ZAYEV c. RUSSIE

ZAYEV c. RUSSIE (CtEDO, 2013)

PRIMA SECȚIE

Cerere nr. 36552/05

Valeriy Leonidovich ZAYEV

împotriva Rusiei

introdusă pe 16 septembrie 2005

PREZENTAREA FAPTELOR

Reclamantul, dl. Valeriy Leonidovich Zayev, este cetățean rus născut în 1970 și rezident la Kholmsk, regiunea Sakhaline.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate în felul următor.

A. Alegații de maltratare și investigații

Pe 25 ianuarie 2002, aproximativ la miezul nopții, reclamantul, suspectat de spargere, a fost oprit de polițiști în civil; a fost condus la postul de poliție din districtul Aniva, regiunea Sakhaline. La momentul arestării, reclamantul era în mașina sa cu două cunoștințe, d-na So. și dl. Tch., care au fost de asemenea duși la postul de poliție. Reclamantul afirmă că la momentul arestării și, ulterior, în localurile poliției, a fost serios bătut de polițiști, cu intenția de a-i extorce confesiuni.

Reclamantul a cerut apelarea unui medic și a unui avocat, dar polițiștii au ignorat aceste cereri.

A doua zi, 26 ianuarie 2002 la ora 10, un proces-verbal de reținere a fost întocmit și persoana interesată a fost plasată în localurile centrului de detenție temporară (izolator vremennyh soderzhaniya) (mai jos "IVS"). Investigatorul a început imediat interogatoriul reclamantului ca suspect, dar reclamantul a refuzat să răspundă invocând dreptul de a nu se auto-incrimina.

Pe 28 ianuarie 2002, investigatorul a încercat să-l interogeze pe reclamant, dar acesta a refuzat, din același motiv. De asemenea, a depus o cerere scrisă de a fi examinat de un medic. În aceeași zi, reclamantul a depus o plângere la procuror, susținând că a fost victima maltratării în timpul reținerii. I-a cerut procurorului să ordoneze o expertiză medico-legală și să deschidă o investigație penală împotriva polițiștilor. Pe 30 ianuarie 2002, reclamantul și-a reînnoit cererea la procuror care a ordonat un examen medical.

Pe 31 ianuarie 2002, a avut loc un examen medical la biroul regional de medicină legală în prezența unui polițist, sergent R. Medicul legist a constatat mai multe leziuni pe corpul reclamantului, și anume o zgărietura de 1,8 cm lungime pe umflătura frontală stângă; o inflamație cu diametrul de 2-3,2 cm cu hematom în centru cu diametrul de 1,8-2 cm pe partea frontală și temporală; hematom cu diametrul 4,5-6 cm pe pleoapele ochiului stâng ajungând până la aripă nasului; mai multe zgârieturi de 1,2-1,5 cm lungime pe umflătura parietală stângă; patru zgârieturi de 0,2-3,5 cm lungime pe carpal stâng; o zgârietura de 1,6 cm pe carpal drept; trei vânătăi cu diametrul de 1-1,5 cm și 1,8-2,2 cm pe torace și o vânătaie cu diametrul de 1,7-2,3 cm pe coapsă dreapta.

Biroul procurorului din districtul Aniva a efectuat o investigație preliminară și a interogat polițiștii S., D. și R. prezenți la momentul arestării și la postul de poliție, precum și investigatorul A. prezent la postul de poliție. S., D. și R. au declarat că la momentul arestării au fost constrânși să-i răstornească mâna reclamantului pentru a face față rezistenței acestuia.

S., D. și R. și A. au raportat că toți au fost prezenți în aceeași cameră la postul de poliție după arestare. A. a declarat că l-a văzut pe reclamant lovind capul de perete, apoi a văzut o pată pe perete și un hematom mic pe frunte. D. și R. au confirmat acest constat de autobătuire, dar D. a adăugat că a văzut reclamantul lovind de mai multe ori capul de perete și dulap, murdărind peretele cu sângele și apoi căzând la pământ. R. a precizat că a văzut o umflătură mare și zgârieturi pe fruntea reclamantului.

Pe 12 februarie 2002, adjunctul procurorului din districtul Aniva a refuzat deschiderea investigației pe motiv că leziunile corporale au fost rezultatul autobătuirii.

Pe 4 aprilie 2002, procurorul regiunii Sakhaline a anulat această decizie pe motiv că mecanismul apariției rănilor pe corpul și fața reclamantului nu fusese corect studiat, că locul infracțiunii presupuse nu fusese examinat și că pretinșii responsabili fuseseră interogați superficial. Procurorul a ordonat deschiderea investigației penale.

Pe 27 aprilie 2002, procurorul districtului Aniva a ordonat o expertiză medico-legală. Procurorul a descris circumstanțele maltratării după cum au fost susținute de reclamant și a cerut expertului să clarificeze mecanismul apariției rănilor și să răspundă la întrebarea dacă rănile ar fi fost rezultatul maltratării descrise de reclamant.

În depunerea sa din 19 aprilie 2002, reclamantul a afirmat că la momentul arestării, pe 25 ianuarie 2002, polițistul S., după ce verificase documentele sale de identitate, l-a doborât și i-a pus cătuște. Când s-a ridicat, S. l-a lovit de mai multe ori la templu cu o ciocan. O dată la postul de poliție, polițiștii S., R., Bl. și D. l-au lovit cu ciocane la cap și i-au dat lovituri de picior, pumn și cu o bâtă pe trunchi, picioare și regiuni genitale. După ce a fost identificat de victima spargerii, reclamantul a fost plasat din nou într-o cameră unde polițiștii S., R. și D., precum și alți polițiști ai căror nume nu-l cunoaște, au continuat să-l lovească. Polițistul D. a rupt o scaun de lemn pe capul reclamantului. Mai mult, polițiștii i-au deschis picioarele cu lovituri de picior, ceea ce a determinat căderea sa, și au continuat să-i dea lovituri de picior când era la pământ. Pentru a opri această tortură, reclamantul a fugit și a lovit capul de perete, în urma căruia a pierdut cunoștința. A fost apoi dus la investigator care a completat procesul-verbal de arestare și i-a explicat drepturile. După ce a refuzat să mărturisească, a fost dus înapoi la biroul polițiștilor unde a fost lovit din nou. Mai târziu, reclamantul a fost dus la IVS. Trecând prin coridor, reclamantul și-a văzut fratele, care fusese adus la postul de poliție. La IVS a cerut să vază un medic, dar în zadar.

