Pechstein împotriva Elveției

Faptele din cauză, după cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Geneza prezentei cauze

Patinator de viteză profesional, reclamanta se numără printre cei mai titlați atleți ai sporturilor de iarnă din toate timpurile. Clasată printre cei mai buni patinatori de viteză din lume încă din 1988, ea a câștigat diverse comcereri în Germania, dar mai ales titluri de campioană europeană, campioană mondială și medalii olimpice. Ea a participat efectiv la Jocurile Olimpice de cinci ori.

Reclamanta aparține Deutsche Eisschnelllauf Gemeinschaft (« DESG »), care este ea însăși membră a International Skating Union (« ISU »), federația internațională de patinaj. Sediul ei este la Lausanne.

Între 4 februarie 2000 și 30 aprilie 2009, reclamanta a fost supusă unor teste antidoping foarte numeroase, intrând în special în cadrul unui program al ISU destinat să stabilească profilul sangvin al atleților. În special, aceste teste includeau parametri cum ar fi hemoglobina, hematocritul și reticulocitoza. Aceasta din urmă valoare, care măsoară numărul de globule roșii tinere, este un indicator al producției de globule roșii de către măduva osoasă. Conform ISU, această rată este considerată normală atunci când se situează între 0,4 și 2,4 %. Rezultatele testelor efectuate pe reclamantă au arătat valori mult mai mari, scăzând brusc puțin după aceea.

Pe 6 februarie 2009, toți atleții care au participat la campionatele mondiale de patinaj de viteză urmând să aibă loc pe 7 și 8 februarie 2009 la Hamar în Norvegia au fost supuși testelor sanguine. Rata reticulocitelor reclamantei a fost măsurată la 3,49 %. Două noi teste efectuate a doua zi au confirmat primul rezultat (3,54 și 3,38 %). Medicul ISU a informat DESG și reclamanta de această rată « anormală ». DESG i-a interzis să participe la cursa din 8 februarie, în timp ce ratele de hemoglobină și hematocrit nu o cereau.

Pe 18 februarie 2009, un nou test în afara comcererei a arătat o rată de 1,37 %.

După examinarea profilului sangvin al reclamantei, ISU a introdus o plângere în fața Comisiei sale de Disciplină. O ședință a fost ținută la Berna pe 29 și 30 iunie 2009.

Prin decizie din 1 er iulie 2009, comisia a pronunțat suspendarea reclamantei pentru o perioadă de doi ani la data de 9 februarie 2009.

Pe 21 iulie 2009, reclamanta și DESG au apelat această decizie în fața Tribunalului Arbitral al Sportului (« TAS »).

Pe 17 august 2009, acesta din urmă a făcut cunoscut părților – reclamanta și DESG, opuse ISU – componența formației arbitrale. Nici un comentariu nu a fost formulat cu privire la aceasta în cursul procedurii în fața TAS.

Pe 16 septembrie 2009, reclamanta a cerut TAS să poată exercita un drept de duplă. TAS a autorizat-o să prezinte noi mijloace de probă, cu condiția să se refere la examene medicale care o privesc.

Pe 29 septembrie 2009, TAS s-a pronunțat asupra continuării procedurii. O ședință a fost fixată pe 22 și 23 octombrie 2009. Actul a fost semnat de părți.

Pe 14 octombrie 2009, reclamanta a trimis piese noi TAS.

Pe 19 octombrie 2009, TAS a constatat că cea mai mare parte a pieselor trimise pe 14 octombrie de reclamantă nu se refereau la examene medicale care o privesc, ci constituiau de fapt o duplă. El a încorporat în dosar doar piesele corespunzătoare indicațiilor furnizate ca răspuns la cererea din 16 septembrie 2009.

Pe 21 octombrie 2009, DESG a trimis TAS o nouă scrisoare precum și o expertiză suplimentară. TAS nu le-a încorporat în dosar, bazând-se pe decizia sa din 19 octombrie 2009. El a respins de asemenea cererea reclamantei destinată a permite managerului ei să asiste la ședință.

Ședința a avut loc după cum era prevăzut la Lausanne pe 22 și 23 octombrie 2009, cu ușile închise. Doisprezece experți desemnați de părți au fost ascultați. Ei au putut fi întrebați liber.

Prin faxuri din 23 și 24 noiembrie 2009, reclamanta a cerut redeschiderea procedurii, din motiv că unul din experți nu participase la ședință, pentru că și-ar fi schimbat opinia pe baza noilor elemente aduse pe 19 octombrie. Din acest motiv, ISU ar fi preferat deci să nu-l desemneze pentru ședință.

Prin sentință din 25 noiembrie 2009, TAS a respins această cerere și a confirmat suspendarea de doi ani, decalând-o cu 24 de ore. El a considerat în fapt că ar fi trebuit să se aplice la data de 8 februarie mai degrabă decât de la 9 februarie 2009.

Pe 7 decembrie 2009, reclamanta a depus un recurs la Tribunalul Federal, concluzionând anularea sentinței TAS. Ea a susținut că TAS, ca atare, nu constituia un tribunal « independent și imparțial », că președintele lui nu fusese imparțial, și i-a reproșat că nu ținuse o ședință publică. Ea s-a plâns de asemenea de o încălcare a dreptului ei de a fi auzită și a invocat diferite argumente referitoare la ordinea publică.

Reclamanta a cerut ca efectul suspensiv să fie acordat recursului ei și a cerut diverse măsuri provizorii și supraprovizorii. Din cauza urgenței invocate de reclamantă privind Jocurile Olimpice din 2010 de la Vancouver, Tribunalul Federal a tratat recursul ca o prioritate. El a renunțat la schimbul obișnuit de acte.

Prin două decizii din 7 și 8 decembrie 2009, Tribunalul Federal a autorizat reclamanta să participe la antrenamente și la cursa de 3000 de metri a unei manșe a cupei mondiale la Salt Lake City, care ar putea valida calificarea pentru Jocurile Olimpice. Prin decizie din 11 decembrie 2009, a respins cererea sa privind 1500 de metri.

