Cauza nr. 39619/06
Richard CHAPMAN
împotriva Belgiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință din 5 martie 2013 alcătuită din:
Mark Villiger,
președinte,
Ann Power-Forde,
Ganna Yudkivska,
André Potocki,
Paul Lemmens,
Helena Jäderblom,
Aleš Pejchal,
judecători,
și din Claudia Westerdiek,
grefiera secțiunii,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 18 septembrie 2006,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,
După deliberări, adoptă următoarea decizie:
1.Reclamantul, dumnul Richard Chapman, este cetățean american, născut în 1943 și rezident în Novato (Statele Unite). El este reprezentat în fața Curții de către doamna M. Dulk, avocat la Leefdaal (Belgia).
2.Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
3.Reclamantul a lucrat între 1988 și 2001 la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ("OTAN") și la agencii ale OTAN, printre care Agenția de Management al Sistemului de Comandă și Control Aerian ("NACMA") pe baza unor contracte cu durată determinată succesive.
4.La începutul anului 2001, reclamantul, prin intermediul avocatului său, a adresat OTAN și NACMA scrisori pentru a obține recunoașterea faptului că, după ce depășise cei zece ani de serviciu, era legat de aceste organizații printr-un contract cu durată nedeterminată care funcționa din 1998 și că beneficia deci de avantajele legate de acest statut, în special în ceea ce privește pensia.
5.Pe 21 martie 2002, reclamantul a citații aceste organizații în fața tribunalului muncii din Bruxelles.
6.Pe 28 mai 2002, tribunalul, pronunțând hotărâre în lipsă cu privire la părțile pârâte, a declarat cererea admisibilă și bine-fondată. A condamnat părțile pârâte solidar să plătească și/sau să recunoască reclamantului: dreptul la asistență medicală pe viață, reintegrarea sa la gradul A4 în calitate de funcționar al OTAN, promovările și creșterile salariale corespunzătoare din octombrie 2002, compensația pentru pierderea veniturilor neimpozabile din octombrie 1998, alocațiile aferente concediilor la domiciliu și concediilor anuale la care ar fi trebuit să aibă dreptul.
7.Prin citații în dată de 28 august și 10 septembrie 2002, auditorul muncii la tribunalul muncii a contestat hotărârea. Prin citație din 28 noiembrie 2002, statul belgian a contestat de asemenea hotărârea.
8.După ce a reunit cele două contestări, tribunalul muncii, prin hotărâre din 16 iulie 2003, le-a declarat inadmisibile. În ceea ce privește auditorul muncii, tribunalul a considerat că nu putea invoca o încălcare a ordinii publice. În ceea ce privește statul belgian, tribunalul a considerat că nu avea interes personal în acțiunea sa.
9.Auditorul muncii și statul belgian au sesizat curtea muncii din Bruxelles cu apel împotriva hotărârii din 16 iulie 2003. OTAN și NACMA au fost chemați în declarație de caz comun, dar aceste părți au continuat să facă defecte.
10.În fața curții muncii, părțile reclamante susțineau în primul rând că contestările lor erau admisibile. Cât privește fondul acestora, argumentau în special că OTAN beneficia în principiu de imunitate de jurisdicție și că nu exista motiv să o excludă în acest caz deoarece reclamantul ar fi putut și ar fi trebuit să recurgă la procedura internă a OTAN pentru soluționarea litigiilor personalului civil în conformitate cu art. 4.21 al regulamentului privind reclamațiile și recursurile litigiilor OTAN, anexa IX la regulamentul personalului civil al OTAN. În concluziile sale, reclamantul a explicat că a dedus din art. 61.1 al acestui regulament, potrivit căruia recursul trebuia să fie mai întâi adresat șefului imediat și apoi șefului organului OTAN interesat înainte de a fi adresat comisiei de recurs, că această procedură nu se referea la cei care, ca și el, nu mai erau în serviciu. Ca dovadă a acestui fapt, nu s-a declanșat nicio procedură în reacție la scrisorile sale.
