SECȚIUNEA A CINCEA RĂSPUNS n 18393/09 Zulfikarali PANJU împotriva Belgiei introdusă la 27 martie 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Zulfikarali Panju, este un resortisant canadian născut în 1943 și rezident în Bukavu (Republica Democratică Congo). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul X Magnée, avocat la Bruxelles. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost pus sub mandat de arestare la 19 noiembrie 2002 pe motiv că a fost suspectat de trafic ilegal de aur și decăzut de Legea privind spălarea banilor. Cu această ocazie, cei 50 de ki que que transporta au fost confiscate și conturile sale bancare belgiene au fost blocate. La 11 decembrie 2002, camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles a ordonat eliberarea sa sub rezerva condiției. În cursul anului 2002, alte cinci persoane au fost acuzate în aceeași cauză. La 11 aprilie 2005, instanța judecătorească a însărcinat instanța cu executarea cauzei l-a acuzat pe reclamant de spălare de bani și a transmis cauza la Parchet. La 25 noiembrie 2005, reclamantul sesizează camera cu privire la punerea sub acuzare a instanței de apel din Bruxelles cu privire la o rechiziție în conformitate cu art. 136 alin. (2) din Codul de justiție penală ( Într-o hotărâre din 8 decembrie 2005, instanța de apel a considerat că termenul nu era anormal, având în vedere amploarea și complexitatea cauzei. Aceasta a considerat că nu trebuie să ia niciuna dintre măsurile prevăzute de Codul de interdicție al infracționalității ( Într-o hotărâre din 30 iunie 2006, instanța de apel a recunoscut că reclamantul se plângea pe bună dreptate de lentorii procedurii. Cu toate acestea, aceasta a subliniat că nu era în măsură să solicite Parchetului să ia rechiziții. (...) procurorul general, după ce a descris condițiile dificile de muncă ale Parchetului de la Bruxelles, în special secțiunea financiară care se află în plină restructurare, a regretat întârzierea pe care o avea prezenta procedură și a început să o soluționeze cu prioritate și în cel mai scurt timp. Cu toate acestea, în hotărârea din 3 octombrie 2007, Curtea de Apel, după ce a amintit că reclamantul se plângea pe bună dreptate de lentorii procedurii, a subliniat că acesta și co-inculpații utilizau fără parcimonie drepturile acordate de lege, privând astfel Ministerul Public de posesia materială a dosarului indispensabil pentru a-și prelua revendicările. În aceste circumstanțe, Comisia a considerat că reclamantul nu putea invoca depășirea termenului rezonabil la care participa. Instanța de apel a făcut aceeași constatare în hotărârile din 30 ianuarie și 17 decembrie 2008. Între timp, la 19 iunie 2008, Parchetul și-a urmărit rechizițiile finale de trimitere. La 29 martie 2010, Curtea de Apel, sesizată cu o recuzare a unei acțiuni de către o colegă acuzată, l-a recuzat pe judecător cu privire la cauza pe motiv că o scrisoare transmisă de către acest judecător procurorului a încălcat prezumția de nevinovăție a persoanei în cauză. Camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles a considerat, într-o hotărâre din 10 mai 2011, că comportamentul sancționat de Curtea afectează, de asemenea, regularitatea procedurii referitoare la reclamant, că trebuie să fie înlăturate înscrisurile, că nu era, prin urmare, completă și că aceasta nu îi permitea să aprecieze dacă există suficiente cheltuieli pentru solicitant. Potrivit informațiilor din dosar, procedura este încă în curs de desfășurare. Dreptul intern relevant Există în dreptul belgian mai multe remedii în cazul depășirii termenului rezonabil a unei proceduri penale. Acțiuni prevăzute de codul de dezinformare penală În cursul mailului CIC, în articolele 136a, 235 și 235a, oferă mai multe tehnici de control În cazul în care, în cazul în care nu este posibil, nu este posibil să se ia măsuri de precauție, se poate solicita din oficiu rapoarte cu privire la situația de afaceri și se poate lua la cunoștință dosarele. (...) În cazul în care declarația nu este închisă după un an, camera de punere sub acuzare poate fi sesizată printr-o cerere motivată adresată grefei instanței de recurs de către persoana acuzată sau de către partea civilă. Camera de punere sub acuzare acționează în conformitate cu paragraful precedent și cu art. 136a. În cazul în care, în urma unei cereri motivate, se solicită o audiere în fața comisiei de contestații, președintele este