Prin decizii din 22 și 30 decembrie 2009, a respins alte cereri de măsuri supraprovizorii.

Prin decizie din 26 ianuarie 2010, a respins cererea de efect suspensiv și două noi cereri de măsuri supraprovizorii. 2. Sentința Tribunalului Federal din 10 februarie 2010

Prin sentință din 10 februarie 2010, Tribunalul Federal a respins recursul reclamantei. Primul aspect al reclamației, relativ la independența TAS ca atare, trebuia respins având în vedere jurisprudența anterioară pe această temă, conform căreia independența TAS, adevărat tribunal arbitral, era suficientă în special în fața CIO, drept urmare sentințele sale puteau fi comparate cu hotărârile pronunțate de un tribunal de stat. Al doilea aspect, relativ la imparțialitatea președintelui formației arbitrale, era de asemenea nefondat pentru că se baza pe o critică prea vagă și neîntemeie, reclamanta limitând-se la susținerea că ar fi pretins în trecut, ca avocat, să reprezinte « linia dură » a luptei împotriva dopajului.

Apoi, Tribunalul Federal a judecat că art. 6 § 1 din Convenție nu era aplicabil procedurilor de arbitraj voluntar, fără a examina dacă era vorba de un arbitraj voluntar sau forțat. Prin urmare, reclamanta nu avea niciun drept la o ședință publică, chiar dacă ținerea unei asemenea ședințe ar fi fost « de dorit » (« wünschenswert ») atunci când, cum era cazul aici, sportivul o cerea.

Tribunalul Federal a respins de asemenea, în măsura în care le-a declarat admisibile, argumentele diferite privind dreptul de a fi auzit și ordinea publică. B. Tribunalul Arbitral al Sportului (TAS) și Consiliul Internațional de Arbitraj în Materie de Sport (CIAS)

TAS a fost oficial creat pe 30 iunie 1984, data intrării în vigoare a Statutului seu, în scopul de a rezolva litigiile legate de sport. Sediul lui a fost fixat la Lausanne. Instituție de arbitraj autonomă din punct de vedere organizațional, dar fără personalitate juridică, era compusă inițial din șaizeci de membri, desemnați în proporție de unu sfert fiecare de Comitetul Internațional Olimpic (« CIO »), Federațiile Internaționale (« FI »), Comitetele Olimpice Naționale (« CON ») și Președintele CIO. Cheltuielile de funcționare ale TAS erau suportate de CIO, competent pentru a modifica Statutul acestui tribunal (pentru mai multe detalii, a se vedea sentința Tribunalului Federal ATF 119 II 271, considerent 3b).

Într-o sentință dată în 1993, Tribunalul Federal a formulat rezerve cu privire la independența TAS în raport cu CIO, din cauza legăturilor organice și economice existente între cele două instituții. Potrivit lui, era de dorit ca să se asigure o independență crescută a TAS în raport cu CIO (ATF 119 II 271, considerent 3b). Această sentință a dus la o reformă importantă a TAS.

Principalele noutăți au constat în crearea la Paris, pe 22 iunie 1994, a Consilului Internațional de Arbitraj în Materie de Sport (« CIAS ») și în redactarea Codului de arbitraj în materie de sport (« Cod »), intrat în vigoare pe 22 noiembrie 1994.

Fundație de drept privat supusă dreptului elvețian, CIAS, al cărui sediu este la Lausanne (articolul S1 din Cod), este compus din 20 de membri giurist de nivel înalt. Membrii CIAS sunt desemnați pentru o perioadă reînnoibilă de patru ani.

CIAS are în special misiunea de a salvgarda independența TAS și drepturile părților (articolul S2 din Cod). Exercitând diverse funcții, îi revine în particular, să adopte și să modifice Codul, să administreze și să finanțeze TAS, să stabilească lista arbitrilor TAS care pot fi aleși de părți, să judece în materie de recuzare și de revocare a arbitrilor și să numească Secretarul General al TAS (articolul S6 din Cod).

TAS stabilește formații care sunt încărcate cu trancherea litigiilor apărând în domeniul sportului. El este compus din două Camere, și anume Camera de Arbitraj Ordinară și Camera Arbitrală de Apel (articolul S12 din Cod). Prima se ocupă cu litigiile supuse TAS în calitate de instanță unică (executare de contracte, răspundere civilă, etc.), în timp ce cea din urmă cunoaște recursuri îndreptate împotriva deciziilor disciplinare luate în instanță de fond de către organisme sportive, cum sunt federațiile (de exemplu suspendarea unui atlet din cauza dopajului, brutalităților pe teren sau jigniri aduse unui arbitru de joc).

Arbitrii TAS sunt numărul de 150 cel puțin și nu sunt atribuiți unei Camere particulare (articolele S13 și S18 din Cod). CIAS stabilește lista, care este ținută la zi și publicată (articolul S15 din Cod), apelând la personalități având o pregătire juridică și competență recunoscută în materie de sport, respectând în același timp următoarea distribuție (articolul S14 din Cod) și asigurând, cât de mult posibil, o reprezentare echitabilă a continentelor (articolul S16 din Cod) : în proporție de 1/5 eme fiecare, arbitrii sunt selectați printre persoanele propuse de CIO, FI și CON, alese în sânul lor sau în afară ; pentru 1/5 eme , arbitrii sunt aleși printre persoane independente de aceste organisme ; în sfârșit, ultimul grup de arbitri (1/5 eme ) este ales, după consultări adecvate, în vederea salvgardării intereselor atleților. Doar arbitrii figurând pe lista astfel constituită – ei rămân pe ea înscriși pentru o perioadă reînnoibilă de patru ani (articolul S13 din Cod) – pot ședea într-o formare (articolul R33, R38 și R39 din Cod).

