SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 35517/11 Virgil Dan VAZILE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 5 februarie 2013 într-o Cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 mai 2011, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Virgil Dan Vasile, este un resortisant român născut în 1985 și rezident în Pașcani. El este reprezentat în fața Curții de către domnul S. Boboc, avocat în Iași. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. L La 25 martie 2007, agentul sub acoperire M a chemat de mai multe ori pe reclamant pentru a-i cumpăra și el droguri. A doua zi, M a fost de acord să se întâlnească cu reclamantul pentru a efectua tranzacția. La această întâlnire, reclamantul a fost infiltrat în fața unui supermarket și, după ce a primit suma convenită, a plecat de la fața locului. P.R.A., o terță persoană, l-a însoțit pe agentul sub acoperire până la o clădire unde i-a dat narcoticele. Polițiștii au apărut în același timp și au interpelat P.R.A. La scurt timp după aceea, reclamantul a fost de asemenea arestat. martie 2007 și, a doua zi, în arest provizoriu, el a contestat în repetate rânduri deciziile de prelungire a detenției sale provizorii, dar, de fiecare dată, instanțele interne au respins cererile sale de eliberare ca fiind nefondate. Condamnarea reclamantului printr-o rechiziție din 4 mai 2007, conducerea luptei împotriva crimei organizate și a terorismului ( conducerea a trimis reclamantul în judecată pentru trafic de droguri. Printre dovezile privind acuzarea se numără mai multe procese-verbale efectuate de agentul sub acoperire M și care conține declarațiile sale referitoare la declarația reclamantului în traficul de droguri. Alte dovezi, cum ar fi rapoartele de analiză a substanțelor și transcrierile convorbirilor telefonice, au completat actul de acuzare. Înainte de pronunțarea sentinței, avocatul reclamantului a adresat în mod repetat că agentul sub acoperire M a fost ascultat de instanță. Tribunalul a solicitat direcția de a asigura prezența martorului solicitat. Din dosar reiese că prezența agentului sub acoperire nu a fost posibilă decât o singură dată, în timpul unei audieri care a fost amânată din cauza absenței unui avocat al unuia dintre coinculții reclamantului. În timpul ședinței din 25 septembrie 2008, conducerea a informat instanța că, din motive obiective, nu era posibil să se menționeze agentul sub acoperire M. La 23 aprilie 2009, tribunalul județean din Iași a pronunțat în mod deliberat cauza și a acordat părților un termen de două săptămâni pentru a-și prezenta observațiile scrise. Prin hotărârea din 8 mai 2009, tribunalul județean l-a condamnat pe reclamant la cinci ani de închisoare fermă pentru trafic de droguri, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și a consumului ilicit de droguri, în vigoare la momentul respectiv. Instanța a reamintit faptul că trei agenți au infiltrat grupul din care face parte reclamantul și că au facilitat flagranta infracțiune organizată la 26 martie 2007. În continuare, acesta a considerat că declarația reclamantului în traficul de droguri a fost confirmată de declarațiile agentului sub acoperire M, menționate în procesele-verbale formulate de acesta pe parcursul flagrantului delict, precum și de alte dovezi, cum ar fi transcrierile convorbirilor telefonice și procesul-verbal care atestă descoperirea în mașina reclamantului a banilor obținuți din vânzarea de droguri. La cererea reclamantului, tribunalul din Iași a confirmat printr-o hotărâre din 6 mai 2010 temeinicia hotărârii din 8 mai 2009. În motivele sale de recurs formulate în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantul a criticat refuzul El susține că audierea ofițerului sub acoperire M ar fi permis instanțelor să verifice dacă M nu era un agent provocator, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și dacă garanțiile prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenție ar fi fost respectate (Zentar c. Franța, 17902/02, § 31, 13 aprilie 2006). Potrivit reclamantului, M lal ui a solicitat de mai multe ori și la ui a determinat să-i vândă narcotice, ceea ce l-a determinat astfel să comită infracțiunea. 