SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 1647/09 Monique CADOT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 5 februarie 2013 într-un comitet compus din Angelika Nußberger, președinte, Ganna Yudkivska, André Potocki, judecători, și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 17 decembrie 2008, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, reclamanta, dna Monique Cadot, este un cetățean francez născut în 1939 și rezident în Laval. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl Laigneau, avocat la Laval. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta este un fost agent municipal al orașului Laval. Ea a fost angajată în 1977 ca gazda gazdă și de supraveghere între clase într-o școală primară privată a orașului. Ani de zile, ea a supravegheat singură curtea de recreere a școlii după prânz. În 1997, reclamanta este prea singură pentru a efectua această sarcină. În același an, ea a descoperit că două profesoare de la școală primeau o sumă suplimentară de bani plătiți în mod special de municipalitate pentru a - și asuma această supraveghere pe rând cu ea, dar că acestea din urmă nu o făceau. Recurenta a denunțat această deficiență în fața conducerii școlii și a primăriei, iar cererile sale de ajutor au fost respinse. S-ar fi făcut o serie de propuneri, printre care și cea de a-și reduce efectivele de copii să supravegheze, conducând o parte din biblioteca școlii, unde ar fi fost apoi sub supravegherea agentului de bibliotecă; reclamanta nu ar fi dat curs acestor oferte și ar fi continuat să solicite ca cele două profesoare să contribuie la această supraveghere. La 22 mai 1998, dl T., adjunct al primarului din Laval, însărcinat cu învățământul, invocând diferende cu echipa educativă de la școală, a atribuit un serviciu administrativ în care a rămas până la pensionare în 2000. Potrivit reclamantei, această nouă repartiție nu era alta decât o debara într-un serviciu financiar discret în care nu ar mai avea ocazia să facă zgomot. În perioada 20-25 martie 2002, reclamanta a inițiat o grevă a foametei sub verandă la meridianul Sf. Paul din Laval. La 21 mai 2004, reclamanta a trimis prin poștă 1094 de exemplare ale unui document care conținea la rect o scrisoare intitulată Scrisoare deschisă dlui Procuror al Republicii. și ale căror pasaje relevante se citesc după cum urmează... o scrisoare care demască disprețul cu care se tratează agenții. În ceea ce mă privește, dosarul redus, minciunile, și... acest document [solicitând transferul reclamantei] a fost redactat bine la 27 aprilie 1998, sau, mai degrabă, nu a fost fabricat după greva foamei mea din martie 2002 Pe aceeași parte, au fost reproduse un articol de presă care anunța numirea dlui T în calitate de delegat departamental al Fundației Franței. Versoul acestui document purta titlul Fundația Franței a fost înșelată, jos măștile dle T. și se citea în special astfel: De ce, dle T... nu a respectat el bărbații și femeile la locul de muncă? Mulți angajați care au suferit tirania dlui T....) Medicii și asociațiile care au putut observa pagubele asupra sănătății personalului... sindicatele care au fost sufocate... domnul T. a încercat întotdeauna să-și ascundă adevărata imagine, dar noi nu suntem înșelați. Doar dacă pentru el a venit timpul căinței... La 25 mai 2004, recurenta a dat citire acestui document în cadrul unei reuniuni a Comitetului pentru opere sociale al angajaților municipali (COSEM) la Laval, al cărui scop social era acela de a regrupa agenți municipali din orașul Laval și din care era membră. La 28 mai 2004, plângerea recurentei privind hărțuirea morală a fost clasată fără întârziere de procurorul republicii, pe motiv că faptele pretinse denunțate nu erau reprobabile în ziua în care au fost judecate, întrucât au fost reprimate numai de la legea din 17 ianuarie 2002. Acuzarea a fost pusă sub acuzare și a fost trimisă în fața tribunalului corecțional din Laval al acestui șef. Prin hotărârea din 19 mai 2005, tribunalul corecțional din Laval a recunoscut reclamanta vinovată de faptele din 21 mai 2004 care caracterizează o campanie publică de calomnie împotriva domnului T în sensul articolelor 23, 29, 31 și 42 din Legea privind libertatea presei din 29 iulie 1881. Această luptă încăpățânată împotriva unei nedreptăți grave, astfel simțită, îl va urmări în timpul pensionării, făcând un abces de fixare pe persoana dlui T. De unde apariția de glazură incriminată.