Când sunt chemați să ședeie, arbitrii trebuie să semneze o declarație solemnă de independență (articolul S18 din Cod). Mai departe, arbitrul are obligația de a dezvălui imediat orice circumstanță susceptibilă de a compromite independența sa în raport cu părțile sau cu una din ele (articolul R33 din Cod). El poate fi de altfel recuzat atunci când circumstanțele permit să se îndoiască în mod legitim de independența sa. Recuzarea, care este competența exclusivă a CIAS, trebuie cerută fără întârziere de la cunoașterea cauzei de recuzare (articolul R34 din Cod). Când formația este compusă din trei arbitri, în absența unei convenții, fiecare parte desemnează arbitrul ei, iar Președintele formației este ales de cei doi arbitri sau, în absența unui acord, numit de Președintele Camerei (articolul R.40.2 din Cod). Arbitrii desemnați de părți sau de alți arbitri sunt considerați numiți doar după confirmare de Președintele Camerei. Odată constituită formația, dosarul este transmis arbitrilor pentru ca aceștia să instruiască cauza și să-și pronunțe sentința.

Compus inițial din 60 de membri, TAS numără astazi aproape 300 de arbitri. Conform Secretarului General al acestuia, toate FI olimpice au recunoscut jurisdicția sa, drept urmare a devenit, de-a lungul anilor, o instituție indispensabilă în lumea sportului. C. Dreptul și practica interne și internaționale relevante 1. Constituția și Regulamentele Generale ale ISU (versiunea 2012) art. 25 « Appeals against decisions of the [Disciplinary Commission], and of the Council when allowed by explicit provision of this Constitution, may be filed with the Appeals Arbitration Division of the Court of Arbitration for Sport (CAS), Lausanne, Switzerland. » Regula 131 « (...) Each Competitor, Official and Member must sign a Declaration form confirming familiarity with and acceptance of the ISU Statutes governing participation in ISU Events and activities. (...) The Declaration forms shall include (but not be limited to) the following subjects : a. All Competitors, Officials and Members shall acknowledge acceptance of : i) the applicability the Constitution, which establishes an ISU Disciplinary Commission (Article 24) and recognizes the Court of Arbitration for Sport (CAS), in Lausanne, Switzerland as the arbitration tribunal authorized to issue final and binding awards involving the ISU, its Members and all participants in ISU activities, excluding all recourse to ordinary courts (Articles 25 & 26) ; (...) » 2. Regulamentul Antidoping al ISU (versiunea din 10 octombrie 2012) art. 13 « (...) 13.2.1 Appeals Involving International-Level Skaters In cases arising from an International Event or in cases involving International-Level Skaters , the decision of the ISU Disciplinary Commission may be appealed exclusively to CAS in accordance with the provisions applicable before such court. The International Olympic Committee (IOC) Anti-Doping Rules in effect for the Olympic Winter Games shall govern appeals from decisions made under such IOC Rules. (...) » 3. Codul de Arbitraj în Materie de Sport (versiunea din 1 er ianuarie 2012) Articolul R34 – Recuzare « Un arbitru poate fi recuzat atunci când circumstanțele permit să se îndoiască în mod legitim de independența sa. Recuzarea trebuie cerută în decurs de șapte zile de la cunoașterea cauzei de recuzare. Recuzarea este competența exclusivă a Biroului CIAS care poate decide liber să trimită un caz la CIAS. Biroul CIAS sau CIAS judecă, pe cerere motivată a unei părți, după ce a invitat celelalte părți, arbitrul în cauză și ceilalți arbitri să ia poziție în scris. Biroul CIAS sau CIAS redă o decizie sumar motivată și poate decide să o publice. » Articolul R47 – Apel « Un apel împotriva unei decizii a unei federații, asociații sau alt organism sportiv poate fi depus la TAS dacă statuturile sau regulamentele organului sportiv respectiv prevăd acest lucru sau dacă părțile au încheiat o convenție particulară de arbitraj și în măsura în care apelantul a epuizat caile de droit anterioare apelului de care dispune în conformitate cu statuturile sau regulamentele organismului sportiv respectiv. (...) » Articolul R57 – Putere de Examinare, Procedură Orală « (...) După consultarea părților, Formația poate, dacă se consideră suficient informată, să nu țină ședință. În timpul ședinței, dezbateri au loc cu ușile închise, decât dacă vreodată partajează acordul contrar. (...) » Articolul R59 – Sentință « (...) Înainte de semnarea sentinței, aceasta trebuie transmisă Secretarului General al TAS. Acesta poate face rectificări de formă pur și poate atrage atenția Formației asupra unor chestiuni de principiu fundamentale. Opiniile disidente eventuale nu sunt recunoscute de TAS și nu sunt notificate. (...) » 4. Legea Federală privind Dreptul Internațional Privat, din 18 decembrie 1987 art. 190 « 1. Sentința este definitivă din momentul comunicării sale. 2. Ea nu poate fi contestată decât : a. atunci când arbitrul unic a fost desemnat neregulamentar sau tribunalul arbitral compus neregulamentar; b. atunci când tribunalul arbitral s-a declarat în mod greșit competent sau incompetent; c. atunci când tribunalul arbitral a judecat dincolo de cererile din care era învestit sau atunci când a omis să se pronunțe pe una din cereri; d. atunci când egalitatea părților sau dreptul lor de a fi auzite în procedură contradictorie nu au fost respectate; e. atunci când sentința este incompatibilă cu ordinea publică. 3. În cazul unei decizii incidente, doar recursul pentru motivele prevăzute la al. 2, lit. a și b, este deschis ; termenul curge din comunicarea deciziei. » art. 191 « Recursul este deschis doar în fața Tribunalului Federal. Procedura este reglementată de art. 77 din legea din 17 iunie 2005 privind Tribunalul Federal. » 5. Jurisprudența Tribunalului Federal