informat cu privire la o cerere motivată, în termen de șase luni de la data ultimei decizii, cu privire la motivele care au stat la baza acesteia. ... procurorul general prezintă procurorului general toate cazurile asupra cărora camera de consiliu nu ar fi avut loc în cursul anului de la prima rechiziție. În orice moment, procurorul general ia toate măsurile prevăzute la articolele 136, 235 și 235a pentru buna desfășurare a procedurii, legalitatea sau regularitatea procedurii. În acest caz, camera de punere sub acuzare poate, chiar și din oficiu, să ia măsurile prevăzute la articolele 136, 235 și 235a. Procurorul general este ascultat. Camera de acuzații poate să audieze instanța de judecată în raportul său, în afara prezenței părților, dacă consideră util și poate să audieze și partea civilă, acuzată și consilierea acestora, la convocare, care le este notificată de grefier, prin fax sau prin scrisoare recomandată la poștă, cel târziu cu 40 de zile înainte de data la care a fost prezentată cererea. Cu opt ore înainte de culcare. În toate cazurile, camerele de punere sub acuzare, atâta timp cât nu vor fi decise dacă este necesar să se pronunțe acuzația, vor putea, din oficiu, fie că există sau nu o instrucțiune inițiată de primii judecători, de a da în judecată, de a primi documentele, de a informa sau de a solicita informa, și apoi de a pronunța ce va aparține. art. 235a alineatul (1). Atunci când se soluționează procedura, camera de reclamații controlează, cu privire la rechiziționarea procuraturii publice sau în instanță a uneia dintre părți, regularitatea procedurii care îi este supusă. § 2. Camera de reclamații acționează în mod similar, în celelalte cazuri de sesizare. § 3. În cazul în care camera de punere sub acuzare controlează din oficiu regularitatea procedurii și poate exista o cauză de declarare a nulității, de declarare sau de închidere a acțiunii publice, aceasta dispune redeschiderea dezbaterilor. § 4. În cazul în care comisia pentru punerea sub acuzare decide astfel, la cererea uneia dintre părți, procurorul general, partea civilă și acuzată în observațiile acestora. § 5. Neregulile, omisiunile sau cauzele de nulitate menționate la art. 131 alineatul (1) sau referitoare la ordonanța de trimitere și care au fost examinate în fața camerei de contestare nu mai pot fi aduse în fața instanței din fond, fără a aduce atingere motivelor care au stat la baza probei. Același lucru este valabil și în cazul cauzelor de încetare sau de încetare a acțiunii publice, cu excepția cazului în care acestea sunt achiziționate numai după dezbaterile din fața camerei de punere sub acuzare. Dispozițiile prezentului alineat nu se aplică în cazul părților care nu sunt menționate în instanță decât după trimiterea la instanța de judecată, cu excepția cazului în care înscrisurile sunt retrase din dosar în conformitate cu art. 131 alin. În cazul în care camera de contestații constată o neregulă, omisiune sau cauză de nulitate menționată la art. 131 alineatul (1) sau o cauză de revocare sau de încetare a acțiunii publice, aceasta pronunță, după caz, nulitatea actului în cauză și a întregii sau a unei părți din procedura ulterioară. Documentele anulate se retrag din dosar și se depun la grefa Tribunalului de Primă Instanță, după expirarea termenului de casare. Până în 2008, Curtea de Casație a constatat că este de competența judecătorului din fond, nu a instanței judecătorești, să judece dacă cauza a fost tratată într-un termen rezonabil și, în cazul depășirii acestui termen, să stabilească reparația adecvată (a se vedea în special Hotărârea din 8 noiembrie 2005). Într-o hotărâre din 8 aprilie 2008, Curtea de Casație face o schimbare de jurisprudență prin recunoașterea faptului că: necunoașterea dreptului fiecărui justițiabil la audierea cauzei sale într-un termen rezonabil trebuie să poată fi constatată în fiecare etapă a procedurii penale, chiar și cea a procedurii penale, și apoi remediată în mod corespunzător. Într-o hotărâre din 28 mai 2008, Curtea de Casație a redus domeniul de aplicare al acestei hotărâri, precizând că instanța de judecată nu putea lua în considerare eventuala depășire a unui astfel de termen și a consecințelor sale decât sub aspectul administrației probei și al respectării dreptului la apărare, în măsura în care aceasta nu putea face acest lucru în ceea ce privește aprecierea probei. În fața instanțelor judecătorești