 euros. Tous les autres accusés furent relaxés. Cette décision fut en partie confirmée en appel (le 7
novembre 2005) et en cassation (le 5 juin 2007). La Haute juridiction italienne précisa que la qualification juridique des faits sous l’angle de l’article 608 du CP était correcte.
B.
Le droit interne pertinent
Article 610 § 1 du CP
«
Quiconque,au moyen de violence ou menace, oblige quelqu’un à faire, tolérer ou omettre quelque chose, est puni par une peine de réclusion allant jusqu’à quatre ans.
»
Article 323 § 1 du CP
«
(...) L’officier public ou la personne chargée d’un service public, qui, dans l’accomplissement de ses fonctions ou de son service, en violant de dispositions légales ou réglementaires (...), intentionnellement procure à lui-même ou à d’autres un avantage patrimonial injuste ou provoque à autrui un préjudice injuste, est puni par une peine de réclusion allant de six mois à trois ans.
»
Article 608 § 1 du CP
«
Tout officier public qui soumet à des mesures de rigueur non consenties par la loi une personne arrêtée ou détenue (...) est puni par une peine de réclusion allant jusqu’à 30 mois.
»
1.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint des traitements auxquels il a été soumis par les agents pénitenciers, qui à son avis pourraient être qualifiés de torture. Il souligne qu’à cause de la lenteur de la procédure judiciaire concernant lesdits traitements, les responsables n’ont pas pu être punis, mais ont bénéficié d’une prescription.
2.
Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant considère qu’en omettant de le protéger contre les violences des agents pénitenciers, les autorités ont violé leur devoir de garantir sa liberté et sa sûreté.
3.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une ingérence illégitime dans son droit à la vie privée. Il rappelle les violences dont il a été victime et souligne que les agents pénitenciers ont volontairement détruit ses objets personnels.
4.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne disposer, en droit italien, d’aucun recours efficace pour faire valoir son grief tiré de l’article 3. Il observe que le système juridique italien ne prévoit pas le crime de torture
; les actes incriminés sont donc tombés sous le coup de dispositions punissant des infractions mineures, pour lesquelles le délai de prescription était court.
5.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale dirigée contre les agents pénitenciers.
1.
Compte tenu des jugements du GUP de Sassari du 21 février 2003 et du tribunal de Sassari du 29 septembre 2009, peut-on considérer que les autorités italiennes ont redressé, au niveau national, le grief du requérant tiré de l’article 3 de la Convention
?
2.
En particulier, la circonstance que le tribunal de Sassari ait prononcé un non-lieu pour cause de prescription, est-elle compatible avec les exigences de promptitude et diligence voulues par la Convention
?
3.
Les personnes jugées responsables des événements du 3 avril 2000, ont-elles fait l’objet de poursuites disciplinaires
? Dans l’affirmative, quelles ont été les sanctions infligées à l’issue de ces poursuites
?
4.
Le requérant, pourra-t-il obtenir une compensation financière pour les traitements dont il a fait l’objet
? Dans l’affirmative, par quelle voie et dans quels délais approximatifs
?
5.
A supposer qu’il puisse se prétendre victime des faits qu’il dénonce, le requérant a-t-il été soumis, en violation de l’article 3 de la Convention, à la torture ou à des traitements inhumains ou dégradants
?
6.
Eu égard à la protection procédurale contre la torture et les traitements inhumains ou dégradants (voir le paragraphe 131 de l’arrêt
Labita c. Italie
[GC], n
o
26772/95, CEDH 2000-IV), l’enquête menée en l’espèce par les autorités internes a-t-elle satisfait aux exigences de l’article 3 de la Convention
?
7.
Le requérant avait-il à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel il aurait pu formuler son grief de méconnaissance de l’article 3
?