Cu privire la chestiunea dacă un atlet profesionist trebuie considerat ca « forțat » să se supună unei jurisdicții arbitrale, într-o cauză privind un jucător de tenis profesionist, Tribunalul Federal s-a pronunțat în acești termeni printr-o sentință din 22 martie 2007, publicată în colecția oficială (ATF 133 III 235) : « 4.3.2.2 (...) Sportul de comcerere se caracterizează printr-o structură foarte ierarhizată, atât la nivel internațional, cât și la nivel național. Stabilite pe o axă verticală, relațiile dintre atleți și organizații care se ocupă de diferitele discipline sportive se disting în felul acesta din relațiile orizontale pe care partidele unui raport contractual le creează (ATF 129 III 445 considerent 3.3.3.2 pag. 461). Această diferență structurală între cele două tipuri de relații nu este fără influență asupra procesului volitiv care duce la formarea oricărui acord. În principiu, atunci când două părți negociază pe picior de egalitate, fiecare dintre ele exprimă voința fără a fi supusă voinței celeilalte. Aceasta este în general cazul în cadrul relațiilor comerciale internaționale. Situația este cu totul diferită în domeniul sportului. Dacă exceptăm cazul - destul de teoretic - în care un atlet renumit, din cauza notorietății sale, ar fi în măsură să dicteze condițiile sale federației internaționale care reglementează sportul pe care îl practică, experiența arată că, de cele mai multe ori, un sportiv nu va avea spații libere în raport cu federația sa și va trebui să se supună, volantem nolentes, dorințelor acesteia. Așa că atletul care dorește să participe la o comcerere organizată sub controlul unei federații sportive al cărei regulament prevede recurgerea la arbitraj nu va avea altă alegere decât să accepte clauza arbitrală, în special aderând la statuturile federației sportive în cauză în care această clauză a fost inserată, cu atât mai mult dacă e vorba de un sportiv profesionist. El va fi confruntat cu următoarea dilemă: consimți la arbitraj sau practică sportul în amator (...). Pus în fața alternativei de a se supune unei jurisdicții arbitrale sau de a practica sportul « în grădina sa » (...) privind comcererile « la televiziune » (...), atletul care dorește să se confrunte cu adversari adevărați sau care trebuie să o facă pentru că aceasta este singura sa sursă de venit (premii în bani sau în natură, venituri din publicitate, etc.) va fi forțat, de fapt, să opteze, nolens volens , pentru primul termen al acestei alternative. Din motive identice, este evident că renunțarea la recurs împotriva unei sente viitoare, atunci când provine de la un atlet, nu va fi în general o chestiune a unei voințe liber exprimate. Hotărârea care va rezulta din concordanța dintre voința astfel manifestată și cea exprimată de organizația sportivă interesată se va găsi, prin urmare, afectat ab ovo din cauza consimțământului obligatoriu dat de una din părți. Or, acceptând în avans să se supună oricărei sente viitoare, sportivul, cum am văzut, se va priva imediat de dreptul de a face sancționată mai târziu încălcarea de principii fundamentale și a garanțiilor procedurale esențiale pe care ar putea să o comită tribunalul arbitral chemat să se pronunțe asupra cazului său. De altfel, cu privire la o măsură disciplinară pronunțată împotriva sa, cum este suspendarea, care nu necesită implementarea unei proceduri de exequatur , nu va avea posibilitatea de a formula griefuri pe această temă în fața judecătorului executării forțate. Prin urmare, având în vedere importanța, renunțarea la recurs nu trebuie, în principiu, să poată fi opusă atletului, chiar atunci când satisface cerințele formale fixate în art. 192 al. 1 LDIP (...). Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât refuzul de a intra în materia recursului unui atlet care nu a avut altă alegere decât să accepte renunțarea la recurs pentru a fi admis să participe la comcereri apare de asemenea discutabil privind art. 6 par. 1 CEDO (...). »

Un an mai târziu, Tribunalul Federal se pronunță după cum urmează într-o cauză privind un organizator de meciuri de fotbal (sentința din 20 martie 2008, 4A_506/2007) : « 3.2 (...) Este locul de a observa că avem de-a face aici, contrar pentru marea majoritate a cauzelor TAS supuse Tribunalului Federal, cu un litigiu din procedura de arbitraj ordinară, în sensul art. R38 ss din Cod, și nu din procedura arbitrală de apel consecutivă contestării unei decizii luate de un organ al unei federații sportive care acceptase jurisdicția TAS (cf. art. R47 ss din Cod). Prin aceasta, diferența supusă TAS, relativ la executarea contractului internațional în cauză, avea toate caracteristicile acestora care fac obiectul unui arbitraj comercial obișnuit, dacă nu ar fi contextul sportiv în care s-a înscris. Acest litigiu opunea parte plasate pe picior de egalitate, care alegese să o facă judecată pe cale arbitrală și care nu ignorau nimic din miza financiară pe care o comporta; situația lor era cu totul diferită, sub acest unghi, a celui al unui simplu sportiv profesionist opus unei federații internaționale puternice (cf. ATF 133 III 235 considerent 4.3.2.2). »

Într-o sentință din 2 iunie 2010 (4A_320/2009), Tribunalul Federal a confirmat una din componentele sentinței sale pronunțate în prezenta cauză. Litigiul a privit un jucător de fotbal profesionist. « 2. Se pretinde în mod greșit de recurenți, sub unghiul articolului 6 CEDO, o încălcare a dreptului la procedură publică, întrucât, în conformitate cu jurisprudența relevantă a Tribunalului Federal, această dispoziție nu se aplică procedurilor de arbitraj voluntar. [traducerea secretariatulului] » PRETENȚII Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta estimează că Comisia de Disciplină a International Skating Union (ISU) și Tribunalul Arbitral al Sportului (TAS) nu sunt tribunale independente și imparțiale. CIO ar exercita controlul pe TAS. În plus, propriul Secretar General al acesteia ar avea facultatea de a influența sentințele. Reclamanta se plânge de asemenea că nu a beneficiat de o ședință publică în fața Comisiei de Disciplină a ISU, nici în fața TAS, nici în fața Tribunalului Federal, și aceasta în pofida cererii sale. Mereu pe terenul articolului 6 § 1 din Convenție, reclamanta susține că dreptul ei la un proces echitabil nu ar fi fost respectat, în măsura în care dreptul elvețian nu ar prevede nicio instanță competentă să reexamineze stabilirea faptelor după TAS și pentru că Tribunalul Federal ar avea doar o putere de examinare foarte limitată. În sfârșit, invocând art. 6 § 2 din Convenție, reclamanta estimează că procedura în fața TAS este contrară principiului prezumției de nevinovăție.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. 1. La genèse de la présente affaire

Patineuse de vitesse professionnelle, la requérante fait partie des athlètes de sports d’hiver les plus titrés de tous les temps. Se hissant parmi les meilleures patineuses de vitesse du monde dès 1988, elle remporta diverses compétitions en Allemagne, mais surtout des titres de championne européenne, de championne du monde, et des médailles olympiques. Elle participa en effet aux Jeux olympiques à cinq reprises.