11.Prin hotărâre din 1 februarie 2005, curtea muncii a declarat contestările hotărârii din 28 mai 2002 admisibile și a examinat deci fondul plângerilor părților reclamante. A constatat că imunitatea OTAN în fața instanțelor belgiene rezulta din actul său constitutiv. Cu referire la jurisprudența Curții în hotărârea Waite și Kennedy c. Germania [Marea Cameră] (nr. 26083/94, § 63, CEDO, 1999-I), a considerat că imunitatea de jurisdicție era admisibilă în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție. A considerat de fapt că din art. 62 al regulamentului privind personalul civil și art. 4 al regulamentului privind reclamațiile și recursurile rezulta că reclamantul avea posibilitatea de a sesiza comisia de recurs instituită prin regulamentul privind reclamațiile și recursurile litigiilor chiar dacă nu mai era în serviciu. Potrivit curții muncii, ținând seama în special de componența comisiei, de independența membrilor săi, de sfera competențelor sale, de natura contradictorie a procedurii în fața sa, de posibilitatea de a se face asistat de reprezentantul ales, de faptul că deciziile erau luate la majoritate de voturi, consemnate în scris și motivate, procedura prezenta garanții suficiente în conformitate cu Convenția și reclamantul ar fi trebuit deci să recurgă la ea. Curtea muncii a anulat hotărârea tribunalului muncii din 28 mai 2002 și a declarat acțiunea reclamantului inadmisibilă.
12.Hotărârea curții muncii nu a fost comunicată reclamantului.
13.În urma hotărârii curții muncii, reclamantul s-a adresat personal și prin intermediul avocatului său serviciilor administrative ale OTAN pentru a fi informat cum să declanșeze procedura internă de soluționare a litigiilor. Aceste scrisori au rămas fără răspuns.
14.S-a adresat de asemenea, prin e-mailuri, asociației personalului civil cu privire la fondul litigiului care-l opunea OTAN și la sfera competențelor comisiei de recurs. Ca răspuns, președintele asociației i-a reamintit că acceptase în cunoștință de cauză politica contractuală a cărei efecte se plângea și l-a informat că serviciile sale investigau posibilitățile de a duce cauza în fața comisiei de recurs. Nici o măsură nu a fost luată în continuare cu privire la acest răspuns.
15.La începutul anului 2006, reclamantul s-a adresat unui avocat la Curtea de Casație pentru a evalua șansele de succes ale unui recursuri.
16.Pe 27 martie 2006, avocatul a dat un aviz. Acesta s-a pronunțat asupra unui examen detaliat al posibilelor mijloace și a concluzionat lipsa oricărei șanse de succes a unui eventual recursuri pe motiv că curtea muncii dăduse o hotărâre conformă jurisprudenței europene și nu exista deci nimic în hotărâre, dovedit motivată, pe care Curtea de Casație să o poată pune în discuție.
17.Reclamantul nu a introdus un recursuri în casație.
18.Imunitatea de jurisdicție a OTAN rezulta din Convenția privind statutul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, al reprezentanților naționali și al personalului internațional (Ottawa, 20 septembrie 1951), ale cărei dispoziții pertinente sunt formulate după cum urmează:
Articolul IV
"Organizația posedă personalitate juridică (...)"
Articolul V
"Organizația, bunurile și activele sale (...) se bucură de imunitate de jurisdicție, (...)"
19.Relațiile dintre structurile de conducere ale OTAN și personalul civil angajat de Organizație sunt reglate de regulamentul personalului civil al OTAN, document aprobat de Consiliul Atlanticului de Nord (compus din reprezentanții permanenți ai statelor membre cu rang de ambasadori). Dispoziții pertinente ale acestui regulament pot fi rezumate după cum urmează.
20.Potrivit articolului 61.1 din regulamentul personalului civil, orice agent care are o plângere cu privire la munca sa sau la condițiile muncii sau de angajare, trebuie să sesizeze mai întâi șeful diviziei sau serviciului din care face parte, prin intermediul șefului său imediat. Potrivit articolului 61.3, dacă această procedură nu satisface agentul, acesta poate, într-o perioadă rezonabilă, să prezinte în scris "reclamația" sa șefului organului OTAN interesat în condițiile stabilite în articolele 2 și 3 din anexa IX la regulament. art. 62 din regulament dispune că dispozițiile privind "recursurile" deschise agenților, foștilor agenți sau moștenitorilor lor sunt stabilite în art. 4 din anexa IX la regulament.
21.Anexa IX la regulament conține "regulamentul privind reclamațiile și recursurile".
22.art. 4.1.1 din anexa IX instituie o comisie de recurs compusă dintr-un președinte și doi membri titulari, de naționalitate diferită. Desemnarea lor se face de Consiliul Atlanticului de Nord pentru o perioadă de trei ani, din afara personalului organizației și al delegațiilor naționale lângă Consiliu, dintre persoane cu competență dovedită, din care cel puțin una trebuie să aibă competență juridică. art. 4.1.7 dispune că membrii comisiei de recurs nu pot primi niciun mandat imperativ, nici să fie obiect al vreunei măsuri de constrângere. Se bucură, în măsura necesară pentru exercitarea eficientă a funcțiilor lor, de privilegiile și imunitățile stabilite la art. 21 din Convenția din Ottawa.
