AFFAIRE EVROMART A.E. c. GRÈCE

SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL EVROMART A.E. c. GRECIA (solicitarea nr. 20885/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 ianuarie 2013 Această hotărâre este definitivă. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Evromart A.E.c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-un comitet compus din Elisabeth Steiner, președinte, Anatoly Kovler, Linos-Alex Alexandre Sicilianos, judecători, și Andrei Wampach, grefier adjunct al secțiunii, După ce a intenționat în camera Consiliului la 18 decembrie 2012, se pronunță pronunțarea hotărârii, adoptat la această dată a procedurii A la origine a cauzei se află o cerere (n 20885/10) îndreptată împotriva Republicii Elene și inclusiv o societate comercială anonimă, Evromart A.E. ( La 15 martie 2010, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în special Convenția privind dreptul omului) a sesizat Curtea la data de 15 martie 2010 (în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale). Paraskevopoulou, director pe lângă Consiliul juridic al statului și O. Souropani, auditor pe lângă Consiliul juridic al statului. La 6 octombrie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L AcesteaSPECE la 14 noiembrie 1994, recurenta sesizează instanțele administrative cu privire la o acțiune împotriva statului care are legătură cu un litigiu referitor la un contract de achiziții publice. La 13 octombrie 1997, Curtea Administrativă de Primă Instanță (hotărârea nr. 3888/1997). La 3 februarie 1998, reclamanta a luat măsuri în vederea casării în fața Consiliului de Stat. La 28 septembrie 2009, Consiliul de Stat a respins recursul ca nefondat (hotărârea nr. 2916/2009). Această hotărâre a fost netă și certificată conform la 13 aprilie 2010. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA ÎN REGISTRAREA DURĂRII PROCEDURII recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat * Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) aprilie 2010, cu introducerea pe net a hotărârii nr. 2916/2009 a Consiliului de Stat și, prin urmare, a durat 15 ani și cinci luni pentru aproximativ două grade de jurisdicție. Cu privire la admisibilitate 11. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 12. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 13. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 14. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În special, Curtea constată că a durat aproximativ 12 ani în cadrul Consiliului de Stat pentru a se pronunța cu privire la recursul recurentei (3 februarie 1998-13 aprilie 2010). Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul (CE) nr. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Cu privire la admisibilitatea 17. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 18. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligaiei, impusă prin art. 6 Õ 1, (d) să se audă cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 156, CEDH 2000 XI). 19. Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să constate că ordinul juridic nu le oferea persoanelor interesate o cale de atac efectivă în sensul articolului 13 din Convenție, care le permitea să se plângă de durata unei proceduri (konti-Arvaniti c. Grecia, nr 5340/99, § 29-30, 10 aprilie 2003 și Tsoukalas c. Grecia, n 12286/08, §§ 37-43, 22 iulie 2010). 20. Curtea constată că, la 12 martie 2012, a fost publicată Legea nr. 4055/2012 privind echitatea și durata rezonabilă a procedurii judiciare, care a intrat în vigoare la 2 aprilie 2012 în temeiul articolelor 53 și următoarele. din legea menționată anterior, a fost introdusă o nouă acțiune care să le permită celor interesați să se plângă de durata fiecărei instanțe în legătură cu o procedură administrativă în termen de șase luni de la data publicării deciziei referitoare la aceasta. Cu toate acestea, Curtea constată că această lege nu are niciun efect. Prin urmare, aceasta nu prevede o astfel de acțiune pentru cauzele deja finalizate cu șase luni înainte de intrarea sa în vigoare. 21. În acest caz, procedura s-a încheiat la 13 aprilie 2010, și anume cu mai mult de șase luni înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 4055/2012. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza faptului că, la momentul respectiv, lipsa în dreptul intern a unei căi de atac care ar fi permis recurentei să obțină pedeapsa dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 22. În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) și art. 13 din Convenția privind echitatea procedurii, recurenta se plânge, astfel încât să nu existe o cale de atac internă efectivă în această privință. 23. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Curtea, în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. 24. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 26. Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, suma de 258 095,01 EUR pe care le-a plătit în mod direct, precum și o serie de sume corespunzătoare dobânzilor. În plus, aceasta solicită 50 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 27. Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru prejudiciul material și consideră că suma solicitată pentru prejudiciul moral este excesivă și nefondată de circumstanțele cauzei. El afirmă că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 28. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 16 000 EUR pentru prejudiciul moral. 347 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. Aceasta nu produce nicio justificare în această privință. 30. Guvernul invită Curtea să elimine cererea pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, susținând că suma solicitată nu este justificată. 31. Curtea reamintește că achitarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia [GC], 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). În speță, Curtea constată că reclamanta nu prezintă niciun document în sprijinul pretenției sale. Astfel, Curtea consideră că este necesar să se elimine cererea recurentei. Interese moratorii 32. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe durata excesivă a procedurii și pe lipsa unei căi de atac interne efective în această privință și inadmisibilă pentru surplus; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 13 din convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni 16 000 EUR (șaisprezece mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale decât de la expirarea termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va majora din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 ianuarie 2013, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. André Wampach Elisabeth Steiner Grefier adjunct

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

EVROMART A.E. c. GRÈCE

(Requête n

o

20885/10)

ARRÊT

STRASBOURG

22 janvier 2013

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Evromart A.E. c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un comité composé de

:

Elisabeth Steiner,

présidente,

Anatoly Kovler,

Linos-Alexandre Sicilianos,

juges,

et de André Wampach,

greffier adjoint

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 décembre 2012,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

20885/10) dirigée contre la République hellénique et dont une société anonyme commerciale, Evromart A.E. («

la requérante

»), ayant son siège à Anavyssos, a saisi la Cour le 15 mars 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M

mes

K.