La requérante appartient à la Deutsche Eisschnelllauf Gemeinschaft (« DESG »), qui est elle-même membre de l’ International Skating Union (« ISU »), la fédération internationale de patinage. Son siège est à Lausanne.

Entre le 4 février 2000 et le 30 avril 2009, la requérante fut soumise à de très nombreux tests antidopage, entrant notamment dans le cadre d’un programme de l’ISU visant à établir le profil sanguin des athlètes. En particulier, ces tests incluaient des paramètres tels que l’hémoglobine, l’hématocrite et la réticulocytose. Cette dernière valeur, qui mesure le nombre de jeunes globules rouges, est un indicateur de la production de globules rouges par la moelle osseuse. Selon l’ISU, ce taux est considéré comme normal lorsqu’il se situe entre 0,4 et 2,4 %. Les résultats des tests effectués sur la requérante montrèrent des valeurs largement supérieures, chutant abruptement peu après.

Le 6 février 2009, l’ensemble des athlètes participant aux championnats du monde de patinage de vitesse devant avoir lieu les 7 et 8 février 2009 à Hamar en Norvège furent soumis à des tests sanguins. Le taux de réticulocytes de la requérante fut mesuré à 3,49 %. Deux nouveaux tests effectués le jour suivant confirmèrent le premier résultat (3,54 et 3,38 %). Le médecin de l’ISU informa la DESG et la requérante de ce taux « anormal ». La DESG lui interdit de participer à la course du 8 février, alors que les taux d’hémoglobine et d’hématocrite ne l’exigeaient pas.

Le 18 février 2009, un nouveau test hors compétition montra un taux de 1,37 %.

Après l’examen du profil sanguin de la requérante, l’ISU introduisit une plainte par devant sa Commission de discipline. Une audience fut tenue à Berne les 29 et 30 juin 2009.

Par décision du 1 er juillet 2009, la commission prononça la suspension de la requérante pour une période de deux ans à compter du 9 février 2009.

Le 21 juillet 2009, la requérante et la DESG firent appel de cette décision devant le Tribunal arbitral du sport (« TAS »).

Le 17 août 2009, celui-ci fit connaître aux parties – la requérante et la DESG, opposées à l’ISU – la composition de la formation arbitrale. Aucun commentaire ne fut formulé à ce sujet durant la procédure devant le TAS.

Le 16 septembre 2009, la requérante demanda au TAS à pouvoir exercer un droit de réplique. Le TAS l’autorisa à présenter de nouveaux moyens de preuve, pour autant qu’ils aient trait à des examens médicaux la concernant.

Le 29 septembre 2009, le TAS se détermina sur la suite de la procédure. Une audience fut fixée aux 22 et 23 octobre 2009. L’acte fut signé par les parties.

Le 14 octobre 2009, la requérante fit parvenir de nouvelles pièces au TAS.

Le 19 octobre 2009, le TAS constata que la majeure partie des pièces adressées le 14 octobre par la requérante ne se rapportaient pas à des examens médicaux la concernant, mais constituaient en réalité une réplique. Il ne versa au dossier que les pièces correspondant aux indications fournies en réponse à la requête du 16 septembre 2009.

Le 21 octobre 2009, la DESG fit parvenir au TAS une nouvelle écriture ainsi qu’une expertise supplémentaire. Le TAS ne les versa pas au dossier, s’appuyant sur sa décision du 19 octobre 2009. Il rejeta également la demande de la requérante visant à permettre à son manager d’assister à l’audience.

L’audience eut lieu comme prévu à Lausanne les 22 et 23 octobre 2009, à huis clos. Douze experts désignés par les parties furent entendus. Elles purent les interroger librement.

Par télécopies des 23 et 24 novembre 2009, la requérante demanda la réouverture de la procédure, au motif que l’un des experts n’avait pas participé à l’audience, car il aurait changé d’avis sur la base des nouveaux éléments apportés le 19 octobre. Pour cette raison, l’ISU aurait donc préféré ne pas le désigner pour l’audience.

Par sentence du 25 novembre 2009, le TAS rejeta cette demande et confirma la suspension de deux ans, en la décalant de 24 heures. Il considéra en effet qu’elle devait s’appliquer à compter du 8 février plutôt que du 9 février 2009.

Le 7 décembre 2009, la requérante déposa un recours auprès du Tribunal fédéral, concluant à l’annulation de la sentence du TAS. Elle fit valoir que le TAS, en tant quel tel, ne constituait pas un tribunal « indépendant et impartial », que son président n’avait pas été impartial, et lui reprocha de ne pas avoir tenu d’audience publique. Elle se plaignit également d’une violation de son droit d’être entendu et invoqua différents moyens relatifs à l’ordre public.

La requérante demanda que l’effet suspensif soit octroyé à son recours et requit diverses mesures provisoires et superprovisoires. En raison de l’urgence invoquée par la requérante au regard des Jeux olympiques de 2010 à Vancouver, le Tribunal fédéral traita le recours en priorité. Il renonça à l’échange usuel d’écritures.

Par deux décisions des 7 et 8 décembre 2009, le Tribunal fédéral autorisa la requérante à participer aux entraînements et à la course du 3000 mètres d’une manche de la coupe du monde à Salt Lake City, pouvant valoir qualification pour les Jeux olympiques. Par décision du 11 décembre 2009, il rejeta sa demande concernant le 1500 mètres.