23.Comisia de recurs cunoaște litigiile de natură individuală care ar putea rezulta din orice decizie a unui șef al unui organ al OTAN luată din propria autoritate sau în aplicarea unei decizii a Consiliului și pe care un agent, fost agent sau moștenitorii săi o consideră că le face grav (art. 4.2.1 din anexă).
24.Comisia de recurs poate anula deciziile șefilor de organ contrare contractului și altor condiții de angajare ale persoanei în cauză sau dispozițiilor aplicabile regulamentului personalului civil, și poate condamna organizația să repareze dauna rezultată dintr-o neregularitate comisă de șeful unui organ al OTAN (art. 4.2.2 din anexă).
25.Recursurile trebuie depuse la secretariatul comisiei de recurs într-un termen de șaizeci de zile de la notificarea deciziei atacate. Cu toate acestea, în cazuri foarte excepționale și din motive dovedit justificate, Comisia poate admite recursuri prezentate în afara acestui termen (art. 4.3.2 din anexă).
26.Odată introduse, recursurile sunt imediat comunicate șefului organului OTAN interesat care trebuie să prezinte, în termen de șaizeci de zile de la depunerea recursului, observații în scris. Acestea sunt apoi transmise reclamantului care, pentru a prezenta o contrarăspuns în scris, are un termen de treizeci de zile (art. 4.4.1 din anexă).
27.Ședințele comisiei de recurs nu sunt publice (art. 4.7.1 din anexă).
28.Dezbaterile sunt contradictorii. Părțile interesate pot asista la dezbateri și pot dezvolta oral orice argument în sprijinul mijloacelor invocate în memoriile lor. În acest scop, se pot face asistate sau reprezentate de un membru al personalului civil sau militar al OTAN, sau de un consilier ales de ele (art. 4.7.2 din anexă).
29.Deciziile comisiei de recurs sunt luate la majoritate de voturi. Sunt pronunțate în scris. Trebuie să conțină rezumatul cercetării și dezbaterilor, precum și enunțarea motivelor reținute. Sunt notificate șefului organului OTAN interesat și reclamantului (art. 4.8.1 din anexă).
30.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului de acces la un tribunal pe motiv că nu a putut vedea "contestația" sa dezbătută în mod util în fața unei instanțe decât pe problema aplicării imunității de jurisdicție a OTAN.
31.Reclamantul susține că nu a avut acces la un tribunal în sensul articolului 6 § 1 din Convenție pe motiv că nu a putut vedea "contestația" sa dezbătută în mod util în fața instanțelor belgiene. art. 6 § 1, în partea sa pertinentă, este formulate după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de un tribunal (...) care va decide (...) cu privire la orice contestație asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...)."
32.Cu caracter preliminar, Curtea constată că, după ce a invocat motiv de plângere din cauza încălcării articolului 6 § 1 din Convenție în fața instanțelor de fond, reclamantul s-a adresat, pentru a se conforma regulilor de drept procesual civil belgian care guvernează sesizarea Curții de Casație, unui avocat la Curtea de Casație. După cum este obiceiul, acest avocat a examinat dosarul și i-a dat reclamantului un aviz cu privire la șansele de succes ale unui eventual recursuri în casație. Examinând în detaliu problema, inclusiv din perspectiva Convenției, avocatul la Curtea de Casație a estimat că nu existau șanse rezonabile de succes. A considerat că era jurisprudență constantă că deciziile instanțelor de fond aplicate corect jurisprudența Convenției nu erau puse în discuție în casație. Pe baza acestui aviz negativ, reclamantul a renunțat să se recurge în casație.
33.Asistența unui avocat la Curtea de Casație este obligatorie în materie civilă. Reclamantul a consultat un avocat în vederea introducerii unui recursuri în casație și a obținut un aviz negativ în timp ce termenul pentru introducerea unui recursuri nu a început încă să curgă, în absența unei comunicări a hotărârii curții muncii reclamantului. Pe acest ultim punct, prezenta cauză diferă de cauza Van Oosterwijck c. Belgia (hotărâre din 6 noiembrie 1980, §§ 36-40, seria A nr. 40), în care Curtea a concluzionat că cererea era inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne. Ținând seama în special de rolul preventiv al avocatului la Curtea de Casație, în interesul atât al Curții de Casație cât și al justiciabililor, Curtea consideră că în acest caz, reclamantul a făcut tot ce se putea întruna rezonabil de el pentru a epuiza căile de atac interne. Aceasta nu este de altfel contestată de Guvern.