În cazul în care problema depășirii termenului rezonabil se ridică în fața instanțelor judecătorești, art. 21b din Legea din 17 aprilie 1878 care conține titlul preliminar al Codului de procedură penală (în prezent CIC), introdus prin Legea din 30 iunie 2000, care consacră o jurisprudență anterioară, prevede că Dacă durata urmăririi penale depășește termenul rezonabil, judecătorul poate pronunța sentința prin simpla declarație de vinovăție sau poate pronunța o pedeapsă mai mică decât pedeapsa minimă prevăzută de lege. Dacă judecătorul pronunță condamnarea prin simpla declarație de vinovăție, acuzatul este condamnat la plata cheltuielilor și, dacă este cazul, la restituirea acestora. Acțiune în materie de răspundere civilă Într-o hotărâre din 28 septembrie 2006, Curtea de Casație a statuat că nerespectarea obligației sale de a organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele să poată garanta fiecăruia dreptul de a primi o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile, într-un termen rezonabil, constituia o greșeală în sensul articolelor 1382 și 1383 din Codul civil, care sunt redactate după cum urmează: art. 1383 Orice fapt de la om, care cauzează o pagubă altora, obligă persoana prin care a ajuns să o repare. art. 1383 Fiecare este răspunzător pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sa sau prin imprudența sa. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Invocând art. 13 coroborat cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a dispus în dreptul belgian de o acțiune efectivă pentru a-și exercita acțiunea pe baza lungimii excesive a procedurii. A epuizat reclamantul căile de atac interne, în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, pentru a-și susține cauza întemeiat pe durata excesivă a procedurii Durata procedurilor penale este compatibilă cu condiția de judecată într-un termen rezonabil În conformitate cu art. 13 din Convenție, reclamantul are și avea la dispoziție o acțiune internă eficientă, care îi permitea să-și exercite vinovăția bazată pe necunoașterea termenului rezonabil de la art. 6 alineatul (1).
Requête n
o
18393/09
Zulfikarali PANJU
contre la Belgique
introduite le 27 mars 2009
Le requérant, M. Zulfikarali Panju, est un ressortissant canadien né en 1943 et résidant à Bukavu (République démocratique du Congo). Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut mis sous mandat d’arrêt le 19 novembre 2002 au motif qu’il était soupçonné de trafic illégal d’or et d’infraction à la loi sur le blanchiment de capitaux. A cette occasion, les 50 kilogrammes d’or qu’il transportait furent confisqués et ses comptes bancaires belges furent bloqués.
Le 11 décembre 2002, la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles ordonna sa mise en liberté sous condition.
Courant 2002, cinq autres personnes furent inculpées dans la même affaire.
Le 11 avril 2005, le juge d’instruction en charge de l’affaire inculpa le requérant de blanchiment d’argent et transmit l’affaire au parquet.
Le 25 novembre 2005, le requérant saisit la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles d’une requête conformément à l’article 136 § 2 du code d’instruction criminelle («
CIC
»). Il se plaignait que le parquet n’avait pas encore pris ses réquisitions en vue du règlement de la procédure et de la durée excessive de la procédure en résultant.
Dans un arrêt du 8 décembre 2005, la cour d’appel considéra que le délai n’était pas anormal eu égard à l’ampleur et à la complexité de l’affaire. Elle estima ne devoir prendre aucune des mesures prévues par le code d’instruction criminelle («
CIC
») pour accélérer la procédure.
Le requérant introduisit des requêtes similaires à plusieurs reprises entre 2006 et 2008.
Dans un arrêt du 30 juin 2006, la cour d’appel reconnut que le requérant se plaignait à juste titre des lenteurs de la procédure. Toutefois, elle souligna être sans pouvoir pour demander au parquet de prendre des réquisitions. La cour d’appel confirma cette position dans un arrêt du 15 février 2007 et prit note que
:
«
(...) le procureur général, après avoir décrit les conditions de travail difficiles que connaît le parquet de Bruxelles, et plus particulièrement la section financière qui est en plein restructuration, a regretté le retard que connaissait la présente procédure et s’est engagé à ce qu’elle soit réglée prioritairement
et dans les plus brefs délais ».