Par des décisions des 22 et 30 décembre 2009, il rejeta d’autres demandes de mesures superprovisoires.

Par décision du 26 janvier 2010, il rejeta la requête d’effet suspensif et deux nouvelles demandes de mesures superprovisoires. 2. L’arrêt du Tribunal fédéral du 10 février 2010

Par arrêt du 10 février 2010, le Tribunal fédéral rejeta le recours de la requérante. Le premier volet du grief, relatif à l’indépendance du TAS en tant que tel, devait être rejeté eu égard à la jurisprudence antérieure à ce sujet, selon laquelle l’indépendance du TAS, véritable tribunal arbitral, était suffisante notamment vis-à-vis du CIO, de sorte que ses sentences pouvaient être comparées aux jugements rendus par un tribunal étatique. Le second volet, relatif à l’impartialité du président de la formation arbitrale, était lui aussi mal fondé car basé sur une critique trop vague et non étayée, la requérante se bornant à faire valoir qu’il aurait par le passé, en tant qu’avocat, prétendu représenter la « ligne dure » de la lutte contre le dopage.

En outre, le Tribunal fédéral jugea que l’article 6 § 1 de la Convention n’était pas applicable aux procédures d’arbitrage volontaire, sans examiner s’il s’agissait d’un arbitrage volontaire ou forcé. Par conséquent, la requérante ne disposait d’aucun droit à une audience publique, même si la tenue d’une telle audience serait « souhaitable » (« wünschenswert ») lorsque, comme en l’espèce, le sportif en fait la demande.

Le Tribunal fédéral rejeta encore, dans la mesure où il les déclara recevables, les différents moyens relatifs au droit d’être entendu et à l’ordre public. B. Le Tribunal arbitral du sport (TAS) et le Conseil international de l’arbitrage en matière de sport (CIAS)

Le TAS fut officiellement créé le 30 juin 1984, date de l’entrée en vigueur de son Statut, dans le but de résoudre les litiges relatifs au sport. Son siège a été fixé à Lausanne. Institution d’arbitrage autonome au plan de l’organisation, mais sans personnalité juridique, il était composé à l’origine de soixante membres, désignés à raison d’un quart chacun par le Comité international olympique (« CIO »), les Fédérations internationales (« FI »), les Comités nationaux olympiques (« CNO ») et le Président du CIO. Les frais de fonctionnement du TAS étaient supportés par le CIO, compétent pour modifier le Statut de ce tribunal (pour plus de détails, cf. l’arrêt du Tribunal fédéral ATF 119 II 271, consid. 3b).

Dans un arrêt rendu en 1993, le Tribunal fédéral formula des réserves quant à l’indépendance du TAS par rapport au CIO, en raison des liens organiques et économiques existant entre les deux institutions. Selon lui, il était souhaitable que l’on assurât une indépendance accrue du TAS à l’égard du CIO (ATF 119 II 271, consid. 3b). Cet arrêt a entraîné une importante réforme du TAS.

Les principales nouveautés consistèrent en la création à Paris, le 22 juin 1994, du Conseil International de l’Arbitrage en matière de sport (« CIAS ») et dans la rédaction du Code de l’arbitrage en matière de sport (« Code »), entré en vigueur le 22 novembre 1994.

Fondation de droit privé soumise au droit suisse, le CIAS, dont le siège est à Lausanne (article S1 du Code), est composé de 20 membres juristes de haut niveau. Les membres du CIAS sont désignés pour une période renouvelable de quatre ans.

Le CIAS a notamment pour mission de sauvegarder l’indépendance du TAS et les droits des parties (article S2 du Code). Exerçant diverses fonctions, c’est à lui qu’il incombe, en particulier, d’adopter et de modifier le Code, d’administrer et de financer le TAS, d’établir la liste des arbitres du TAS pouvant être choisis par les parties, de statuer en matière de récusation et de révocation des arbitres et de nommer le Secrétaire général du TAS (article S6 du Code).

Le TAS établit des formations qui sont chargées de trancher les litiges survenant dans le domaine du sport. Il est composé de deux Chambres, soit la Chambre d’arbitrage ordinaire et la Chambre arbitrale d’appel (article S12 du Code). La première s’occupe des litiges soumis au TAS en qualité d’instance unique (exécution de contrats, responsabilité civile, etc.), tandis que la seconde connaît des recours dirigés contre des décisions disciplinaires prises en dernière instance par des organismes sportifs, tels que les fédérations (par ex. suspension d’un athlète pour cause de dopage, de brutalités sur un terrain ou d’injures envers un arbitre de jeu).

Les arbitres du TAS sont au nombre de 150 au moins et ils ne sont pas attribués à une Chambre particulière (articles S13 et S18 du Code). Le CIAS en établit la liste, qui est tenue à jour et publiée (article S15 du Code), en faisant appel à des personnalités ayant une formation juridique et une compétence reconnue en matière de sport, tout en respectant la répartition suivante (article S14 du Code) et en veillant, autant que possible, à une représentation équitable des continents (article S16 du Code) : à raison d’1/5 ème chacun, les arbitres sont sélectionnés parmi les personnes proposées par le CIO, les FI et les CNO, choisies en son/leur sein ou en dehors ; pour 1/5 ème , les arbitres sont choisis parmi des personnes indépendantes de ces organismes ; enfin, le dernier groupe d’arbitres (1/5 ème ) est choisi, après des consultations appropriées, en vue de sauvegarder les intérêts des athlètes. Seuls les arbitres figurant sur la liste ainsi constituée – ils y restent inscrits pendant une période renouvelable de quatre ans (article S13 du Code) – peuvent siéger dans une formation (article R33, R38 et R39 du Code).