34.În ceea ce privește calculul termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție, Curtea reamintește că, în general, termenul de șase luni începe să curgă la data deciziei definitive intervenit în cadrul procesului de epuizare a căilor de atac interne. Cu toate acestea, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar cere ca un reclamant să sesizeze Curtea cu motiv de plângere înainte ca situația referitoare la chestiunea în cauză să fi fost supusă unei decizii definitive la nivel intern. În consecință, atunci când un reclamant utilizează un recurs aparent disponibil și nu ia cunoștință decât mai târziu de existența unor circumstanțe care-l fac ineficace, poate fi indicat să se considere ca punctul de plecare al perioadei de șase luni data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit pentru prima oară să aibă cunoștință de această situație (Varnava și alții c. Turcia ([Marea Cameră], nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, § 157, CEDO 2009).
35.În cazul de față, Curtea constată că reclamantul s-a găsit precis într-o asemenea situație. A început procesul pentru introducerea unui recursuri în casație împotriva hotărârii curții muncii, dar a abandonat această idee după ce a primit un aviz negativ cu privire la șansele de succes ale unui recursuri. Curtea consideră deci că este oportun să se ia în considerare, pentru calculul termenului de șase luni, nu 1 februarie 2005, data hotărârii curții muncii, devenită acum decizia internă definitivă, ci 27 martie 2006, data avizului avocatului la Curtea de Casație informând reclamantul că un recursuri în casație ar fi fost sortit eșecului.
36.Guvernul este de părere că reclamantul nu se încadrează în "jurisdicția" statului belgian, că acesta nu a intervenit și că cererea este deci inadmisibilă pentru incompatibilitate ratione personae cu dispozițiile Convenției la fel cum Curtea a decis în cauzele Behrami și Behrami c. Franța și Saramati c. Germania, Franța și Norvegia [Marea Cameră] (decizie, nr. 78166/01, 2 mai 2007), Boivin c. 34 state membre ale Consiliului Europei (decizie, nr. 73250/01, CEDO 2008) și Connolly c. 15 state membre ale Uniunii Europene (decizie, nr. 73274/01, 9 decembrie 2008).
37.Presupunând că responsabilitatea statului belgian rezulta din punerea în cauză de reclamant a protecției drepturilor fundamentale oferite de organizația internațională în cauză, Guvernul reamintește că, în cauza Gasparini c. Italia și Belgia (decizie, nr. 10750/03, 12 mai 2009), Curtea s-a deja pronunțat asupra aceleiași proceduri interne a OTAN pusă în cauză în cazul de față. Or, în acea cauză, Curtea a estimat că procedura de soluționare a conflictelor internă OTAN nu era afectată de o "insuficiență manifeste" în sensul dat acestui termen în hotărârea Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi c. Irlanda [Marea Cameră] (nr. 45036/98, CEDO 2005-VI). Prin urmare, motivele de plângere ale reclamantului sunt evident nefondates.
38.Aceasta fiind situația, este jurisprudență constantă (vezi în special Waite și Kennedy citat mai sus) că dreptul de acces la o instanță internă nu este absolut și că poate fi limitat de principiul imunității de jurisdicție, chiar și în materie de conflicte privind contractele de muncă, dacă persoanele în cauză dispun în cadrul organizației internaționale respective de căi rezonabile pentru a-și proteja drepturile garantate de Convenție. Or, în cazul de față reclamantul dispunea de un asemenea cai de atac în fața comisiei de recurs a OTAN instituită prin regulamentul privind recursurile și plângerile. El ar fi deci putut și ar fi trebuit să urmeze această cale pe care a considerat-o pe nedrept ca neaplicabilă lui. Prin urmare și în orice caz, cererea este evident nefondată.
39.Reclamantul observă că în cauzele citate de Guvern, statele pârâte nu au intervenit și deciziile litigioase se încadrau în întregime în ordinea juridică a organizațiilor internaționale ele-însele. Situația în cazul de față este diferită deoarece statul belgian a intervenit prin intermediul instanțelor sale judiciare. Din aceasta rezulta, potrivit reclamantului, că Curtea este competentă ratione personae.