În raportul de expertiză din 6 mai 2002, expertul biroului regional de medicină legală, bazând-se pe raportul de examen medical din 31 ianuarie 2002, a declarat că rănile ar fi putut fi cauzate atât de lovituri cu obiecte dure cu suprafață mică, cât și de contact voluntar cu asemenea obiecte. Mai mult, expertul a concluzionat că rănile ar fi putut apărea atât în termenele și circumstanțele descrise de reclamant, cât și în circumstanțele descrise de polițiști așa cum figurau în decizia de ordonare a expertisei. În ceea ce privește leziunile pe ambele carpale, acestea ar fi fost cauzate, potrivit expertului, de cătuște.

În depunerea sa din 30 aprilie 2002, martorul So. prezent la momentul arestării și adus la postul de poliție a declarat că nu a văzut polițiștii lovindu-l pe reclamant la momentul arestării. Cu toate acestea, a văzut reclamantul culcat la pământ, fruntea pe sol. La postul de poliție l-a văzut mai târziu cu o umflătură pe cap.

În depunerea sa din 6 mai 2002, martorul Cha., codreținut la IVS, a adăugat că participase, ca figurant, la procedura de identificare a reclamantului de către victimă. Când reclamantul a fost plasat apoi în aceeași celulă cu el, Cha. a văzut mai multe hematoame pe torace și picioare ale persoanei interesate.

În depunerea sa din 7 mai 2002, victima spargerii, dl. Ab., a afirmat că a văzut reclamantul la postul de poliție lovind capul de perete.

În interogatoriul din 14 mai 2002, investigatorul A. și-a reînnoit depunerea referitoare la actele de autobătuire a reclamantului și a expus că a văzut doar o umflătură și o zgârietura pe latura stângă a frunte.

În depunerea sa din 16 mai 2002, ofițerul de serviciu Ch. a afirmat că nu a văzut leziuni corporale vizibile pe fața reclamantului la momentul admiterii la postul de poliție.

Printr-o decizie din 3 iunie 2002, adjunctul procurorului din districtul Aniva a constatat că mărimea și locația leziunilor identificate nu corespundeau maltratării așa cum fuseseră descrise de reclamant. A observat că martorul So. nu văzuse nimic anormal pe fața reclamantului. Reiterând concluzia că leziunile corporale fuseseră cauzate de autobătuire, a concluzionat că alegația reclamantului, fiind doar un mijloc de apărare, era lipsită de temei. A ordonat încheierea investigației penale în absența infracțiunii.

Printr-o decizie din 4 iunie 2002, procurorul din districtul Aniva a anulat decizia din 3 iunie 2002 și a ordonat o investigație suplimentară, considerând necesar să se interoghez martorii Tch. și So. prezenți la momentul arestării și să se efectueze o confruntare între acești martori și reclamant.

Pe 4 iunie 2002, interogatoriul polițiștilor R. și S. a avut loc. Ei au declarat că nicio măsură de constrângere nu fusese aplicată reclamantului la momentul arestării, acesta nefiind opus rezistență. Ofițerul R. a precizat în plus că la momentul admiterii reclamantului la IVS, acesta avea doar o umflătură și o zgârietura. În ochii ambilor ofițeri, aceste leziuni erau doar rezultatul autobătuirii. Ei au refutat alegația maltratării la postul de poliție.

Printr-o decizie din 4 iulie 2002, investigatorul biroului procurorului Aniva a constatat că locația leziunilor corporale identificate corespundea autobătuirii așa cum fusese stabilit de investigație. A concluzionat că alegațiile reclamantului fiind lipsite de temei și a ordonat încheierea investigației penale pe motiv absența infracțiunii.

Pe 20 august 2002, procurorul Aniva a anulat decizia din 4 iulie 2002 pe motiv că indicațiile sale ordonate în decizia din 4 iunie 2002 referitoare la audierea martorilor nu fuseseră îndeplinite. Procurorul a ordonat o investigație suplimentară nouă.

Pe 10 septembrie 2002, o confruntare între reclamant și martorul d-na Soub. a avut loc. D-na Soub. și-a confirmat depunerea inițială și a declarat că la momentul arestării era în mașina reclamantului și nu văzuse, prin urmare, nimic la momentul însuși. De asemenea a declarat că după ce ieșise din vehicul, a văzut reclamantul și Tch. gesiți la pământ, fruntea pe sol. A declarat că nu a văzut polițiștii lovindu-l pe reclamant la momentul arestării. Adusă cu reclamantul și Tch. la postul de poliție, a văzut reclamantul din nou și a observat o umflătură pe latura dreaptă a capului. A declarat că nu văzuse această rană înainte.

Printr-o decizie din 20 septembrie 2002, adjunctul procurorului din districtul Aniva a închis investigația, reproducând cuvânt cu cuvânt concluziile din decizia din 4 iulie 2002.

Pe 10 octombrie 2003, procurorul regiunii Sakhaline a anulat decizia din 20 septembrie 2003 și a ordonat investigație suplimentară, inclusiv interogatoriul martorului Tch.

În depunerea sa din 6 noiembrie 2003, ofițerul de poliție S. a afirmat că polițiștii utilizaseră forța pentru a înfrânge rezistența reclamantului la momentul arestării. Cu toate acestea, potrivit spuselor S., deoarece nu mai "lucra" cu reclamantul la postul de poliție, nu era în măsură să comenteze leziunile corporale ale reclamantului. În schimb, S. a declarat că auzise spunând că reclamantul se lovise de perete.

Căutările pentru a găsi martorul Tch. s-au soldat cu eșecul.

Pe 20 noiembrie 2003, investigatorul biroului procurorului Aniva a închis investigația penală, reproducând concluziile din deciziile din 4 iulie și 20 septembrie 2002.

Pe 17 februarie 2004, procurorul regiunii Sakhaline a anulat decizia din 20 noiembrie 2003 și a ordonat investigație suplimentară. A cerut, printre altele, interogarea martorului Tch.; stabilirea identității ofițerului de serviciu în ziua admiterii reclamantului la IVS pentru a fi interogat cu privire la refuzul presumat de a invita un medic pentru a examina reclamantul; interogarea codreținuților reclamantului la IVS cu privire la starea sa de sănătate și cererea pe care o adresasereclamantul codreținuților de a depune plângeri împotriva polițiștilor; eliminarea contradicțiilor dintre depunerile reclamantului pe de o parte și ale ofițerilor S., R. și D. pe de alta parte.