(..) Prezintându-l ca un tiran M. (...) în relațiile sale cu angajații municipali a căror sănătate a ajuns să sufere, tiran în relațiile sale cu sindicatele care au fost înăbușite și cu (...) că a fost timpul ca acest membru important al asociațiilor caritabile, care a căutat întotdeauna să-și ascundă adevărata sa imagine, să își saboteze masca, nimeni nu a fost înșelat de vorbe frumoase printre lecțiile de umanitate despre lumea muncii pe care o profesează (...) [rectanta] să se facă vinovată de infracțiunea de calomnie (...), care a adus astfel în mod intrinsec atingere onoarei sale și considerației sale, făcând din acest om public un Tartuffe disprețuindu-i pe oameni și dispus să facă orice, chiar și să-și rupă dosarele administrative. Tribunalul a considerat că reclamanta a manifestat un spirit de cruciadă răzbunătoare și la 25 mai 2004 citind în scris în cadrul unei reuniuni, dar a relaxat aceste fapte pe motiv că această reuniune nu putea fi considerată o reuniune publică. Prin hotărârea din 29 noiembrie 2005, Curtea din Angelers a preluat cazul tribunalului și a adăugat că: Termenii utilizați, în mod voluntar peiorativ, și referindu-se la fapte, sau așa-numitele fapte speciale, au fost, în mod evident, calomniatoare în sensul acelorași dispoziții ale Legii privind libertatea presei. Comisia a considerat că reclamanta organizase o campanie de calomnie prin difuzarea a 1 094 de exemplare ale scrisorii sale prin intermediul unui contract poștal. Ea a reformulat hotărârea cu privire la citirea acestei scrisori în cadrul reuniunii din 25 mai 2004 pentru a recunoaște reclamanta vinovată de toate faptele reproșate, considerând că reuniunea era publică. în cazul în care intrările nu sunt reglementate sau restrictive, elementul de publicitate există, cu excepția faptului că persoanele prezente la așa-numita reuniune sunt legate de o comunitate de interes și confirmă pedeapsa și dispozițiile civile ale hotărârii Tribunalului de Mare Instanță. recurenta a formulat un recurs în Casație. Prin hotărârea din 3 aprilie 2007, Camera Penală a Curții de Casație a spart și a anulat în toate dispozițiile sale arestarea instanței judecătorești da'Angers pe motivul că judecătorii au La 14 septembrie 2007, tribunalul de apel al lui Poitiers a reformat parțial judecata Tribunalului de Mare Instanță din Laval cu privire la citirea scrisorii în public și a declarat reclamanta vinovată de toate faptele, așa cum le-a făcut instanța de apel din Angels, și făcând referire la aceleași texte. În ceea ce privește libertatea de exprimare invocată de reclamantă, instanța a arătat că au avut loc o dezbatere publică între un politician și o activistă care aparține unei asociații, care nu putea, prin urmare, să se prevaleze de toleranța acordată în acest cadru pentru a se putea vorbi pe bună dreptate. Cu toate că reclamanta își invoca bună-credință, instanța de apel a solicitat ca documentele din dosar și dezbaterile să fie o animozitate personală evidentă a reclamantei față de dl T., pe care a numit-o laș și manipulator într-o scrisoare deschisă din 19 iunie 2003. Prin hotărârea din 20 mai 2008, a fost declarată neacceptată recursul său. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante ale legii din 29 iulie 1881 privind libertatea presei sunt menționate în Hotărârea din 1 iulie 2008 a Curții de Justiție. Vellutini c. Franța, n 3280/09, § 23, 6 octombrie 2011 GRIEF Invouchant la art. 10 din Convenție, reclamanta se plânge că condamnarea sa constituie o interferență în dreptul său la libertatea de exprimare. Aceasta se referă, de asemenea, în mod ineficace la art. 11 din Convenție, susținând că condamnarea sa este contrară libertății sale de întrunire și de asociere pe cale de dispariție, a fost, de asemenea, un activist al asociațiilor și al partidului politic și că reuniunea în cursul căreia a fost exprimată nu a fost publică. Recurenta susține că condamnarea sa pentru calomnie ca urmare a difuzării scrisorii în litigiu unui număr mare de persoane, iar lectura publică a acesteia încalcă dreptul său la libertatea de exprimare și, în special, dreptul său de a furniza informații relevante pentru funcționarea defectuoasă a gestionării personalului administrat de administrația locală. Aceasta se referă în special la art. 10 din Convenție, care se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele membre să supună întreprinderile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizare. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Curtea arată că argumentele și obiecțiunile recurentei se referă exclusiv la libertatea sa de exprimare și, prin urmare, va examina această hotărâre numai din perspectiva articolului 10 din convenție. Condamnarea în litigiu într-o ingerință mai puțin în exercitarea de către reclamantă. O astfel de imigrație încalcă art. 10 din convenție, cu excepția cazului în care aceasta este prevăzută de lege, îndreptată spre unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate la alineatul (2) din art. 10 și Curtea ia notă de faptul că instanțele interne s-au întemeiat pe articolele 23, 29, 31 și 42 din Legea din 29 iulie 1881 privind libertatea presei și, prin urmare, consideră că ingerința era bine prevăzută de lege. În plus, Comisia consideră că condamnarea pentru calomnie împotriva unui cetățean însărcinat cu un mandat public a urmărit unul dintre scopurile legitime enumerate la art. 10 alineatul (2): În acest sens, Curtea trebuie să analizeze dacă această ingerință era necesară într-o societate democratică pentru a atinge scopul legitim urmărit. Aceasta face trimitere la principiile fundamentale care decurg din jurisprudența sa în materie (a se vedea, printre multe altele, Lindon, Otchakovsky-Laurens și July c. Franța [GC], n 21279/02 și 36448/02, § 45 și 46, CEDH 2007 XI, July și Sarl Eliberation c. Franța , n 20893/03, CEDH 2008-... (extracturi), §§ 60-64. În exercitarea competenței sale de control, Curtea nu a punctat sarcina de a înlocui instanțele interne competente, ci de a verifica sub unghi de la art. 10 deciziile pe care le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. El trebuie să ia în considerare ingerința în litigiu în lumina întregii cauze, inclusiv conținutul cuvintelor reproșate reclamantului și contextul în care acesta le-a ținut (News Verlags GmbH & Co. KGc. Austria, nr 31457/96, § 52, CEDH 2000-I). În special, Curții îi revine sarcina de a stabili dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința apar, în mod corespunzător și suficient, și dacă măsura contestată era proporționată cu obiectivele legitime urmărite (Cauvy și alte cauze c. Franța, n 64915/01, § 70, CEDH 2004 VI). În speță, pentru a o condamna pe reclamantă, instanțele interne au reținut că aceasta difuzase pe scară largă, fie la peste o mie de exemplare, apoi a citit în cursul unei reuniuni, o scrisoare deschisă în care prezenta domnul. T. ca un tiran în relațiile sale cu angajații, a căror sănătate a avut de suferit, și cu sindicatele care au fost sufocate. În plus, ea a spus că a fost timpul ca acest membru important al asociațiilor caritabile să și-o tragă cu masca. Gestionarea unei municipalități este, fără îndoială, un subiect de interes general pentru comunitate, asupra căruia reclamanta avea dreptul să comunice informații publicului (Fleury c. Franța, n 29784/06, § 42, 4 octombrie 2010). Cu toate acestea, Curtea nu poate admite că scrisoarea adresată de recurentă avea ca obiect unic, așa cum a făcut-o la data respectivă, de a denunța o disfuncie generală în gestionarea personalului orașului Laval și în încălcarea libertăii sindicale. Ea constată că cuvintele referitoare la aceste chestiuni de interes public sunt doar nefondate și secundare. Recurenta nu a acționat într-un mod pur altruist, ci a acționat ca și cum ar fi acționat în cadrul unei animozități personale față de domnul T și al unui regulament privind conturile personale ale acestuia, așa cum au ridicat instanțele interne și, prin urmare, a pus sub semnul întrebării în mod serios persoana dlui T, adjunctul primarului Laval. Curtea observă în acest sens, în special, virulența termenilor utilizați în scrisoare, contextul în care aceasta a fost redactată și citită, în timp ce recurenta era plecată la pensie de mai mulți ani. În plus, aceasta a folosit mai întâi un mijloc scris pentru a se exprima, ceea ce îi permitea să reformuleze, să le