40.Potrivit reclamantului, trebuie luată în considerare tendința generală, doctrinală și jurisprudențială, de limitare a imunității acordate organizațiilor internaționale la acte de "funcție publică" și excluderea litigiilor privind contractele de muncă.
41.Presupunând, quod non, că asemenea litigii să fie acoperite de imunitatea acordată OTAN, aceasta nu este oricum absolută și trebuie pusă în balanță cu dreptul de acces la un tribunal garantat de Convenție, care nu poate fi golit de substanța sa prin jocul imunității. Responsabilitatea statelor părți poate de fapt să fie angajată dacă apare că protecția drepturilor fundamentale în cadrul organizației nu este adecvată și nu constituie deci o alternativă rezonabilă pentru soluționarea conflictului. Or, aceasta este exact situația în cazul de față, ținând seama de lacunele procedurale care caracterizează procedura în fața comisiei de recurs a OTAN: absența publicității ședințelor, lipsa obligației de reprezentare, numirea membrilor comisiei de recurs de către reprezentanți guvernamentali, etc. În plus, aparținea curții muncii să evalueze in concreto situația reclamantului și să țină seama că în cazul lui, declanșarea procedurii s-a dovedit imposibilă, ținând seama de absența reacției la contactele pe care le-a întreprins. În aceste condiții, nu i se poate reproșa faptul că nu a sesizat comisia de recurs a OTAN.
42.Curtea reamintește că potrivit articolului 1 din Convenție, statele contractante se angajează să "recunoască" persoanelor care se află sub "jurisdicția" lor drepturile și libertățile enumerate în Convenție. "Jurisdicția", în sensul acestei dispoziții, este o condiție sine qua non pentru ca un stat contractant să poată fi ținut responsabil pentru acte sau omisiuni imputabile lui care sunt la originea unei pretențiuni de încălcare a drepturilor și libertăților enumerate în Convenție (vezi, printre multe altele, Nada c. Elveția [Marea Cameră], nr. 10593/08, § 118, CEDO 2012).
43.În cazul de față, Curtea constată că plângerile reclamantului sunt îndreptate împotriva deciziei judecătorilor belgieni care, în apel, nu au examinat fondul motivelor sale din cauza imunității de jurisdicție a OTAN. Pentru a declara inadmisibilă acțiunea reclamantului, curtea muncii a observat, în special, că reclamantul dispunea, în cadrul OTAN, de o cale alternativă rezonabilă.
44.Curtea consideră că, la fel ca în situația care se prezenta în cauzele Waite și Kennedy și Bosphorus citate mai sus, competența sa ratione personae rezulta din faptul că decizia litigioasă a fost luată de un organ al statului pârât, și anume curtea muncii din Bruxelles. Aceasta este un element care diferențiază prezenta cauză de cauzele citate de Guvern, inclusiv de cauza Gasparini, precum și de alte cauze cum ar fi Galić c. Țările de Jos (decizie, nr. 22617/07, 9 iunie 2009), Blagojević c. Țările de Jos (decizie, nr. 49032/07, 9 iunie 2009), Beygo c. 46 state membre ale Consiliului Europei (decizie, nr. 36099/06, 16 iunie 2009), în care Curtea a refuzat competența din cauza absenței unei intervenții directe a statului pârât și/sau din faptul că motivele de plângere au fost îndreptate împotriva acțiunilor organizației internaționale în cauză.
45.Curtea reamintește că art. 6 § 1 garantează oricărei persoane dreptul ca un tribunal să judece orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă. Consacrează în acest mod dreptul la un tribunal, al cărui drept de acces, și anume dreptul de a sesiza un tribunal în materie civilă, nu constituie decât un aspect. Reamintește de asemenea că acest drept nu este absolut: se pretează la limitări admise implicit deoarece impune, prin natura sa însăși, o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură în această materie de o anumită marjă de apreciere. Limitările puse în aplicare nu pot totuși restrânge dreptul individului într-o manieră sau într-o măsură atât de mare încât să îl atingă în substanța sa însăși. În plus, o asemenea limitare nu poate fi compatibilă cu art. 6 § 1 decât dacă urmărește un scop legitim și dacă există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (Waite și Kennedy citat mai sus, § 59; Kart c. Turcia [Marea Cameră], nr. 8917/05, § 79, CEDO 2009 (fragmente)).
46.În cazul de față, Curtea observă că reclamantul a avut acces la tribunalul muncii din Bruxelles și apoi la curtea muncii din Bruxelles. În fața acestor două instanțe de fond, a putut expune contestațiile sale privind drepturile sale contractuale și argumentele privind aplicarea imunității de jurisdicție a OTAN.