Lorsqu’ils sont appelés à siéger, les arbitres doivent signer une déclaration solennelle d’indépendance (article S18 du Code). Au demeurant, l’arbitre a l’obligation de révéler immédiatement toute circonstance susceptible de compromettre son indépendance à l’égard des parties ou de l’une d’elles (article R33 du Code). Il peut d’ailleurs être récusé lorsque les circonstances permettent de douter légitimement de son indépendance. La récusation, qui est de la compétence exclusive du CIAS, doit être requise sans délai dès la connaissance de la cause de récusation (article R34 du Code). Lorsque la formation est composée de trois arbitres, à défaut de convention, chaque partie désigne son arbitre, et le Président de la formation est choisi par les deux arbitres ou, à défaut d’entente, nommé par le Président de Chambre (article R.40.2 du Code). Les arbitres désignés par les parties ou par d’autres arbitres ne sont réputés nommés qu’après confirmation par le Président de la Chambre. Une fois la formation constituée, le dossier est transmis aux arbitres pour qu’ils instruisent la cause et rendent leur sentence.

Composé au départ de 60 membres, le TAS compte aujourd’hui près de 300 arbitres. Selon son Secrétaire général, toutes les FI olympiques en ont reconnu la juridiction, de sorte qu’il est devenu, au cours des années, une institution incontournable dans le monde du sport. C. Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents 1. La Constitution et les Règlements généraux de l’ISU (version 2012) Article 25 « Appeals against decisions of the [Disciplinary Commission], and of the Council when allowed by explicit provision of this Constitution, may be filed with the Appeals Arbitration Division of the Court of Arbitration for Sport (CAS), Lausanne, Switzerland. » Rule 131 « (...) Each Competitor, Official and Member must sign a Declaration form confirming familiarity with and acceptance of the ISU Statutes governing participation in ISU Events and activities. (...) The Declaration forms shall include (but not be limited to) the following subjects : a. All Competitors, Officials and Members shall acknowledge acceptance of : i) the applicability the Constitution, which establishes an ISU Disciplinary Commission (Article 24) and recognizes the Court of Arbitration for Sport (CAS), in Lausanne, Switzerland as the arbitration tribunal authorized to issue final and binding awards involving the ISU, its Members and all participants in ISU activities, excluding all recourse to ordinary courts (Articles 25 & 26) ; (...) » 2. Le Règlement antidopage de l’ISU (version du 10 octobre 2012) Article 13 « (...) 13.2.1 Appeals Involving International-Level Skaters In cases arising from an International Event or in cases involving International-Level Skaters , the decision of the ISU Disciplinary Commission may be appealed exclusively to CAS in accordance with the provisions applicable before such court. The International Olympic Committee (IOC) Anti-Doping Rules in effect for the Olympic Winter Games shall govern appeals from decisions made under such IOC Rules. (...) » 3. Le Code de l’arbitrage en matière de sport (version du 1 er janvier 2012) Article R34 – Récusation « Un arbitre peut être récusé lorsque les circonstances permettent de douter légitimement de son indépendance. La récusation doit être requise dans les sept jours suivant la connaissance de la cause de récusation. La récusation est de la compétence exclusive du Bureau du CIAS qui peut décider librement de renvoyer un cas au CIAS. Le Bureau du CIAS ou le CIAS tranche, sur requête motivée d’une partie, après avoir invité les autres parties, l’arbitre concerné et les autres arbitres à prendre position par écrit. Le Bureau du CIAS ou le CIAS rend une décision sommairement motivée et peut décider de la publier. » Article R47 – Appel « Un appel contre une décision d’une fédération, association ou autre organisme sportif peut être déposé au TAS si les statuts ou règlements dudit organisme sportif le prévoient ou si les parties ont conclu une convention d’arbitrage particulière et dans la mesure aussi où l’appelant a épuisé les voies de droit préalables à l’appel dont il dispose en vertu des statuts ou règlements dudit organisme sportif. (...) » Article R57 – Pouvoir d’examen, instruction orale « (...) Après avoir consulté les parties, la Formation peut, si elle s’estime suffisamment informée, ne pas tenir d’audience. Lors de l’audience, les débats ont lieu à huis clos, sauf accord contraire des parties. (...) » Article R59 – Sentence « (...) Avant la signature de la sentence, celle-ci doit être transmise au Secrétaire général du TAS. Celui-ci peut procéder à des rectifications de pure forme et attirer l’attention de la Formation sur des questions de principe fondamentales. Les éventuelles opinions dissidentes ne sont pas reconnues par le TAS et ne sont pas notifiées. (...) » 4. La loi fédérale sur le droit international privé, du 18 décembre 1987 Article 190 « 1. La sentence est définitive dès sa communication. 2. Elle ne peut être attaquée que : a. lorsque l’arbitre unique a été irrégulièrement désigné ou le tribunal arbitral irrégulièrement composé; b. lorsque le tribunal arbitral s’est déclaré à tort compétent ou incompétent; c. lorsque le tribunal arbitral a statué au-delà des demandes dont il était saisi ou lorsqu’il a omis de se prononcer sur un des chefs de la demande; d. lorsque l’égalité des parties ou leur droit d’être entendues en procédure contradictoire n’a pas été respecté; e. lorsque la sentence est incompatible avec l’ordre public. 3. En cas de décision incidente, seul le recours pour les motifs prévus à l’al. 2, let. a et b, est ouvert ; le délai court dès la communication de la décision. » Article 191 « Le recours n’est ouvert que devant le Tribunal fédéral. La procédure est régie par l’article 77 de la loi du 17 juin 2005 sur le Tribunal fédéral. » 5. La jurisprudence du Tribunal fédéral