perfecționeze sau să le retragă înainte de a fi făcute publice (a se vedea De Diego Nafría c. Spania, nr 46833/99, § 37, 14 martie 2002, și, a contrao Haguenauer c. Franța, nr 34050/05, § 51, 22 aprilie 2010). Curtea consideră că prejudiciul cauzat de difuzarea pe scară largă a scrisorii către domnul T și efectele negative asupra încrederii publicului în competența autorităților locale au fost excesive în raport cu interesul public de a obține divulgarea acestor cuvinte. În sfârșit, natura și povara pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare pentru a măsura proporționalitatea unei încălcări a dreptului la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 menționat anterior (Tammer c. Estonia, nr 41205/95, § 69, CEDH 2001-I, Skałka c. Polonia, n 43425/95, § 41-42, Hotărârea din 27 mai 2003). Curtea observă în acest sens că reclamanta a fost condamnată la o amendă cu o suspendare de 5 000 EUR și la daune-interese de 2 000 EUR. Curtea consideră că, deși suma nu este neglijabilă, sancțiunea nu era atât de importantă încât să facă ca condamnarea să fie disproporționată, cu atât mai mult cu cât amenda era însoțită de suspendare. Având în vedere cele de mai sus, Curtea este de părere că condamnarea recurentei și pedeapsa care i-a fost pronunțată nu au fost disproporționate pentru scopul legitim urmărit și că motivele invocate de instanțele interne pentru a justifica aceste măsuri erau relevante și suficiente. Prin urmare, autoritățile naționale puteau să își țină în mod rezonabil intervenția în exercitarea, de către reclamant, a dreptului la libertatea de exprimare pentru a fi necesar într-o societate democratică, în vederea protejării reputației și a drepturilor d Aceasta înseamnă că cererea este inadmisibilă deoarece în mod vădit greșit și că trebuie respinsă în temeiul articolului Õ§ 3 litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Angelika Nußberger Organiser Adjunct Președinte
Requête n
o
1647/09
Monique CADOT
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 5 février 2013 en un Comité composé de
:
Angelika Nußberger,
présidente,
Ganna Yudkivska,
André Potocki,
juges,
et de Stephen Phillips,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 décembre 2008,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Mme Monique Cadot, est une ressortissante française née en 1939 et résidant à Laval. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
A.
Laigneau, avocat à Laval.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante est un ancien agent municipal de la ville de Laval. Elle avait été engagée en 1977 comme animatrice d’accueil et de surveillance interclasses dans une école primaire privée de la ville. Pendant des années, elle surveilla seule la cour de récréation de l’école après le déjeuner. En 1997, la requérante estima qu’elle était trop seule pour procéder à cette tâche.
La même année, elle découvrit que deux enseignantes de l’école recevaient un surcroît de rémunération spécialement versé par la municipalité pour assumer cette surveillance à tour de rôle avec elle, mais que ces dernières ne le faisaient pas.
La requérante dénonça cette carence auprès de la direction de l’école et de la mairie. Ses demandes d’aide furent rejetées. Elle alerta alors les parents d’élèves.
Diverses propositions auraient été faites, dont celle d’alléger ses effectifs d’enfants à surveiller, en en conduisant une partie à la bibliothèque de l’école, où ils auraient alors été sous la surveillance de l’agent de bibliothèque. La requérante n’aurait donné aucune suite à ces offres, et aurait continué d’exiger que les deux enseignantes fussent mises à contribution pour cette surveillance.
Le 22 mai 1998, M. T., adjoint au maire de Laval, chargé de l’enseignement, invoquant des différends avec l’équipe pédagogique de l’école, l’affecta à un service administratif où elle resta jusqu’à sa retraite en 2000.
Selon la requérante, cette nouvelle affectation n’était autre qu’une «
mise au placard dans un service financier discret où elle n’aurait plus l’occasion de faire du bruit
».
Du 20 au 25 mars 2002, souhaitant avertir l’opinion publique du traitement dont elle avait fait l’objet par la mairie, la requérante entreprit une grève de la faim sous le porche de l’église St Paul à Laval.