53203/99, § 46-47, 15 decembrie 2005). El a adăugat că cazierul său judiciar era curat și susținut pe care nu există nicio suspiciune obiectivă conform căreia ar fi fost implicat în vreo activitate infracțională. Prin hotărârea din 30 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca fiind nefondat. Comisia a considerat că persoana interesată în traficul de droguri a fost confirmată de dovezile analizate în mod corespunzător de instanțele inferioare. În ceea ce privește audierea agentului sub acoperire M pe care reclamantul a solicitat-o, înalta instanță a constatat că tribunalele au pus în aplicare toate diligențele necesare pentru a răspunde cererii sale și că, singura dată când a fost posibil să se aducă M, lacul fusese amânat din cauza lipsei unui avocat de un coincis cu reclamantul. Ea a considerat apoi că alte dovezi, cum ar fi transcrierile convorbirilor telefonice, au fost completate de declarațiile din procesele-verbale ale agentului sub acoperire dl. În cele din urmă, ea a judecat că nu a existat nici o provocare polițienească în acest caz. Data punerii la dispoziție a acestei hotărâri nu reiese din dosar. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii penale îndreptate împotriva sa. În acest sens, el denunță condamnarea sa de către instanțele interne în urma a ceea ce consideră a fi o provocare polițienească condusă de agentul sub acoperire M, care l-ar fi determinat să-i vândă narcotice. Pe marginea aceluiași articol, el se plânge și de refuzul instanțelor de a-și reduce pedeapsa la închisoare, așa cum ar permite art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor. Întotdeauna sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, el susține că a fost privat de posibilitatea de a face o declarație la 8 mai 2009, înainte de pronunțarea de către tribunalul departamental a sentinței de condamnare. 10. Invocând apoi art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat pe baza declarațiilor făcute numai de agentul sub acoperire M que Invocând, de asemenea, art. 5 alineatul (1) din Convenție, se plânge că a fost privat în mod ilegal de libertate în timpul detenției sale provizorii și după condamnarea sa de către instanțele interne. 12. Invocând mai mult art. 7 din Convenție, el susține că a fost condamnat pentru o infracțiune care nu are legătură cu aceasta. 13. În cele din urmă, invocând în esență art. 34 din convenție, reclamantul se plânge de termenul, excesiv în opinia sa, care s-ar fi scurs înainte de punerea la dispoziție de către Înalta Curte de Casație și Justiție a motivării hotărârii din 30 noiembrie 2010 în legătură cu obiecțiunile întemeiate pe art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (d) din convenție 14. Reclamantul se plânge de o lipsă de echitate a condamnării sale penale pronunțate în urma a ceea ce consideră a fi o provocare polițienească condusă de agentul sub acoperire M care l-ar fi determinat să-i vândă narcotice. El se plânge, de asemenea, că a fost condamnat pe baza declarațiilor făcute de agentul sub acoperire M pe care l-ar fi putut, în nici un stadiu al procedurii, nici să interogheze, nici să interogheze. 15. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice acuzat are dreptul în special la: (...) interogarea sau interogarea martorilor acuzați și obținerea convorbirii și interogării martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați 16. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat în speță nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau a protocoalelor sale. Prin urmare, această parte a cererii este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului care au fost formulate în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 3 litera (d) din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplusul Marialena Tsirli Josep Casadevalliere adjunctă Președintele
Requête n
o
35517/11
Virgil Dan VASILE
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 5
février 2013 en une Chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 mai 2011,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Virgil Dan Vasile, est un ressortissant roumain né en 1985 et résidant à Pașcani. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
L’interpellation du requérant
3.