Pe 20 martie 2004, investigatorul a interogat dl. Ser. și d-na T., martori instrumentari (ponyatye) care asistaseră la identificarea reclamantului. Ei au afirmat că au văzut reclamantul la momentul intrării la postul de poliție și că reclamantul avea hematom pe frunte. Interogat pe 22 martie 2004, martorul B., codreținut al reclamantului la IVS la momentul faptelor, a reluat actele de tortură infligite reclamantului așa cum i fuseseră prezentate. Ofițerul de serviciu dl. Pl. a declarat că nu avea amintiri ale leziunilor corporale ale reclamantului din cauza trecerii timpului, dar a sugerat verificarea acestei informații în registrul de asistență medicală.

Pe 31 martie 2004, dlor. P. și Ch., codreținuți ai reclamantului la IVS fuseseră interogați. Ei au afirmat că au văzut reclamantul cu leziuni pe față. Potrivit alegațiilor reclamantului, ar fi fost bătut de polițiști.

Pe 15 aprilie 2004, investigatorul biroului procurorului Aniva a închis investigația penală referitoare la maltratarea reclamantului. Privind faptele cauzei, procurorul a stabilit că la sosirea reclamantului la postul de poliție, doi martori instrumentari (ponyatye), dlor. Ser. și d-na T., observaseră o umflătură pe fruntea reclamantului. Procurorul a stabilit că a doua zi, la IVS, martorii Ch. și P. au văzut persoana interesată cu vânătăi și zgârieturi pe față.

Procurorul a concluzionat că leziunile fuseseră cauzate, în parte, de utilizarea legitimă a forței de polițiști împotriva reclamantului la momentul arestării și, pentru rest, de autobătuire. Această autobătuire avusese scopul, potrivit procurorului, de a compromite polițiștii pentru a scăpa de responsabilitate penală pentru spargere.

Reclamantul a inițiat un recurs judecătoresc împotriva acestei decizii susținând, printre altele, că existau contradicții între depunerile martorilor privind autobătuirea și că originea leziunilor corporale nu fusese stabilită.

Pe 16 noiembrie 2004, tribunalul din districtul Aniva a admis recursul reclamantului, a anulat decizia din 15 aprilie 2004 și a ordonat investigație suplimentară. Tribunalul a reproșat autorităților responsabile cu investigația că nu rezolvaseră contradicțiile dintre depunerile reclamantului și cele ale polițiștilor presuși responsabili pentru maltratare S., R. și D. și că nu verificaseră registrul de asistență medicală privind leziunile reclamantului. A considerat necesar să se verifice ce leziuni rezultaseră din autobătuire și să se explice originea celorlalte. Mai mult, tribunalul a considerat că era necesar să se investigheze din nou condițiile arestării reclamantului de forțele de poliție.

Pe 17 decembrie 2004, procurorul Aniva a reluat investigația.

Pe 20 decembrie 2004, procurorul a ordonat, prin comisie rogatorie, interogarea a șase martori, foști codreținuți ai reclamantului, cu privire la circumstanțele presupuse maltratării. A încredințat serviciului de executare a pedepselor din regiunea Sakhaline executarea acestei comisii rogatoare. Pe 24 ianuarie 2005, șeful serviciului menționat a răspuns că fusese posibil să se interoghez doar dl. Ch. Acest martor afirma că pe 25 ianuarie 2002 văzuse leziuni pe fața reclamantului și hainele acestuia rupte. Potrivit acestui martor, reclamantul ceruse asistență medicală.

Pe 27 decembrie 2004, registrul de asistență medicală al IVS (jurnal pervichnogo oprosa i registraci okazaniya medicinskoiy pomoschi litzam, postupayushchim dlya soderzhaniya v IVS) a fost pus la dispoziția procurorului. Ajutorul medic scrisese, pe 26 ianuarie 2002 la momentul admiterii reclamantului la IVS, că acesta avea o zgârietura pe latura stângă a frunte și hematom pe ochiul stâng.

Pe 28 decembrie 2004, procurorul a interogat polițistul S. care a declarat că la momentul arestării, reclamantul opus rezistență violentă, constrângindu-l să-i răstornească mâna și să-l doborască. A explicat leziunile pe fața reclamantului prin această cădere.

Pe 17 ianuarie 2005, procurorul Aniva a închis investigația penală reproducând aceleași argumente și concluzii ca în decizia din 15 aprilie 2004, adăugând că la momentul arestării, ofițerii de poliție utilizaseră forță pentru a face față rezistenței reclamantului. Leziunile constatate pe corpul și fața reclamantului erau, prin urmare, rezultatul, în ochii procurorului, al căderii la momentul arestării și al autobătuirii ulterioare.

Pe 17 martie 2005, adjunctul procurorului regiunii Sakhaline a anulat decizia din 17 ianuarie 2005 pe motiv că indicațiile tribunalului făcute în decizia din 16 noiembrie 2004 nu fuseseră îndeplinite. Mai mult, procurorul a ordonat ca calitatea de victimă să fie formal acordată reclamantului.

Pe 23 aprilie 2005, investigatorul biroului procurorului Aniva a emis o decizie acordând calitatea de victimă reclamantului.

Pe 25 aprilie 2005, procurorul Aniva a închis investigația penală reproducând aceleași argumente și concluzii ca în decizia din 17 ianuarie 2005. Bazând-se pe antecedentele penale ale reclamantului, a precizat că alegația maltratării era doar un mijloc de apărare a reclamantului a cărui intenție era evitarea răspunderii penale pentru faptele ce i se imputau.

Printr-o decizie din 3 iulie 2004, investigatorul parquetului Aniva a refuzat reclamantului să ia cunoștință de dosarul pe motiv că reclamantul nu avea calitate de victimă ci de martor. A adăugat că această calitate nu-i fusese acordată deoarece nicio maltratare nu avusese loc.

Reclamantul a cerut procurorului să ia cunoștință a dosarului penal referitoare la maltratare. Printr-o decizie din 22 noiembrie 2004, procurorul Aniva a respins această cerere pe motiv că reclamantul era doar martor și că nu era, prin urmare, autorizat să ia cunoștință de dosarul.