Dans un arrêt du 3 octobre 2007, la cour d’appel, après avoir rappelé que le requérant se plaignait à juste titre des lenteurs de la procédure, souligna toutefois que celui-ci ainsi que les co-accusés faisaient usage sans parcimonie des droits accordés par la loi privant ainsi le ministère public de la possession matérielle du dossier indispensable pour prendre ses réquisitions. Dans ces circonstances, elle estima que le requérant ne pouvait pas invoquer le dépassement du délai raisonnable auquel il participait. La cour d’appel fit le même constat dans des arrêts du 30 janvier et du 17
décembre 2008.
Entre-temps, le 19 juin 2008, le parquet traça ses réquisitions finales de renvoi. L’affaire ne put toutefois être fixée en raison d’un pourvoi dont avait été saisie la Cour de cassation par un co-inculpé.
Le 29 mars 2010, la cour d’appel, saisie d’une requête en récusation par une co-inculpée, récusa le juge d’instruction en charge de l’affaire au motif qu’une lettre transmise par ce juge au parquet avait violé la présomption d’innocence de l’intéressée.
La chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles considéra, dans un jugement du 10 mai 2011, que le comportement sanctionné par la cour d’appel affectait également la régularité de la procédure relative au requérant, que des pièces devaient être écartées, que l’instruction n’était donc pas complète et qu’elle ne lui permettait pas d’apprécier s’il y avait des charges suffisantes à l’égard du requérant.
D’après les informations figurant au dossier, la procédure est toujours pendante.
B.
Le droit interne pertinent
Il existe en droit belge plusieurs remèdes en cas de dépassement du délai raisonnable d’une procédure pénale.
1.
Recours prévus par le code d’instruction criminelle
a)
Au cours de l’instruction
Le CIC, en ses articles 136, 136
bis
, 235 et 235
bis
, offre plusieurs techniques de contrôle «
préventif
» de la durée de la procédure au cours de l’instruction. Ces dispositions se lisent comme suit :
Article 136
«
La chambre des mises en accusation contrôle d’office le cours des instructions, peut d’office demander des rapports sur l’état des affaires et peut prendre connaissance des dossiers. (...)
Si l’instruction n’est pas clôturée après une année, la chambre des mises en accusation peut être saisie par requête motivée adressée au greffe de la cour d’appel par l’inculpé ou la partie civile. La chambre des mises en accusation agit conformément à l’alinéa précédent et à l’article 136 bis. La chambre des mises en accusation statue sur la requête par arrêt motivé, qui est communiqué au procureur général, à la partie requérante et aux parties entendues. Le requérant ne peut déposer de requête ayant le même objet avant l’expiration du délai de six mois à compter de la dernière décision.
»
Article 136
bis
«
(...) le procureur du Roi fait rapport au procureur général de toutes les affaires sur lesquelles la chambre du conseil n’aurait point statué dans l’année à compter du premier réquisitoire.
S’il l’estime nécessaire pour le bon déroulement de l’instruction, la légalité ou la régularité de la procédure, le procureur général prend, à tout moment, devant la chambre des mises en accusation, les réquisitions qu’il juge utiles.
Dans ce cas, la chambre des mises en accusation peut, même d’office, prendre les mesures prévues par les articles 136, 235 et 235 bis.
Le procureur général est entendu.
La chambre des mises en accusation peut entendre le juge d’instruction en son rapport, hors la présence des parties si elle l’estime utile. Elle peut également entendre la partie civile, l’inculpé et leurs conseils, sur convocation qui leur est notifiée par le greffier, par télécopie ou par lettre recommandée à la poste, au plus tard quarante
‑
huit heures avant l’audience.
»
Article 235
«
Dans toutes les affaires, les chambres des mises en accusation, tant qu’elles n’auront pas décidé s’il y a lieu de prononcer la mise en accusation, pourront d’office, soit qu’il y ait ou non une instruction commencée par les premiers juges, ordonner des poursuites, se faire apporter les pièces, informer ou faire informer, et statuer ensuite ce qu’il appartiendra.
»
Article 235
bis
«
Lors du règlement de la procédure, la chambre des mises en accusation contrôle, sur la réquisition du ministère public ou à la requête d’une des parties, la régularité de la procédure qui lui est soumise. Elle peut même le faire d’office.
La chambre des mises en accusation agit de même, dans les autres cas de saisine.
Lorsque la chambre des mises en accusation contrôle d’office la régularité de la procédure et qu’il peut exister une cause de nullité, d’irrecevabilité ou d’extinction de l’action publique, elle ordonne la réouverture des débats.