Le 6 mars 2007, un procureur du parquet près le tribunal départemental de Iași autorisa trois agents infiltrés («
M
», «
G
» et «
C
») à acheter des drogues dures. Quelques jours plus tard, l’agent infiltré C acheta des stupéfiants au requérant. Le 25 mars 2007, l’agent infiltré M appela le requérant à plusieurs reprises dans le but de lui acheter lui aussi des stupéfiants. Le lendemain, M convint d’un rendez-vous avec le requérant afin d’effectuer la transaction. Lors de ce rendez-vous, le requérant conduisit l’agent infiltré devant un supermarché et, après avoir reçu la somme convenue, quitta les lieux. P.R.A., une tierce personne, accompagna l’agent infiltré jusqu’à un immeuble où il lui remit les stupéfiants. Les agents de police survinrent au même moment et interpellèrent P.R.A. Peu de temps après, le requérant fut également arrêté. Il fut placé en garde à vue le 26
mars 2007 et, le lendemain, en détention provisoire. Il contesta à plusieurs reprises les décisions de prolongation de sa détention provisoire, mais, à chaque fois, les tribunaux internes rejetèrent ses demandes de remise en liberté comme étant mal fondées.
2.
La condamnation du requérant
4.
Par un réquisitoire du 4 mai 2007, la direction de la lutte contre le crime organisé et le terrorisme («
la direction
») renvoya le requérant en jugement pour trafic de stupéfiants. Parmi les preuves fondant l’accusation figuraient plusieurs procès-verbaux dressés par l’agent infiltré M et contenant ses déclarations relatives à l’implication du requérant dans le trafic de drogue. D’autres preuves, comme les rapports d’analyse des substances et les transcriptions de conversations téléphoniques, complétaient l’acte d’accusation.
5.
Avant le prononcé du jugement, l’avocat du requérant demanda, à maintes reprises, que l’agent infiltré M fût entendu par le tribunal. Le tribunal pria la direction d’assurer la présence du témoin demandé. Il ressort du dossier que la présence de l’agent infiltré ne fut possible qu’une seule fois, lors d’une audience qui fut reportée en raison de l’absence de l’avocat d’un des coïnculpés du requérant. Lors de l’audience du 25 septembre
2008, la direction informa le tribunal que, pour des raisons objectives, il n’était pas possible de citer l’agent infiltré M à comparaître.
6.
Le 23 avril 2009, le tribunal départemental de Iași mit l’affaire en délibéré et accorda aux parties un délai de deux semaines pour présenter leurs observations écrites. Par un jugement du 8 mai 2009, le tribunal départemental condamna le requérant à cinq ans de prison ferme pour trafic de stupéfiants, infraction prévue à l’article 2 de la loi n
o
143/2000 sur la lutte contre le trafic et la consommation illicite de drogue, en vigueur à l’époque des faits. Le tribunal rappela que trois agents avaient infiltré le groupe dont le requérant faisait partie et qu’ils avaient facilité le flagrant délit organisé le 26 mars 2007. Il jugea ensuite que l’implication du requérant dans le trafic de drogue était confirmée par les déclarations de l’agent infiltré M, mentionnées dans les procès-verbaux dressés par celui-ci à l’occasion du flagrant délit, ainsi que par d’autres preuves telles que les transcriptions de conversations téléphoniques et le procès-verbal attestant de la découverte, dans la voiture du requérant, de l’argent résultant de la vente des stupéfiants.
7.
Sur appel du requérant, la cour d’appel de Iași confirma par un arrêt du 6 mai 2010 le bien-fondé du jugement du 8 mai 2009. Le requérant se pourvut en cassation. Dans ses motifs de recours formulés devant la Haute Cour de cassation et de justice, le requérant critiqua le refus – injustifié à ses yeux – de la direction de permettre aux tribunaux d’entendre l’agent infiltré M, principal témoin à charge d’après lui. Il soutint que l’audition de l’agent infiltré M aurait permis aux tribunaux de vérifier si M n’était pas un agent provocateur, au sens de la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, et si les garanties prévues à l’article 6 § 1 de la Convention avaient été respectées (
Zentar c. France,
n
o
17902/02, §§
30
‑
31, 13
avril 2006). Selon le requérant, M l’avait appelé à plusieurs reprises et l’avait poussé à lui vendre des stupéfiants, le provoquant ainsi à commettre l’infraction. L’intéressé fit à cet égard référence aux arrêts
Ramanauskas c.