Printr-o decizie din 5 mai 2005, tribunalul Aniva a anulat această decizie a procurorului și l-a obligat pe acesta să pună dosarul la dispoziția reclamantului pentru lectură. Pe 13 iulie 2005, curtea regiunii Sakhaline a confirmat această decizie.

B. Detenție preventivă și proces penal împotriva reclamantului

Pe 29 ianuarie 2002, reclamantul a fost plasat în detenție preventivă. Recursul său împotriva acestei decizii a fost respins printr-o hotărâre din 3 aprilie 2002 pronunțată de curtea regională din Sakhaline.

Printr-o sentință din 6 mai 2002, tribunalul din districtul Aniva l-a condamnat pe reclamant la 9 ani și 6 luni de închisoare pentru spargere. Reclamantul s-a pourvoit în casație susținând, printre altele, că fusese bătut de polițiști în timpul reținerii și că investigatorul i refuzase timp de 4 zile accesul la avocat.

Pe 19 iunie 2002, curtea regiunii Sakhaline a respins pourvoia și a confirmat sentința în casație. Privind accesul la avocat, curtea a afirmat că pe 26 ianuarie 2002 reclamantul fusese informat asupra drepturilor, în special asupra celui de a avea acces la avocat, dar nu folosise aceasta. Privind presupusa maltratare, curtea adoptase concluziile investigației penale a biroului procurorului care respinge alegația maltratării.

PLÂNGERI

Invocând art. 3 și art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost bătut în timpul reținerii. Se plânge de absența investigației efective privind această alegație.

Reclamantul susține încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție, fără a explica cum această dispoziție a fost încălcată cu privire la el.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de defecte de procedură pretinse comise de instanțele penale care au examinat acuzațiile aduse împotriva lui.

ÎNTREBĂRI ADRESATE PĂRȚILOR

În special, Guvernul este invitat să răspundă la următoarele întrebări.

a) La momentul opririi sale de poliție, reclamantul:

i. avea leziuni pe corp și/sau pe față?

ii. fusese informat asupra drepturilor sale? În caz afirmativ, la ce moment și asupra care drepturi?

iii. avusese posibilitate să informeze o terță parte (membru de familie, prieten, etc) despre detenție și locul detenției?

iv. avusese acces la avocat? În caz afirmativ, când?

v. avusese acces la medic la prima cerere și, în caz afirmativ, când?

vi. acest examen medical fusese efectuat departe de earshot și în vederea polițiștilor și personalului non-medical? În caz negativ, aceste persoane exercitaseră sau puteau exercita, presiune indebită asupra medicului legist pentru a ascunde anumite leziuni corporale sau originea lor?

b) Ce acte de instrucție întreprinseseră polițiștii din districtul Aniva cu reclamantul pe 25 și 26 ianuarie 2002? În cazul în care aceste acte s-au desfășurat noaptea, era conformă legii? Ce statut procedural beneficiase reclamantul în această perioadă? În ce loc fusese reținut reclamantul pe 25 și 26 ianuarie 2002? Reclamantul mărturisise comiterea unei infracțiuni în această perioadă? Reclamantul fusese asistat de avocat în această perioadă și în fiecare act de instrucție?

c) Polițiștii care arestaseră reclamantul și l-aducuseră la postul de poliție din districtul Aniva, acționaseră conform legii atunci când erau în civil, nu și-au declarat identitatea nici motivele arestării, au doborât reclamantul la pământ, i-au pus cătuște și l-au dus la postul de poliție într-un vehicul "camuflat", care deci nu putea fi identificat ca aparținând poliției?

d) Ofițerii operaționali (operativnyy sotrudniki) dlor. S., D. și R. care au arestat reclamantul, avuseseră dreptul, conform legii, de a-l interoga pe reclamant ca suspect?

a) investigația maltratării a fost promptă? În caz afirmativ, care a fost durata sa?

b) ce acte de investigație întreprinseseră investigatorii biroului procurorului Aniva? Au fost suficiente pentru a asigura o investigație completă și eficace? În particular, autoritățile responsabile cu investigația:

i. dădușeră curs indicațiilor procurorului din districtul Aniva și regiunii Sakhaline date în deciziile din 4 aprilie 2002, 4 iunie 2002, 20 august 2002, 10 octombrie 2003, 17 februarie 2004 și 17 martie 2005 și celor ale tribunalului din districtul Aniva din 16 aprilie 2004?

ii. explicaseră în mod convingător originea tuturor leziunilor apărute pe corpul și fața reclamantului după noaptea 25-26 ianuarie 2002 petrecută în reținere la postul de poliție Aniva?

iii. eliminaseră contradicțiile dintre depunerile polițiștilor S., R. și D., suspectați de acte de maltratare? În caz afirmativ, dădușeră explicație privind schimbările importante apărând în depunerile pe care fiecare din acești polițiști le-a dat pe parcursul investigației?

iv. procedaseră la o reconstitutie pe locul/locurile unde s-ar fi produs faptele?

v. considéaseră și luaseră în considerare o altă versiune a faptelor decât autobătuirea și utilizarea legitimă a forței de polițiști la momentul arestării?

c) Investigatorii biroului procurorului Aniva responsabili cu investigația au beneficiat de independența necesară față de persoanele suspect răspunzătoare pentru maltratare?

d) dreptul victimei de a participa la investigație a fost suficient respectat? În particular:

i. când o decizie formală de a acorda reclamantului calitate de victimă a fost pronunțată?

ii. reclamantul fusese informat, în timp oportun, despre evoluția și rezultatele investigației?

PREMIÈRE SECTION

Requête n

o

36552/05

Valeriy Leonidovich ZAYEV

contre la Russie

introduite le 16 septembre 2005

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Valeriy Leonidovich Zayev, est un ressortissant russe né en 1970 et résidant à Kholmsk, région de Sakhaline.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

A.

Allégation de mauvais traitement et enquêtes

Le 25 janvier 2002, vers minuit le requérant, soupçonné de cambriolage,

fut interpellé par des policiers en tenue civile ; il fut conduit au commissariat de police du district d’Aniva, région de Sakhaline. Au moment de l’arrestation le requérant était dans sa voiture avec deux connaissances Mlle So. et M. Tch. qui furent également amenées au poste de police. Le requérant affirme qu’au moment de l’arrestation et, ensuite, dans les locaux de la police, il fut sévèrement battu par des policiers, dans l’intention d e lui extorquer des aveux.