Le 21 mai 2004, la requérante adressa par voie postale 1094 exemplaires d’un document comportant au recto une lettre intitulée
«
Lettre ouverte à M. le Procureur de la République
»
et dont les passages pertinents se lisent comme suit
:
«
... un courrier dénonçant le mépris avec lequel il traite les agents. En ce qui me concerne, dossier tronqué, mensonges, et... ce document [demandant la mutation de la requérante] a-t-il bien été rédigé à la date du 27 avril 1998, ou, ne l’a-t-on pas plutôt fabriqué après ma grève de la faim en mars 2002
?
»
Sur la même face, étaient reproduits un article de presse annonçant la désignation de M. T. en qualité de délégué départemental de la fondation de France.
Le verso de ce document portait le titre
«
La fondation de France a été trompée, bas les masques Monsieur T.
»
et se lisait notamment
ainsi:
«
Pourquoi, Monsieur T... n’a t-il pas respecté les hommes et les femmes au travail
?... Beaucoup d’anciens employés qui ont subi la tyrannie de M. T.(...) Les médecins et les associations qui ont pu constater les dégâts sur la santé du personnel, (...) Les syndicats qui ont été étouffés, (...) M. T. a toujours cherché à dissimuler sa véritable image, mais nous ne sommes pas dupes. A moins que pour lui le temps du repentir soit venu...
»
Le 25 mai 2004, la requérante donna lecture ce document lors d’une réunion du Comité des œuvres sociales des employés municipaux (COSEM) à Laval, dont l’objet social était de regrouper les agents municipaux de la ville de Laval et dont elle était membre.
Le 28 mai 2004, la plainte de la requérante pour harcèlement moral fut classée sans suite par le procureur de la république, au motif que les faits prétendument dénoncés n’étaient pas répréhensibles au jour de leur commission, n’étant réprimés que depuis la loi du 17 janvier 2002.
diffamation envers une personne chargée d’un mandat public
». La requérante fut mise en examen et renvoyée devant le tribunal correctionnel de Laval de ce chef.
Par un jugement du 19 mai 2005, le tribunal correctionnel de Laval reconnut la requérante coupable des faits du 21 mai 2004 caractérisant une campagne publique de diffamation contre M. T. au sens des articles 23, 29, 31 et 42 de la loi sur la liberté de la presse du 29 juillet 1881. Il releva que
:
«
ce combat entêté contre une injustice grave ainsi ressentie, elle le poursuivra donc pendant sa retraite, en faisant un abcès de fixation sur la personne de M. T. D’où l’émergence de l’écrit incriminé.(...)
En présentant comme un tyran M. T. (...) dans ses relations avec les employés municipaux dont la santé vint à en pâtir, tyran dans ses relations avec les syndicats qui furent étouffés et en affirmant (...) qu’il était temps que ce membre important d’associations caritatives, qui a toujours cherché à dissimuler sa véritable image, baissât le masque, nul n’étant dupe des belles paroles parmi les leçons d’humanité sur le monde du travail qu’il professait (...) [la requérante] s’est bien rendue coupable du délit de diffamation (...), elle qui a ainsi porté intrinsèquement atteinte à son honneur et à sa considération, faisant de cet homme public un Tartuffe méprisant les hommes et prêt à tout, même à tronquer leurs dossiers administratifs.
»
Le tribunal considéra que la requérante avait manifesté un esprit de croisade vengeresse également le 25 mai 2004 en lisant l’écrit litigieux lors d’une réunion, mais la relaxa de ces faits au motif que cette réunion ne pouvait être considérée comme une réunion publique. Elle fut condamnée à une amende de 5
000 euros avec sursis au titre de l’action publique et à verser une somme de 2
000 euros en réparation du préjudice moral subi par M. T. Les parties et le ministère public interjetèrent appel.
Par un arrêt du 29 novembre 2005, la cour d’appel d’Angers reprit l’argumentation du tribunal et ajouta que «
les termes utilisés, volontairement péjoratifs, et se référant à des faits, ou soi-disant faits particuliers, étaient de toute évidence diffamatoires au sens des mêmes dispositions de la loi sur la liberté de la presse.
» Elle estima que des événements très ordinaires étaient présentés par la requérante «
comme l’expression d’une lutte considérable et inexpiable
». Elle considéra que la requérante avait organisé une campagne de diffamation en diffusant 1
094
exemplaires de son écrit par le biais d’un contrat postal.