S’agissant de la question de savoir si un athlète professionnel devait être considéré comme « contraint » de se soumettre à une juridiction arbitrale, dans une affaire concernant un joueur de tennis professionnel, le Tribunal fédéral s’est prononcé en ces termes par un arrêt du 22 mars 2007, publié au recueil officiel (ATF 133 III 235) : « 4.3.2.2 (...) Le sport de compétition se caractérise par une structure très hiérarchisée, aussi bien au niveau international qu’au niveau national. Etablies sur un axe vertical, les relations entre les athlètes et les organisations qui s’occupent des diverses disciplines sportives se distinguent en cela des relations horizontales que nouent les parties à un rapport contractuel (ATF 129 III 445 consid. 3.3.3.2 p. 461). Cette différence structurelle entre les deux types de relations n’est pas sans influence sur le processus volitif conduisant à la formation de tout accord. En principe, lorsque deux parties traitent sur un pied d’égalité, chacune d’elles exprime sa volonté sans être assujettie au bon vouloir de l’autre. Il en va généralement ainsi dans le cadre des relations commerciales internationales. La situation est bien différente dans le domaine du sport. Si l’on excepte le cas - assez théorique - où un athlète renommé, du fait de sa notoriété, serait en mesure de dicter ses conditions à la fédération internationale régissant le sport qu’il pratique, l’expérience enseigne que, la plupart du temps, un sportif n’aura pas les coudées franches à l’égard de sa fédération et qu’il devra se plier, bon gré mal gré, aux desiderata de celle-ci. Ainsi l’athlète qui souhaite participer à une compétition organisée sous le contrôle d’une fédération sportive dont la réglementation prévoit le recours à l’arbitrage n’aura-t-il d’autre choix que d’accepter la clause arbitrale, notamment en adhérant aux statuts de la fédération sportive en question dans lesquels ladite clause a été insérée, à plus forte raison s’il s’agit d’un sportif professionnel. Il sera confronté au dilemme suivant: consentir à l’arbitrage ou pratiquer son sport en dilettante (...). Mis dans l’alternative de se soumettre à une juridiction arbitrale ou de pratiquer son sport « dans son jardin » (...) en regardant les compétitions « à la télévision » (...), l’athlète qui souhaite affronter de véritables concurrents ou qui doit le faire parce que c’est là son unique source de revenus (prix en argent ou en nature, recettes publicitaires, etc.) sera contraint, dans les faits, d’opter, nolens volens , pour le premier terme de cette alternative. Par identité de motifs, il est évident que la renonciation à recourir contre une sentence à venir, lorsqu’elle émane d’un athlète, ne sera généralement pas le fait d’une volonté librement exprimée. L’accord qui résultera de la concordance entre la volonté ainsi manifestée et celle exprimée par l’organisation sportive intéressée s’en trouvera, dès lors, affecté ab ovo en raison du consentement obligatoire donné par l’une des parties. Or, en acceptant d’avance de se soumettre à toute sentence future, le sportif, comme on l’a vu, se prive d’emblée du droit de faire sanctionner ultérieurement la violation de principes fondamentaux et de garanties procédurales essentielles que pourrait commettre le tribunal arbitral appelé à se prononcer sur son cas. En outre, s’agissant d’une mesure disciplinaire prononcée à son encontre, telle la suspension, qui ne nécessite pas la mise en œuvre d’une procédure d’ exequatur , il n’aura pas la possibilité de formuler ses griefs de ce chef devant le juge de l’exécution forcée. Partant, eu égard à son importance, la renonciation au recours ne doit, en principe, pas pouvoir être opposée à l’athlète, même lorsqu’elle satisfait aux exigences formelles fixées à l’art. 192 al. 1 LDIP (...). Cette conclusion s’impose avec d’autant plus de force que le refus d’entrer en matière sur le recours d’un athlète qui n’a eu d’autre choix que d’accepter la renonciation au recours pour être admis à participer aux compétitions apparaît également sujet à caution au regard de l’art. 6 par. 1 CEDH (...). »

Un an plus tard, le Tribunal fédéral se prononça comme suit dans une affaire concernant un organisateur de matchs de football (arrêt du 20 mars 2008, 4A_506/2007) : « 3.2 (...) C’est le lieu d’observer que l’on a affaire ici, contrairement à ce qui est le cas pour la grande majorité des affaires du TAS soumises au Tribunal fédéral, à un litige relevant de la procédure d’arbitrage ordinaire, au sens des art. R38 ss du Code, et non de la procédure arbitrale d’appel consécutive à la contestation d’une décision prise par un organe d’une fédération sportive ayant accepté la juridiction du TAS (cf. art. R47 ss du Code). En cela, le différend soumis au TAS, relativement à l’exécution du contrat international en cause, revêtait toutes les caractéristiques de ceux qui font l’objet d’un arbitrage commercial ordinaire, n’était le contexte sportif dans lequel il s’inscrivait. Ce différend mettait aux prises des parties placées sur un pied d’égalité, qui avaient choisi de le faire trancher par la voie arbitrale et qui n’ignoraient rien des enjeux financiers qu’il comportait; leur situation était bien différente, sous cet angle, de celle du simple sportif professionnel opposé à une puissante fédération internationale (cf. ATF 133 III 235 consid. 4.3.2.2). »

Dans un arrêt du 2 juin 2010 (4A_320/2009), le Tribunal fédéral confirma l’un des volets de son arrêt rendu dans la présente affaire. Le litige concernait un joueur de football professionnel. « 2. C’est à tort que les recourants font valoir, sous l’angle de l’article 6 CEDH, une violation du droit à une procédure publique, puisque, conformément à la jurisprudence pertinente du Tribunal fédéral, cette disposition ne s’applique pas aux procédures d’arbitrage volontaire. [traduction du greffe] » GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante estime que la Commission de discipline de la International Skating Union (ISU) et le Tribunal arbitral du sport (TAS) ne sont pas des tribunaux indépendants et impartiaux. Le CIO exercerait sa mainmise sur le TAS. De plus, son propre Secrétaire général aurait la faculté d’influencer les sentences. La requérante se plaint par ailleurs de ce qu’elle n’a pas bénéficié d’une audience publique devant la Commission de discipline de l’ISU, ni devant le TAS, ni devant le Tribunal fédéral, et ce malgré sa demande. Toujours sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante fait valoir que son droit à un procès équitable n’aurait pas été respecté, dans la mesure où le droit suisse ne prévoirait aucune instance compétente pour réexaminer l’établissement des faits après le TAS et parce que le Tribunal fédéral n’aurait qu’un pouvoir d’examen très limité. Enfin, invoquant l’article de 6 § 2 de la Convention, la requérante estime que la procédure devant le TAS est contraire au principe de la présomption d’innocence.