Le requérant demanda qu’il soit fait appel à un médecin et à un avocat, mais les policiers passèrent outre ces demandes.

Le lendemain, 26 janvier 2002 à 10 heures, un procès

‑

verbal de garde à vue fut dressé et l’intéressé fut placé dans les locaux du centre de détention temporaire (

изолятор временного содержания

) (ci-dessous l’«

IVS

»). L’enquêteur commença, tout de suite, l’interrogatoire du requérant en tant que prévenu, mais le requérant refusa de répondre arguant du droit de ne pas s’incriminer soi-même.

Le 28 janvier 2002, l’enquêteur tenta d’interroger le requérant, mais celui-ci refusa, toujours pour le même motif. Il déposa également une demande écrite d’être présenté à un médecin. Le même jour, le requérant porta plainte au procureur, alléguant avoir été victime de mauvais traitement lors de sa garde à vue. Il lui demanda d’ordonner une expertise médico

‑

légale et d’engager une enquête pénale contre les policiers. Le 30

janvier 2002, le requérant réitéra sa demande auprès du procureur qui ordonna un examen médical.

Le 31 janvier 2002, un examen médical eut lieu au bureau régional de médecine légale en présence d’un policier, sergent chef R. Le médecin légiste constata plusieurs lésions sur le corps du requérant, à savoir une égratignure d’une longueur 1,8 cm

sur la bosse frontale gauche

; une inflammation d’un diamètre de 2 cm à 3,2 cm avec un hématome au centre d’un diamètre de 1,8 à 2 cm sur la partie frontale et temporale

; un hématome d’un diamètre 4.5 à 6 cm sur les paupières de l’œil gauche atteignant l’aile du nez

; plusieurs égratignures d’une longueur de 1,2 à 1,5

cm sur la bosse pariétale gauche

; quatre égratignures d’une longueur de 0,2 à 3,5 cm sur le carpe gauche

; une égratignure d’une longueur de 1,6 cm sur le carpe droit; trois bleus d’un diamètre de 1 à 1,5 cm et de 1,8 à 2,2 cm sur le thorax et un bleu d’un diamètre de 1,7 à 2,3 cm sur la hanche droite.

1.

Contrôle préalable à l’ouverture de l’enquête et première enquête

Le bureau du procureur du district d’Aniva effectua une enquête préliminaire et interrogea les policiers S., D. et R. présents au moment de l’arrestation et au bureau de police, ainsi que l’enquêteur A. présent au bureau de police. S., D. et R. déposèrent qu’au moment de l’arrestation ils avaient été contraint de tordre la main du requérant pour faire face à sa résistance.

S., D. et R. et A. signalèrent avoir été, tous, présents dans la même pièce au bureau de police après l’arrestation. A. déposa qu’elle avait vu le requérant cogner sa tête contre le mur, puis vu une tache sur le mur et un hématome de petite taille sur le front du requérant. D. et R. confirmèrent ce constat d’automutilation, mais D. ajouta avoir vu le requérant se cogner plusieurs fois contre le mur et l’armoire, salir le mur avec son sang et ensuite tomber par terre. R. précisa avoir vu une grande bosse et des égratignures sur le front du requérant.

Le 12 février 2002, l’adjoint au procureur du district d’Aniva refusa l’ouverture de l’enquête au motif que les lésions corporelles étaient le résultat d’une automutilation.

Le 4 avril 2002, le procureur de la région de Sakhalin annula cette décision au motif que le mécanisme d’apparition des blessures sur le corps et le visage du requérant n’avait pas été correctement étudié, que le lieu de l’infraction alléguée n’avait pas été examiné et que les prétendus responsables avaient été interrogés de façon superficielle. Le procureur ordonna l’ouverture de l’enquête pénale.

2.

Deuxième enquête

Le 27 avril 2002, le procureur du district d’Aniva, ordonna une expertise médico-légale. Le procureur décrivit les circonstances du mauvais traitement tels qu’alléguées par le requérant et demanda à l’expert de clarifier le mécanisme d’apparition des blessures et de répondre à la question de savoir si les blessures auraient été le résultat du mauvais traitement décrit par le requérant.

Dans sa déposition du 19 avril 2002, le requérant affirma qu’au moment de l’arrestation, le 25 janvier 2002, le policier S., après avoir contrôlé ses papier d’identité, l’avait fait tomber et l’avait menotté. Lorsqu’il s’était remis débout, S. l’avait frappé plusieurs fois à la tempe avec une crosse. Une fois au commissariat de police les policiers S., R., Bl. et D. l’avaient frappé avec une crosse à la tête et lui avaient donné des coups de pied, de poing et de batte sur le tronc, sur les jambes et sur les parties génitales. Après avoir été identifiée par la victime du cambriolage, le requérant fut replacé dans la salle où les policiers S., R. et D., ainsi que d’autres dont il ignorait les noms, continuèrent à le frapper. Le policier D.

brisa une chaise en bois sur la tête du requérant. Qui plus est, les policiers lui écartèrent les jambes à coups de pied, ce qui entraina sa chute, et ils continuèrent à lui donner des coups de pied lorsqu’il était au sol. Pour arrêter cette torture, le requérant s’enfuit en courant et cogna sa tête contre le mur, suite à quoi il perdit conscience. Il fut ensuite amené à l’enquêteur qui remplit le procès

‑

verbal d’arrestation et lui expliqua au requérant ses droits. Ayant refusé d’avouer, il fut ramené au bureau des policiers où il fut frappé à nouveau. Plus tard, le requérant fut amené à l’IVS. En passant par le couloir le requérant vit son frère, amené au commissariat de police. A l’IVS il demanda de voir un médecin, mais en vain.

Dans le rapport d’expertise du 6 mai 2002, l’expert du bureau régional de médecine légale se fondant sur le rapport d’examen médical du 31 janvier 2002, déclara que les blessures auraient pu être causées aussi bien par des coups avec des objets durs à petite surface que par contact volontaire avec tels objets. Qui plus est, l’expert conclut que les blessures auraient pu apparaître aussi bien dans les délais et dans les circonstances décrites par le requérant que dans les circonstances décrites par les policiers telles qu’elles figuraient dans la décision ordonnant l’expertise. En ce qui concerne les lésions sur les deux carpes, elles auraient été causées, selon l’expert, par des menottes.