La chambre des mises en accusation entend, en audience publique si elle en décide ainsi à la demande de l’une des parties, le procureur général, la partie civile et l’inculpé en leurs observations.
Les irrégularités, omissions ou causes de nullités visées à l’article 131, § 1er, ou relatives à l’ordonnance de renvoi, et qui ont été examinées devant la chambre des mises en accusation ne peuvent plus l’être devant le juge du fond, sans préjudice des moyens touchant à l’appréciation de la preuve. Il en va de même pour les causes d’irrecevabilité ou d’extinction de l’action publique, sauf lorsqu’elles ne sont acquises que postérieurement aux débats devant la chambre des mises en accusation. Les dispositions du présent paragraphe ne sont pas applicables à l’égard des parties qui ne sont appelées dans l’instance qu’après le renvoi à la juridiction de jugement, sauf si les pièces sont retirées du dossier conformément à l’article 131, § 2, ou au § 6 du présent article.
Lorsque la chambre des mises en accusation constate une irrégularité, omission ou cause de nullité visée à l’article 131, § 1er, ou une cause d’irrecevabilité ou d’extinction de l’action publique, elle prononce, le cas échéant, la nullité de l’acte qui en est entaché et de tout ou partie de la procédure ultérieure. Les pièces annulées sont retirées du dossier et déposées au greffe du tribunal de première instance, après l’expiration du délai de cassation.
»
Jusqu’en 2008, la Cour de cassation considérait qu’il appartenait au juge du fond, et non au juge d’instruction, de juger si la cause était traitée dans un délai raisonnable et, en cas de dépassement de ce délai, de déterminer la réparation adéquate (voir, notamment, l’arrêt du 8
novembre
2005).
Dans un arrêt du 8 avril 2008, la Cour de cassation opéra un revirement de jurisprudence en reconnaissant que :
«
la méconnaissance du droit de chaque justiciable à ce que sa cause soit entendue dans un délai raisonnable doit pouvoir être constatée à chaque stade de la procédure pénale, même celui de l’instruction, et ensuite adéquatement réparée.
»
Dans un arrêt du 28 mai 2008, la Cour de cassation réduisit la portée de cet arrêt en précisant que la juridiction d’instruction ne pouvait prendre en compte le dépassement éventuel d’un tel délai et ses conséquences que sous l’angle de l’administration de la preuve et du respect des droits de la défense, dès lors qu’elle ne saurait le faire au niveau de l’appréciation de la preuve.
b)
Devant les juridictions de jugement
Quand la question du dépassement du délai raisonnable est soulevée devant les juridictions de jugement, l’article 21
ter
de la loi du 17 avril 1878 contenant le titre préliminaire du code de procédure pénale (actuellement le CIC), inséré par la loi du 30 juin 2000, consacrant une jurisprudence antérieure, prévoit que
:
«
Si la durée des poursuites pénales dépasse le délai raisonnable, le juge peut prononcer la condamnation par simple déclaration de culpabilité ou prononcer une peine inférieure à la peine minimale prévue par la loi.
Si le juge prononce la condamnation par simple déclaration de culpabilité, l’inculpé est condamné aux frais et, s’il y a lieu, aux restitutions. La confiscation spéciale est prononcée.
»
2.
Recours en responsabilité civile
Dans un arrêt du 28 septembre 2006, la Cour de cassation jugea que le manquement de l’Etat à son obligation d’organiser le système judiciaire de telle sorte que les juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil, dans un délai raisonnable, constituait une faute au sens des articles 1382 et 1383 du code civil qui sont rédigés comme suit
:
Article 1382
«
Tout fait quelconque de l’homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par lequel il est arrivé, à le réparer.
»
Article 1383
«
Chacun est responsable du dommage qu’il a causé, non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence.
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
2.
Invoquant l’article 13 combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir disposé en droit belge d’un recours effectif pour faire valoir son grief tiré de la longueur excessive de la procédure.
1.
Le requérant a-t-il épuisé les voies de recours internes, au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, pour faire valoir son grief tiré de la durée excessive de la procédure
?
2.
La durée de la procédure pénale est-elle compatible avec la condition de jugement dans un «
délai raisonnable
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention
?
3.
Le requérant a et avait-il à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif lui permettant de faire valoir son grief tiré de la méconnaissance du «
délai raisonnable
» garanti par l’article 6 § 1
?