Paraskevopoulou, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat et O. Souropani, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Le 6 octobre 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le 14 novembre 1994, la requérante saisit les juridictions administratives d’une action contre l’Etat ayant trait à un litige relatif à un marché public.

5.

Le 13 octobre 1997, la cour administrative d’appel d’Athènes, siégeant en première instance, rejeta partiellement l’action (arrêt n

o

3888/1997).

6.

Le 3

février 1998, la requérante se pourvut en cassation devant le Conseil d’Etat.

7.

Le 28 septembre 2009, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi comme infondé (arrêt n

o

2916/2009). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 13

avril

2010.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

8.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du délai raisonnable tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

9.

Le Gouvernement n’a pas soumis d’observations.

10.

La période à considérer a débuté le 14 novembre 1994, avec la saisine des juridictions administratives par la requérante et a pris fin le 13

avril 2010, avec la mise au net de l’arrêt n

o

2916/2009 du Conseil d’Etat. Elle a duré donc quinze ans et cinq mois environ pour deux degrés de juridiction.

A.

Sur la recevabilité

11.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

12.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

13.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir

Frydlender

précité).

14.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». En particulier, la Cour note qu’il a fallu douze ans environ au Conseil d’Etat pour se prononcer sur le pourvoi de la requérante (du 3 février 1998 au 13 avril 2010).

15.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

16.

La requérante se plaint également du fait qu’en Grèce il n’existe aucun recours effectif pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Elle invoque l’article 13 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

A.

Sur la recevabilité

17.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

18.

La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir

Kudła c. Pologne

[GC], n

o

30210/96, § 156, CEDH 2000

‑

XI).

19.

Par ailleurs, la Cour a déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique hellénique n’offrait pas aux intéressés un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure (

Konti-Arvaniti c. Grèce

, n

o

53401/99, §§ 29-30, 10

avril

2003 et

Tsoukalas c. Grèce

, n

o

12286/08, §§ 37-43, 22 juillet 2010).

20.

La Cour note que le 12 mars 2012 a été publiée la loi n

o

4055/2012 portant sur l’équité et la durée raisonnable de la procédure judiciaire, qui est entrée en vigueur le 2 avril 2012. En vertu des articles 53 et suiv. de la loi précitée, un nouveau recours a été introduit permettant aux intéressés de se plaindre de la durée de chaque instance d’une procédure administrative dans un délai de six mois à partir de la date de publication de la décision y relative. La Cour observe cependant que cette loi n’a pas d’effet rétroactif. Par conséquent, elle ne prévoit pas un tel recours pour les affaires déjà terminées six mois avant son entrée en vigueur.

21.

En l’espèce, la procédure a pris fin le 13 avril 2010, à savoir plus de six mois avant l’entrée en vigueur de la loi n

o

4055/2012. Dès lors, la Cour estime qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention en raison, à l’époque des faits, de l’absence en droit interne d’un recours qui aurait permis à la requérante d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

III.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

22.

La requérante se plaint, sous l’angle des articles 6 § 1 et 13 de la Convention de l’équité de la procédure ainsi de l’absence d’un recours interne effectif à cet égard.

23.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour, dans la mesure où elle est compétente pour connaître les allégations formulées, n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

24.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

26.

La requérante réclame, au titre du préjudice matériel, la somme de 258

095,01 EUR qu’elle avait versée à l’Etat ainsi que des montants divers correspondant à des intérêts. Elle réclame en outre 50

000 EUR au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

27.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel. Il considère en outre que la somme réclamée au titre du préjudice moral est excessive et non justifiée par les circonstances de la cause. Il affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

28.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 16

000

EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

29.

La requérante demande également 29

347 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes. Elle ne produit aucun justificatif à cet égard.

30.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre des frais et dépens, en affirmant que la somme réclamée n’est pas justifiée.

31.

La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (

Iatridis c. Grèce

[GC], n

o

31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). En l’espèce, la Cour note que la requérante ne produit aucun document à l’appui de sa prétention. La Cour estime donc qu’il convient d’écarter la demande de la requérante.

C.

Intérêts moratoires

32.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée excessive de la procédure et de l’absence de recours interne effectif à cet égard et irrecevable pour le surplus;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois 16

000 EUR (seize mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

22 janvier 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

André Wampach

Elisabeth Steiner

Greffier adjoint

Présidente