Dans sa déposition du 30 avril 2002, le témoin So. présente au moment de l’arrestation et amenée avec le requérant au bureau de police déclara ne pas avoir vu les policiers battre le requérant au moment de l’arrestation. En revanche, elle avait vu le requérant allongé par terre, le front sur le sol. Au bureau de police elle le vit, par la suite, avec une bosse sur la tête.

Dans sa déposition du 6 mai 2002, le témoin Cha. codétenu dans l’IVS ajouta qu’il avait participé, comme figurant, à la procédure d’identification du requérant par la victime. Lorsque le requérant fut ensuite placé dans la même cellule que lui, Cha. vit plusieurs hématomes sur le thorax et sur les jambes de l’intéressé.

Dans sa déposition du 7 mai 2002, la victime du cambriolage M.

Ab. affirma avoir vu le requérant, au bureau de police, se cogner sa tête contre le mur.

Dans l’interrogatoire du 14 mai 2002, l’enquêteur A. réitéra sa déposition relatif aux actes d’automutilation du requérant et exposa n’avoir vu qu’une bosse et une égratignure sur le côté gauche du front de celui-ci.

Dans sa déposition du 16 mai 2002, l’officier de service Ch. affirma ne pas avoir vu de lésions corporelles visibles sur la figure du requérant au moment de l’admission au bureau de police.

Par une décision du 3 juin 2002, l’adjoint au procureur du district d’Aniva constata que la taille, la localisation des lésions identifiées ne correspondaient pas aux mauvais traitements tels que décrits par le requérant. Il releva que le témoin So. n’avait vu rien d’anormal sur la figure du requérant. Réitérant la conclusion que les lésions corporelles avaient été causées par l’automutilation, il conclut que l’allégation du requérant, n’étant que le moyen de la défense, était dénuée de tout fondement. Il ordonna la clôture de l’enquête pénale en l’absence de délit.

Par une décision du 4 juin 2002, le procureur du district d’Aniva annula la décision du 3 juin 2002 et ordonna un complément d’enquête, estimant nécessaire d’interroger les témoins Tch. et So.

présents au moment de l’arrestation et d’effectuer une confrontation entre ces témoins et le requérant.

3.

Troisième enquête

Le 4 juin 2002, l’interrogatoire des policiers R., S.

eut lieu. Ils déposèrent qu’aucune mesure de contrainte n’avait pas été appliquée au requérant au moment de l’arrestation, celui-ci n’ayant pas opposé de résistance. L’officier R. précisa en outre qu’au moment de l’admission du requérant dans l’IVS, celui-ci n’avait qu’un hématome et une égratignure. Aux yeux des deux officiers, ces lésions n’étaient que le résultat de l’automutilation. Ils réfutèrent l’allégation du mauvais traitement au bureau de police.

Par une décision du 4 juillet 2002, l’enquêteur du bureau du procureur d’Aniva constata que la localisation des lésions corporelles identifiées correspondait à l’automutilation telle qu’établie par l’enquête. Il conclut que les allégations du requérant étant dénuées de tout fondement et ordonna la clôture de l’enquête pénale au motif de l’absence du corps du délit.

Le 20 août 2002, le procureur d’Aniva annula la décision du 4

juillet

2002 au motif que ses indications ordonnées dans la décision 4

juin

2002 concernant l’audition des témoins n’avaient pas été remplies. Le procureur ordonna un nouveau complément d’enquête.

4.

Quatrième enquête

Le 10 septembre 2002, une confrontation entre le requérant et le témoin, Mlle Soub. eut lieu. Mlle Soub. confirma sa déposition initiale et déclara qu’au moment de l’arrestation elle était dans la voiture du requérant et n’avait pas par conséquent rien vu au moment même. Elle déclara en outre qu’après avoir quitté le véhicule elle avait vu le requérant et Tch. gisant à terre, le front au sol. Elle déclara ne pas avoir vu les policiers battre le requérant au moment d’arrestation. Amenée avec le requérant et Tch. Au poste de police, elle vit le requérant encore une fois et elle remarqua une bosse sur le côté droit de la tête. Elle déclara ne pas avoir vu cette blessure avant.

Par une décision du 20 septembre 2002, l’adjoint au procureur du district d’Aniva mit fin à l’enquête, reproduisant mot à mot les conclusions faites dans la décision du 4 juillet 2002.

Le 10 octobre 2003, le procureur de la région de Sakhaline annula la décision du 20 septembre 2003 et ordonna un complément d’enquête, dont interrogatoire du témoin Tch.

5.

Cinquième enquête

Dans sa déposition du 6 novembre 2003, l’officier de police S. affirma que les policiers avaient fait usage de la force pour briser la résistance du requérant au moment de l’arrestation. En revanche, aux dires de S., comme il ne «

travaillait

» plus avec le requérant au commissariat de police, il n’était pas en mesure de commenter les lésions corporelles du requérant. En revanche, S. déclara entendre dire que le requérant s’était cogné contre le mur.

Les recherches entreprises pour trouver le témoin Tch. se soldèrent par un échec.

Le 20 novembre 2003, l’enquêteur du bureau du procureur d’Aniva mit fin à l’enquête pénale, reproduisant les conclusions faites dans les décisions du 4 juillet et du 20 septembre 2002.

Le 17 février 2004, le procureur de la région de Sakhaline annula la décision du 20 novembre 2003 et ordonna un complément d’enquête. Il demanda entre autres d’interroger le témoin Tch.; d’établir l’identité de l’officier de service au jour de l’admission du requérant dans l’IVS afin de l’interroger sur son refus allégué d’inviter un médecin pour examiner le requérant

; d’interroger les codétenus du requérant à l’IVS

sur son état de santé et sur la demande que le requérant avait adressée à ces codétenus de porter plainte contre les policiers

; d’éliminer les contradictions entre les dépositions du requérant d’une part et des officiers S., R. et D., d’autre part.

6. Sixième enquête

Le 20 mars 2004, l’enquêteur interrogea M. Ser. et Mme

T., témoins instrumentaires (

понятые

) qui avaient assisté à l’identification du requérant. Ils affirmèrent avoir vu le requérant au moment de l’entrée au commissariat de police et que le requérant avait un hématome sur son front. Interrogé le 22 mars 2004, le témoin B., codétenu du requérant à l’IVS à l’époque des faits, relata les actes de torture infligés au requérant tels qu’ils lui avaient été présentées par celui-ci. L’officier de service M. Pl. déposa qu’il ne lui revenait aucun souvenir des lésions corporelles du requérant à cause du laps du temps écoulé, mais il suggéra de vérifier cette information dans le registre d’aide médicale.

