BORBÉLY v. HUNGARY

Decizia nr. 53138/08 Mátyás BORBÉLY împotriva Ungariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care a stat la 15 ianuarie 2013 în calitate de comitet compus din: Peer Lorenzen, Președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători și Françoise Elens-Pasos, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 4 noiembrie 2008, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 18 noiembrie 2011 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Mátyás Borbély, este un național maghiar, care s-a născut în 1952 și locuiește în Kazsok. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna I. Zárdai, un avocat practicant în Kaposvár. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției. La 18 iulie 2001, reclamantul a interzis o acțiune împotriva fostului său angajator în fața Curții de Muncire din districtul Pest, solicitând instanței să stabilească nulitatea încetării ocupării forței de muncă. La 29 ianuarie 2004, Curtea de Muncire a acceptat majoritatea cererii reclamantei, dar nu a abordat integrala cererilor sale. Prin urmare, Curtea Regională a Pest a anulat hotărârea de primă instanță și a trimis cazul Curții de Muncire la 15 septembrie 2004. În continuare, Curtea de Muncire a pronunțat hotărârea la 28 de judecată. Martie 2006. Această hotărâre a fost susținută prin recurs de către Curtea Regională la 31 ianuarie 2007. Reclamantul a depus o cerere de reexaminare la Curtea Supremă. Acesta a susținut hotărârea finală la 9 mai 2008. COMPLAINTĂ Reclamantul s-a plâns în legătură cu lungimea și rezultatul procedurii de muncă. El s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție. Reclamantul s-a plâns în legătură cu durata procedurii de muncă la care era parte, iar el se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție. După eșuarea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 18 noiembrie 2011, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere. „Guvernul observă că eforturile pentru a asigura o soluționare prietenoasă a cazului nu au avut succes. În această situație, Guvernul dorește să exprime prin prezenta declarație unilaterală recunoașterea acesteia a lungimii necorespunzătoare a procedurii interne în care a fost implicat reclamantul. Prin urmare, guvernul este pregătit să plătească dlui Mátyás Borbély 3.100 (trei mii o sută) de euro. Această sumă, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costuri și cheltuieli (inclusiv taxele pe valoarea adăugată plătite pentru taxele avocatului), va fi convertită în moneda națională la rata aplicabilă la data plății, și va fi eliberată de orice impozite suplimentare care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Prin urmare, Guvernul invită Curtea să tranșeze acest caz din lista cazurilor și sugerează că prezenta declarație ar putea fi acceptată de Curte ca „cu orice alt motiv” care să justifice apariția cazului din lista cazurilor din Curte, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenție.” Prin scrisoarea din 30 decembrie 2011, reclamantul a indicat că nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03). Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Ungariei, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006 Majewski c. Polonia , nr. 52690/99, 11 octombrie 2005; și Wende și Kukówka c. Polonia , nr. 56026/00, 10 mai 2007). Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația guvernului, precum și cuantumul compensației propus – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea acestei părți din cerere (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă) În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă în măsura în care se referă la plângerea privind durata procedurii. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la rezultatul procedurii. În măsura în care această plângere poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii dinaintea instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În cazul în cauză, Curtea este convinsă că argumentele reclamantei nu dezvăluie nici un aspect că instanțele nu au avut imparțialitate sau că procedura a fost altfel nejustificată sau arbitrară. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; de a elimina aplicarea din lista de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție, în măsura în care se referă la plângerea privind durata procedurii; declară restul cererii inadmisibil. Françoise Elens-Pasos Președintele adjunct al grefierului peer Lorenzen

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 53138/08

Mátyás BORBÉLY

against Hungary

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15

January 2013 as a Committee composed of:

Peer Lorenzen,

President,

András Sajó,

Nebojša Vučinić,

judges,

and Françoise Elens-Passos,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 4 November 2008,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 18 November 2011 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Mátyás Borbély, is a Hungarian national, who was born in 1952 and lives in Kazsok. He was represented before the Court by Ms I. Zárdai, a lawyer practising in Kaposvár.

The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr

Z. Tallódi, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.

On 18 July 2001 the applicant brought an action against his former employer before the Pest County District Labour Court, requesting the court to establish the invalidity of the termination of his employment.

On 29 January 2004 the Labour Court accepted most of the applicant’s claim, but failed to address the entirety of his claims. The Pest County Regional Court therefore quashed the first-instance decision and remitted the case to the Labour Court on 15 September 2004.

In the resumed proceedings the Labour Court gave judgment on 28

March 2006. This decision was upheld on appeal by the Regional Court on 31 January 2007. The applicant lodged a petition for review with the Supreme Court. It upheld the final judgment on 9 May 2008.

COMPLAINTS

The applicant complained about the length and outcome of the labour proceedings. He relied on Article 6 § 1 of the Convention.

THE LAW

The applicant complained about the length of labour proceedings to which he was a party. He relied on Article 6 § 1 of the Convention.

After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 18 November 2011 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.

The declaration provided as follows:

“The Government note that the efforts with a view to securing a friendly settlement of the case have been unsuccessful.

In this situation the Government hereby wish to express by way of unilateral declaration its acknowledgement of the unreasonable length of the domestic proceedings in which the applicant was involved.

Consequently, the Government are prepared to pay to Mr Mátyás Borbély 3,100 (three thousand one hundred) euros.

This sum, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses (inclusive of value-added taxes paid on lawyer’s fees), will be converted into the national currency at the rate applicable on the date of payment, and will be free of any further taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from the expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.

The Government therefore invite the Court to strike the present case out of the list of cases. They suggest that the present declaration might be accepted by the Court as «any other reason» justifying the striking out of the case of the Court’s list of cases, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention.”

By a letter of 30 December 2011, the applicant indicated that he was not satisfied with the terms of the unilateral declaration.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v.

Turkey

, [GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR

2003-VI);

WAZA Spółka z o.o. v. Poland

(dec.) no. 11602/02, 26

June

2007; and

Sulwińska v. Poland

(dec.) no. 28953/03).

The Court has established in a number of cases, including those brought against Hungary, its practice concerning complaints about the violation of one’s right to a hearing within a reasonable time (see, for example,

Frydlender v.

France

[GC], no.

30979/96, § 43, ECHR 2000-VII;

Cocchiarella v.

Italy

[GC], no.

64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006

‑

V;

Majewski v.

Poland

, no.

52690/99, 11 October 2005; and

Wende and Kukówka v.

Poland

, no.

56026/00, 10 May 2007).

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1(c)).

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1

in fine

).

Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article

37 § 2 of the Convention (

Josipović v. Serbia

(dec.), no. 18369/07, 4

March 2008).

In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list in so far as it concerns the complaint about the length of proceedings.

The applicant also complained under Article 6 § 1 about the outcome of the proceedings. In so far as this complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see

García Ruiz v. Spain

[GC], no. 30544/96, § 28, ECHR

1999

‑

I). In the present case, the Court is satisfied that the applicant’s submissions do not disclose any appearance that the courts lacked impartiality, or that the proceedings were otherwise unfair or arbitrary. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected, pursuant to Article

35

§

4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention, in so far as it concerns the complaint about the length of the proceedings;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Françoise Elens-Passos

Peer Lorenzen

Deputy Registrar

President