Elle réforma l’arrêt concernant la lecture de cette lettre lors de la réunion du 25 mai 2004 pour reconnaître la requérante coupable de l’ensemble des faits reprochés, considérant que la réunion était publique «
dès lors que les entrées ne sont pas réglementées, ou restrictives, l’élément de publicité existe, nonobstant le fait que les personnes présentes à la dite réunion, sont liées par une communauté d’intérêt
» et confirma la peine et les dispositions civiles du jugement du tribunal de grande instance. La requérante forma un pourvoi en cassation.
Par un arrêt en date du 3 avril 2007, la chambre criminelle de la cour de cassation cassa et annula en toutes ses dispositions l’arrêt de la cour d’appel d’Angers au motif que les juges avaient statué «
sans répondre aux chefs péremptoires des conclusions de la prévenue qui invoquait le bénéfice de la bonne foi
» et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Poitiers.
Le 14 septembre 2007, la cour d’appel de Poitiers réforma partiellement le jugement du tribunal de grande instance de Laval concernant la lecture de la lettre en public, et déclara la requérante coupable de l’ensemble des faits comme l’avait fait la cour d’appel d’Angers, et en se référant aux mêmes textes. Pour ce qui est de la liberté d’expression invoquée par la requérante, la cour releva que les propos incriminés n’avaient nullement été tenus dans le cadre d’un débat public entre un homme politique et une militante appartenant à une association, qui «
ne pouvait dès lors se prévaloir de la tolérance accordée dans ce cadre à la vivacité des propos
». La requérante invoquait sa bonne foi, mais la cour d’appel releva que les pièces du dossier et les débats montraient «
une animosité personnelle évidente
» de la requérante envers M. T., qu’elle avait traité de lâche et de manipulateur dans une lettre ouverte du 19 juin 2003. Elle ajouta que, pour l’essentiel, la requérante réglait «
ses comptes personnels
», ce qui enlevait toute légitimité au but poursuivi. La cour d’appel confirma la peine prononcée par le tribunal.
La requérante se pourvut en cassation. Par arrêt du 20 mai 2008, signifié à la requérante le 1
er
juillet 2008, son pourvoi fut déclaré non admis.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes de la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse sont citées dans l’arrêt
Vellutini c. France
, n
o
32820/09, § 23, 6
octobre 2011
GRIEF
Invoquant l’article 10 de la Convention, la requérante se plaint de ce que sa condamnation constitue une ingérence dans son droit à la liberté d’expression. Elle se réfère également incidemment à l’article 11 de la Convention, en alléguant que sa condamnation est contraire à sa liberté de réunion et d’association puisqu’elle s’exprimait également comme militante d’associations et d’un parti politique et que la réunion au cours de laquelle elle s’est exprimée n’était pas publique.
La requérante allègue que sa condamnation pour diffamation suite à la diffusion de la lettre litigieuse à un grand nombre de personnes et sa lecture publique emporte violation de son droit à la liberté d’expression, et en particulier de son droit de communiquer des informations intéressant le dysfonctionnement dans la gestion du personnel géré par l’administration locale. Elle invoque notamment l’article 10 de la Convention qui se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les États de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
La Cour relève que les arguments et griefs de la requérante concernent exclusivement sa liberté d’expression. Elle examinera dès lors cette requête sous l’angle de l’article 10 de la Convention uniquement.
La condamnation litigieuse s’analyse en une « ingérence » dans l’exercice par la requérante. Pareille immixtion enfreint l’article 10 de la Convention, sauf si elle est « prévue par la loi », dirigée vers un ou plusieurs des buts légitimes énumérés au paragraphe 2 de l’article 10 et « nécessaire » dans une société démocratique afin d’atteindre le ou lesdits buts.
La Cour note que les juridictions internes se sont fondées, afin d’aboutir à la condamnation de la requérante, sur les articles 23, 29, 31 et 42 de la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse et estime dès lors que l’ingérence était bien « prévue par la loi
».
Elle considère en outre que la condamnation pour diffamation envers un citoyen chargé d’un mandat public poursuivait l’un des buts légitimes énumérés à l’article 10 § 2 : « la protection de la réputation (...) d’autrui ».