Le 31 mars 2004, MM. P. et Ch., codétenus du requérant dans l’IVS furent interrogés. Ils affirmèrent avoir vu le requérant avec des lésions sur le visage. D’après les allégations du requérant, il aurait été battu par des policiers.

Le 15 avril 2004, l’enquêteur du bureau du procureur d’Aniva mit fin à l’enquête pénale relative au mauvais traitement du requérant. En ce qui concerne les faits de la cause, le procureur établit qu’à l’arrivée du requérant au commissariat de police, deux témoins instrumentaires (

понятые

) M.

Ser. et Mme T. avaient remarqué une bosse sur le front du requérant. Le procureur établit que le lendemain, dans l’IVS, des témoins Ch. et P. avaient vu l’intéressé avec des bleus et égratignures sur le visage.

Le procureur conclut que les lésions avaient été causées, en partie, du fait de l’usage légitime de la force par les policiers contre le requérant au moment de son arrestation et, pour le reste, du fait de l’automutilation. Cette automutilation avait pour but, selon le procureur, de compromettre les policiers pour échapper à sa responsabilité pénale pour cambriolage.

Le requérant engagea un recours judiciaire contre cette décision arguant, entre autres, qu’il y avait des contradictions entre les dépositions des témoins concernant son automutilation et que l’origine des lésions corporelles n’avait pas été établie.

Le 16 novembre 2004, le tribunal du district d’Aniva fit droit au recours du requérant, annula la décision du 15 avril 2004 et ordonna un complément d’enquête. Le tribunal reprocha aux autorités chargées de l’enquête de ne pas avoir résolu les contradictions entre les dépositions du requérant et celles des policiers présumés responsables du mauvais traitement S., R. et D. et de ne pas avoir procédé à des vérifications dans le registre d’aide médicale quant aux lésions du requérant. Il estima nécessaire de vérifier quelles lésions résultaient d’automutilation et d’expliquer l’origine des autres. Qui plus est, le tribunal jugea qu’il convenait d’enquêter à nouveau sur les conditions d’arrestation du plaignant par les forces de police.

7.

Septième enquête

Le 17 décembre 2004, le procureur d’Aniva reprit l’enquête.

Le 20 décembre 2004, le procureur ordonna, par commission rogatoire, d’interroger les six témoins, anciens codétenus du requérant, sur les circonstances des prétendus mauvais traitements. Il chargea le service d’exécution des peines de la région de Sakhaline d’exécuter cette commission rogatoire. Le 24 janvier 2005, le chef du service mentionné répondit qu’il n’avait été possible d’interroger que M. Ch. Ce témoin affirmait que, le 25

janvier

2002 il avait vu les lésions sur le visage du requérant et les vêtements de celui-ci déchirés. D’après ce témoin, le requérant aurait sollicité l’aide médicale.

Le 27 décembre 2004, le registre d’aide médicale de l’IVS

(журнал первичного опроса и регистрации оказания медицинской помощи лицам, поступающим для содержания в ИВС)

fut mis à disposition au procureur. L’aide-médecin y avait écrit, le 26 janvier 2002 au moment de l’admission du requérant dans l’IVS, que celui-ci avait une égratignure sur le côté gauche du front et un hématome sur l’œil gauche.

Le 28 décembre 2004, le procureur interrogea le policier S. qui déposa qu’au moment de l’arrestation, le requérant avait opposé une résistance violente l’ayant contraint à tordre la main du requérant et à le faire tomber. Il expliqua les lésions sur le visage du requérant par cette chute.

Le 17 janvier 2005, le procureur d’Aniva mit fin à l’enquête pénale reproduisant les mêmes arguments et les mêmes conclusions que dans la décision du 15 avril 2004, ajoutant qu’au moment de l’arrestation, les officiers de police avaient fait usage de la force pour faire face à la résistance du plaignant. Les lésions constatées sur le corps et le visage du requérant étaient donc le résultat, aux yeux du procureur, de la chute au moment de l’arrestation et de l’automutilation ultérieure.

Le 17 mars 2005, le procureur adjoint de la région de Sakhaline annula la décision du 17 janvier 2005 au motif que les indications du tribunal faites dans la décision du 16 novembre 2004 n’avaient pas été satisfaites. Qui plus est, le procureur ordonna que la qualité de victime soit formellement octroyée au requérant.

Le 23 avril 2005, l’enquêteur du bureau du procureur d’Aniva rendit une décision octroyant la qualité de victime au requérant.

Le 25 avril 2005, le procureur d’Aniva mit fin à l’enquête pénale reproduisant les mêmes arguments et conclusions que dans la décision du 17

janvier 2005. S’appuyant sur le casier judiciaire du requérant, il précisa que l’allégation de mauvais traitement n’était qu’un moyen de défense du requérant dont l’intention était d’éviter la responsabilité pénale pour les agissements qui lui étaient reprochés.

8.

Statut de victime et accès au dossier pénal

Par une décision du 3 juillet 2004, l’enquêteur du parquet d’Aniva refusa au requérant de prendre connaissance du dossier au motif que le requérant n’avait pas de qualité de victime mais celle de témoin. Il ajouta que cette qualité ne lui avait pas été accordée car aucun mauvais traitement n’avait eu lieu.

Le requérant demanda au procureur de prendre connaissance du dossier pénal concernant les mauvais traitements. Par une décision du 22

novembre

2004, le procureur d’Aniva rejeta cette demande au motif que le requérant n’était qu’un témoin et qu’il n’était, par conséquent, pas autorisé à prendre connaissance du dossier.

Par une décision du 5 mai 2005, le tribunal d’Aniva annula cette décision du procureur et obligea celui-ci à mettre le dossier à disposition du requérant pour lecture. Le 13 juillet 2005, la cour de la région de Sakhaline confirma cette décision.

B.

Détention provisoire et procès pénal dirigé contre le requérant

Le 29 janvier 2002, le requérant fut placé en détention provisoire. Son recours contre cette décision fut rejeté par un arrêt du 3 avril 2002 rendu par la cour régionale de Sakhaline.