Lituanie
([GC], n
o
74420/01, § 54, CEDH 2008) et
Vanyan c. Russie
(n
o
53203/99, §§ 46-47, 15 décembre 2005). Il ajouta que son casier judiciaire était vierge et soutint qu’il n’existait aucun soupçon objectif selon lequel il aurait été mêlé à une quelconque activité criminelle.
8.
Par un arrêt du 30 novembre 2010, la Haute Cour de cassation et de justice rejeta le recours comme étant mal fondé. Elle jugea que l’implication du requérant dans le trafic de drogue avait été confirmée par les preuves dûment analysées par les juridictions inférieures. Quant à l’audition de l’agent infiltré M que le requérant avait demandée, la haute juridiction constata que les tribunaux avaient mis en œuvre toutes les diligences pour répondre à sa demande et que, la seule fois où il avait été possible de faire comparaître M, l’audience avait été reportée en raison de l’absence de l’avocat d’un coïnculpé du requérant. Elle estima ensuite que d’autres preuves, telles que les transcriptions de conversations téléphoniques, complétaient les déclarations figurant dans les procès-verbaux dressés par l’agent infiltré M. Elle jugea enfin qu’il n’y avait pas eu de provocation policière en l’espèce. La date de la mise au net de cet arrêt ne ressort pas du dossier.
9.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du caractère inéquitable de la procédure pénale dirigée contre lui. Il dénonce à cet égard sa condamnation par les tribunaux internes à la suite de ce qu’il considère comme une provocation policière menée par l’agent infiltré M, qui l’aurait poussé à lui vendre des stupéfiants. Sous l’angle du même article, il se plaint également du refus des tribunaux de réduire sa peine à prison, comme le permettrait l’article 19 de la loi n
o
682/2002 sur la protection des témoins. Toujours sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, il affirme avoir été privé de la possibilité de faire une déclaration, le 8 mai 2009, avant le prononcé par le tribunal départemental du jugement de condamnation.
10.
Invoquant ensuite l’article 6 § 3 d) de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été condamné sur le fondement des seules déclarations faites par l’agent infiltré M qu’il n’aurait pu, à aucun stade de la procédure, ni interroger ni faire interroger.
11.
Invoquant en outre l’article 5 § 1 de la Convention, il se plaint d’avoir été illégalement privé de liberté lors de sa détention provisoire et après sa condamnation par les tribunaux internes.
12.
Invoquant de surcroît l’article 7 de la Convention, il affirme avoir été condamné pour une infraction qui n’existait pas.
13.
Enfin, invoquant en substance l’article 34 de la Convention, le requérant se plaint du délai, excessif selon lui, qui se serait écoulé avant la mise au net par la Haute Cour de cassation et de justice de la motivation de l’arrêt du 30 novembre 2010.
A.
Sur les griefs tirés de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention
14.
Le requérant se plaint d’un défaut d’équité de sa condamnation pénale prononcée à la suite de ce qu’il considère comme une provocation policière conduite par l’agent infiltré M qui l’aurait poussé à lui vendre des stupéfiants. Il se plaint également d’avoir été condamné sur le fondement des seules déclarations faites par l’agent infiltré M qu’il n’aurait pu, à aucun stade de la procédure, ni interroger ni faire interroger.
15.
Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à :
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge.
»
16.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
B.
Sur les autres griefs
17.
Compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé en l’espèce aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés de l’article 6 §§ 1 et 3
d) de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus
.
Marialena Tsirli
Josep Casadevall
Greffière adjointe
Président