Il reste à la Cour à rechercher si cette ingérence était « nécessaire » dans une société démocratique afin d’atteindre le but légitime poursuivi. Elle renvoie à cet égard aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence en la matière (voir, parmi de nombreux autres,
Lindon, Otchakovsky-Laurens et July c. France
[GC], n
os
21279/02 et 36448/02, §§
45 et 46, CEDH 2007
‑
XI,
July et Sarl Libération c. France
, n
o
20893/03, CEDH 2008-... (extraits), §§ 60 à 64).
Dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour n’a point pour tâche de se substituer aux juridictions internes compétentes, mais de vérifier sous l’angle de l’article 10 les décisions qu’elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d’appréciation. Il lui faut considérer l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la teneur des propos reprochés au requérant et le contexte dans lequel celui-ci les a tenus (
News Verlags GmbH & Co. KG c. Autriche
, n
o
En particulier, il incombe à la Cour de déterminer si les motifs invoqués par les autorités nationales pour justifier l’ingérence apparaissent «
pertinents et suffisants » et si la mesure incriminée était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » (
Chauvy et autres c. France
, n
o
64915/01, §
‑
VI).
En l’espèce, pour condamner la requérante, les juridictions internes ont retenu qu’elle avait diffusé largement, soit à plus de mille exemplaires, puis lu au cours d’une réunion, une lettre ouverte dans laquelle elle présentait M.
La gestion d’une municipalité est incontestablement un sujet d’intérêt général pour la collectivité, sur lequel la requérante avait le droit de communiquer des informations au public (
Fleury c. France
, n
o
29784/06, §
42, 4 octobre 2010).
Toutefois, la Cour ne saurait admettre que la lettre adressée par la requérante avait pour seul objet, comme elle l’affirme, de dénoncer un dysfonctionnement général dans la gestion du personnel de la ville de Laval et les atteintes portées à la liberté syndicale. Elle constate que les propos relatifs à ces questions d’intérêt public ne sont que peu étayés et secondaires. La requérante n’a pas agi de manière purement altruiste, mais sa démarche s’inscrit d’avantage dans le cadre d’une animosité personnelle envers M. T. et d’un règlement de «
ses comptes personnels
», comme l’ont relevé les juridictions internes. Elle a ainsi mis gravement en cause la personne de M. T., adjoint au maire de Laval.
La Cour note sur ce point en particulier la virulence des termes utilisés dans la lettre, le contexte dans lequel celle-ci a été rédigée et lue, alors que la requérante était partie à la retraite depuis plusieurs années. En outre, celle-ci a d’abord utilisé un moyen écrit pour s’exprimer, ce qui lui permettait de reformuler ses propos, de les parfaire ou de les retirer avant qu’ils ne soient rendus publics (voir
De Diego Nafría c. Espagne
, n
o
46833/99, § 37, 14 mars 2002, et,
a contrario
,
Haguenauer c. France
, n
o
34050/05, §
51, 22 avril 2010).
La Cour estime que le préjudice causé par la large diffusion de la lettre à M.
Enfin, la nature et la lourdeur des peines infligées sont des éléments à prendre en considération pour mesurer la proportionnalité d’une atteinte au droit à la liberté d’expression garanti par l’article 10 précité (
Tammer c.
Estonie
, n
o
Skałka c. Pologne
, n
o
43425/98, §§ 41-42, arrêt du 27 mai 2003).
La Cour note sur ce point que la requérante a été condamnée à une amende avec sursis de 5
000 euros et à des dommages et intérêts de 2
000
euros. Elle estime que, quoique la somme ne soit pas négligeable, la sanction n’était pas importante au point de rendre la condamnation disproportionnée, d’autant plus que l’amende était assortie du sursis.
Eu égard à ce qui précède, la Cour est d’avis que la condamnation de la requérante et la peine qui lui a été infligée n’étaient pas disproportionnées au but légitime poursuivi et que les motifs invoqués par les juridictions internes pour justifier ces mesures étaient pertinents et suffisants. Les autorités nationales pouvaient donc raisonnablement tenir l’ingérence dans l’exercice, par la requérante, de son droit à la liberté d’expression pour nécessaire dans une société démocratique afin de protéger la réputation et les droits d’autrui.
Il s’ensuit que la requête est irrecevable car manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée en application de l’article §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stephen Phillips
Angelika Nußberger
Greffier adjoint
Présidente