- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 22 ianuarie 2013
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Güzeler împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE GÜZELER v. TURKEY (Depunerea nr. 13347/07) HOTĂRÂREA Strasburg 22 ianuarie 2013 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Güzeler v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Dragoljub Popović, președinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 11 decembrie 2012, emite următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 13347/07) împotriva Republicii Turciei depusă Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de patru resortisanți turci, dna Hatice Güzeler, dl Birol Güzeler, dl Kamil Güzeler și dna Oya Güzeler („reclamanții”), la 14 martie 2007. Reclamanții au fost reprezentați de dl C. Altıparmak, un avocat practicant la İzmir.
Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. La 14 octombrie 2010, cererea a fost comunicată guvernului. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1924, 1963, 1965 și, respectiv, 1963 și trăiesc în İzmir. La 21 septembrie 1989, reclamanții au interzis o procedură în fața Curții Cadastrale Seferihisar în cerere de posesie pe o parcelă de terenuri La 18 septembrie 2006, cazul a fost finalizat. În cursul procedurii, a existat doar un singur judecător autorizat să audă cazuri cadastrale și, în întregul proces, numai opt audieri au fost prezise de același judecător. Curtea Cadastrală a hotărât să efectueze o examinare la fața locului după patru ani și cinci luni de la începutul procedurii, hotărârea de a efectua o examinare la fața locului a fost pusă în aplicare nouă ani și patru luni de la decizia respectivă.
În cazuri catastrale, tribunalele au fost autorizate de lege să elibereze certificatul de moștenire, înlocuind instanțele civile ale magistratului. Cu toate acestea, în cazul de față, instanța catastrală a evitat exercitarea unei astfel de autorități și a preferat să acorde termene părților să se aplice instanțelor civile ale magistratului care au provocat aproximativ șase ani de întârziere. 10. Reclamanții se plângeau că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile... toată lumea are dreptul la o audiere într-un timp rezonabil de către un tribunal...” 11. Guvernul a contestat acest argument.
12. Perioada care va fi luată în considerare a început la 21 septembrie 1989 și s-a încheiat la 18 septembrie 2006. A durat astfel 17 ani pentru două nivele de competență. Admisibilitatea 13. Curtea constată că această plângere nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea Daneshpayeh c. Turcia , nr. 21086/04, § 28, 16 iulie 2009). 15. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză.
Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚII 17. Reclamanții se plâng în continuare că durata procedurii au încălcat dreptul la bucuria pașnică a bunurilor lor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. 18. Guvernul a contestat acest argument. 19. Curtea constată că această plângere este legată de cea examinată mai sus și, prin urmare, trebuie, de asemenea, declarată admisibilă. 20. Având în vedere concluziile sale în temeiul articolului 6 § 1 (a se vedea punctul 15 mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă, în acest caz, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Zanghì v. Italia, 19 februarie 1991, §) Seria A nr. 194-C.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 21. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți contractante în cauză permite să se facă numai reparații parțiale, Curtea oferă, dacă este necesar, o satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 22. Reclamanții au solicitat 200.000 de euro (EUR) în ceea ce privește pecuniarul și 100.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 23. Guvernul a contestat aceste afirmații. 24. Curtea nu descoperă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, acordă reclamanților în comun 14,400 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale.
Costuri și cheltuieli 25. Reclamanții nu au solicitat nicio sumă sub acest cap. Dobânzile implicite 26. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; că nu este necesar să se examineze plângerea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni, 14,400 EUR (44.000 și patru sute de euro) plus orice impozit care poate fi impugnabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 ianuarie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Dragoljub Popović Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
CASE OF GÜZELER v. TURKEY (Application no. 13347/07) JUDGMENT STRASBOURG 22 January 2013 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Güzeler v. Turkey, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Dragoljub Popović, President, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judges, and Françoise Elens-Passos, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 11 December 2012, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 13347/07) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by four Turkish nationals, Ms Hatice Güzeler, Mr Birol Güzeler, Mr Kamil Güzeler and Ms Oya Güzeler (“the applicants”), on 14 March 2007.
The applicants were represented by Mr C. Altıparmak, a lawyer practising in İzmir. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
On 14 October 2010 the application was communicated to the Government. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicants were born in 1924, 1963, 1965 and 1963 respectively and live in İzmir.
On 21 September 1989 the applicants brought a case before the Seferihisar Cadastral Court in claim of possession on a plot of land
On 18 September 2006 the case was finalised.
In the course of the proceedings there was only one judge authorised to hear cadastral cases and in the entire proceedings only eight hearings were presided by the same judge.
The Cadastral Court decided to conduct on-site examination after four years and five months from the beginning of the proceedings. The decision to conduct on-site examination was implemented nine years and four months after the decision.
In cadastral cases courts were authorised by the law to issue the certificate of inheritance, replacing magistrate civil courts. However, in the case at hand the cadastral court avoided to exercise such authority and preferred to give deadlines to the parties to apply to the magistrate civil courts that caused about six years of delay. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
10. The applicants complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by a ... tribunal...”
The Government contested that argument.
The period to be taken into consideration began on 21 September 1989 and ended on 18 September 2006. It thus lasted seventeen years for two levels of jurisdiction. A. Admissibility
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, Daneshpayeh v. Turkey , no. 21086/04, § 28, 16 July 2009).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.
There has accordingly been a breach of Article 6 § 1. II.
OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION
17. The applicants further complained that the length of the proceedings had infringed their right to the peaceful enjoyment of their possessions, as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1.
The Government contested that argument.
The Court notes that this complaint is linked to the one examined above and must therefore likewise be declared admissible.
Having regard to its finding under Article 6 § 1 (see paragraph 15 above), the Court considers that it is not necessary to examine whether, in this case, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 (see Zanghì v. Italy , 19 February 1991, § 23 Series A no. 194-C). III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
21. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicants claimed 200,000 euros (EUR) in respect of pecuniary and EUR 100,000 in respect of non-pecuniary damage.
The Government contested these claims.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. On the other hand, it awards the applicants jointly EUR 14,400 in respect of non-pecuniary damage. B. Costs and expenses
The applicants did not claim any amount under this head. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds that there is no need to examine the complaint under Article 1 of Protocol No. 1; 4. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicants jointly, within three months, EUR 14,400 (fourteen thousand and four hundred euros) plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 22 January 2013, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Deputy Registrar President