Par un jugement du 6 mai 2002, le tribunal du district d’Aniva condamna le requérant à 9 ans et 6 mois d’emprisonnement pour cambriolage. Le requérant se pourvut en cassation alléguant entre autres qu’il avait été battu par des policiers lors de sa garde à vue et que l’enquêteur lui avait refusé pendant 4 jours l’accès à un avocat.

Le 19

juin 2002, la cour de la région de Sakhaline rejeta le pourvoi et confirma le jugement en cassation. En ce qui concerne l’accès à un avocat, la cour affirma que le 26 janvier 2002 le requérant était informé de ses droits, notamment celui d’avoir accès à un avocat, mais n’en avait pas fait usage. En ce qui concerne le prétendu mauvais traitement, la cour fit siennes les conclusions de l’enquête pénale du bureau du procureur ayant rejeté l’allégation de mauvais traitements.

GRIEFS

Invoquant l’article 3 et l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été battu lors de sa garde à vue. Il se plaint de l’absence de l’enquête effective sur cette allégation.

Le requérant allègue la violation de l’article 5 § 1 de la Convention, sans expliquer en quoi cette disposition a été méconnue à son égard.

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de fautes de procédure prétendument commises par les juridictions pénales pénale ayant examiné les accusations dirigées contre lui.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

Le requérant, a-t-il, en violation de l’article 3 de la Convention, été soumis à la torture ou à un traitement inhumain ou dégradant par les officiers de police du district d’Aniva de la région de Sakhaline, les 25

et 26

janvier 2002

?

En particulier, le gouvernement est invité répondre aux questions suivantes.

a)

Lors de son interpellation par la police, le requérant

:

i.

avait-t-il des lésions sur le corps et/ou sur le visage

?

ii.

a-t-il été informé de ses droits

? Dans l’affirmative, à quel moment et de quels droits?

iii.

a-t-il eu une possibilité d’informer un tiers (membre de la famille, ami, etc) de sa détention et du lieu de détention?

iv.

a-t-il eu accès à un avocat? Dans l’affirmative, quand?

v.

a-t-il eu accès à un médecin à sa première demande et, dans l’affirmative, quand?

vi.

cet examen médical a-t-il été effectué hors de portée de voix et à l’abri des regards des policiers et du personnel non médical? Dans la négative, ces personnes ont-elles exercé, où pu exercer, une pression indue sur le médecin légiste pour faire dissimuler certaines lésions corporelles

ou leur origine ?

b)

Quels actes d’instruction ont entrepris les policiers du district d’Aniva avec le requérant les 25 et 26 janvier 2002

? Dans le cas où ces actes se sont déroulés la nuit, était-ce conforme à la loi

? De quel statut procédural a-t-il bénéficié le requérant

pendant cette période? A quel endroit le requérant a

‑

t

‑

il été détenu les 25 et 26 janvier 2002

? Le requérant, a-t-il avoué avoir commis un délit (явка с повинной; показания) pendant cette période

? Le requérant, a-t-il été assisté d’un avocat pendant cette période et lors de chaque acte d’instruction

?

c)

Les policiers qui ont arrêté le requérant et l’ont amené au bureau de police du district d’Aniva, ont-ils agi conformément à la loi dès lors qu’ils étaient en tenue civile, qu’ils n’ont fait état ni leur identité ni des raisons de l’arrestation, qu’ils ont fait tomber le requérant par terre, l’ont menotté et l’ont amené au bureau de police dans un véhicule «

banalisé

», qui ne pouvait donc être identifié comme appartenant à la police

?

d)

Les officiers opérationnels (

оперативные сотрудники

) MM.

S., D. et R. ayant arrêté le requérant, avaient

‑

ils le droit, aux termes de la loi, d’interroger le requérant en qualité de prévenu

?

2.

Compte tenu de l’obligation de l’Etat de mener une enquête effective sur une allégation de torture, de peine ou de traitement inhumains ou dégradants (

Labita v.

Italy

[GC], n

o

26772/95, CEDH 2000-IV, §

131), l’enquête dans le cas présent a-t-elle été conforme aux exigences de l’article

3 de la Convention (

Mikheyev c. Russie

, n

o

77617/01, §§

108-110 et 121, 26

janvier 2006)

? En particulier :

a)

l’enquête sur les mauvais traitements a-t-elle été prompte

? Dans l’affirmative, quelle a été sa durée

?

b)

quels actes d’enquête ont-été entrepris par les enquêteurs du bureau du procureur d’Aniva

? Ont-ils été suffisants pour assurer une enquête complète et effective

? En particulier, les autorités chargées de l’enquête:

i.

ont-elles donné suite aux indications du procureur du district d’Aniva et de la région de Sakhaline données dans les décisions de 4 avril 2002,

du 4

juin 2002, du 20 août 2002, du 10

octobre 2003, du 17 février 2004 et du 17 mars 2005 et à celles du tribunal du district d’Aniva en date du 16

avril

2004

?

ii.

ont-elles expliqué de manière convaincante l’origine de toutes les lésions apparues sur le corps et sur le visage du requérant après la nuit du 25 au 26

janvier 2002 passée en garde à vue au bureau de police d’Aniva

?

iii.

ont-elles éliminé les contradictions entre les dépositions des policiers, S., R. et D., suspectés d’actes de mauvais traitements

? Dans l’affirmative, ont-elles donné une explication quant aux changements importants apparaissant dans les dépositions que chacun de ces policiers ont donné tout au long de l’enquête

?

iv.

ont-elles procédé à une reconstitution sur le(s) lieu(x) où les faits se seraient produits

?

v.

ont-elles envisagé et pris en compte une autre version des faits que l’automutilation et l’usage légitime de la force par des policiers au moment de l’arrestation

?

c)

Les enquêteurs du bureau du procureur d’Aniva chargés de l’enquête, ont-ils joui de l’indépendance nécessaire par rapports aux responsables allégués des mauvais traitements

?

d)

le droit de la victime de participer à l’enquête, a-t-il été suffisamment respecté

? En particulier

:

i.

quand une décision formelle d’octroyer au requérant une qualité de victime a-t-elle été rendue

?

ii.

le requérant a-t-il été informé, en temps voulu, de l’évolution et des résultats de l’enquête

?

3.

Le gouvernent est invité à présenter à la Cour les extraits pertinents du registre des personnes amenées aux bureaux de police (

«Книга учета лиц, доставленных в орган внутренних дел»

) pour les 25 et 26 janvier 2002.