47.În fața Curții, reclamantul a reiterat argumentul conform căruia imunitatea OTAN a fost invocat în mod necorespunzător în fața curții muncii și nu putea în mod legitim entrava dreptul său de acces la un tribunal. Potrivit lui, imunitatea acordată organizațiilor internaționale trebuia limitată la litigiile privind acte de "funcție publică" la excluderea litigiilor privind contractele de muncă.
48.Curtea reamintește că Convenția nu se opune faptului că statele creeze organizații internaționale pentru a coopera în anumite domenii de activitate sau pentru a-și consolida cooperarea și că le transfere competențe și le acordă imunități (ibidem, § 67; Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germania [Marea Cameră], nr. 42527/98, § 48, CEDO 2001-VIII; Bosphorus citat mai sus, § 152). A recunoscut că acordarea de privilegii și imunități organizațiilor internaționale era un mijloc indispensabil pentru buna funcționare a acestora, fără ingerință unilaterală a unui guvern, și urmăreau un scop legitim (Waite și Kennedy citat mai sus, § 63).
49.În cazul de față, curtea muncii din Bruxelles a constatat că OTAN se bucura de imunitate de jurisdicție în virtutea actului său constitutiv. Cu referire la jurisprudența Curții așa cum este enunțată în hotărârea Waite și Kennedy citate mai sus, a considerat că această regulă convențională urmăreau un scop legitim. Ținând seama de cele de mai sus, Curtea ajunge la aceeași concluzie.
50.Cu toate acestea, din moment ce protecția drepturilor fundamentale poate fi afectată prin jocul imunitățile, este oportun să se reamintească că ar fi contrară scop și obiect al Convenției ca statele, prin transferarea de competențe organizațiilor internaționale și prin acordarea de imunități acestora, să fie deci eximiate de orice responsabilitate în temeiul Convenției în domeniul de activitate în cauză (Waite și Kennedy citat mai sus, § 67; Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein citat mai sus, § 48).
51.Astfel, imunitatea de jurisdicție a unei organizații internaționale nu este admisibilă în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție decât dacă restricția pe care o produce nu este disproporționată. Asupra acestui punct, Curtea este de părere că ținând seama de scopul legitim al imunitățile organizațiilor internaționale (§48 de mai sus), criteriul proporționalității nu ar putea fi aplicat în așa fel încât să obligă o asemenea organizație să se apere în fața instanțelor naționale cu privire la condițiile de muncă ale personalului său privind condițiile de muncă enunțate de dreptul intern al muncii. Interpretarea articolului 6 § 1 din Convenție și a garantiilor sale de acces la un tribunal ca cerând că organizația accepta în mod forțat jurisdicția instanțelor naționale, cel puțin în ceea ce privește condițiile muncii personalului său, ar împiedica, după opinia Curții, buna funcționare a organizațiilor internaționale și ar merge împotriva tendințelor existente de mult timp de lărgire și intensificare a cooperării internaționale (Waite și Kennedy citat mai sus, § 72). Rămâne totuși că întrebarea proporționalității trebuie apreciată la lumina circumstanțelor particulare ale cazului. Pentru acest motiv Curtea a examinat, într-o cauză comparabilă cu cea de față, dacă persoanele în cauză dispuneau de o altă cale rezonabilă pentru a-și proteja în mod eficace drepturile garantate de Convenție (ibidem, § 68).
52.În cazul de față, curtea muncii din Bruxelles a considerat că era oportun să aprecieze caracterul eventual disproportionat al restricției în raport cu procedura pusă în place în fața comisiei de recurs a OTAN și a estimat, după examinarea regulilor figurând în regulamentul privind reclamațiile și recursurile litigiilor OTAN, că prezenta garanții suficiente în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (§11 de mai sus). În plus, a observat că, contrar a ceea ce susținea reclamantul, această procedură era accesibilă foștilor agenți. Curtea muncii a concluzionat că în prezența unei căi interne alternative rezonabile, imunitatea de jurisdicție a OTAN funcționa complet.
53.Curtea nu vede nimic în abordarea curții muncii care ar putea fi considerat ca fiind arbitrar.
54.Constată în special că, în fața instanțelor interne, argumentul principal al reclamantului ținea de inaccesibilitatea acestei căi pentru foștii agenți care, ca și el, nu mai erau în serviciu. El a dedus aceasta din regulamentul privind personalul civil al organizației și absența declanșării spontane a procedurii în ciuda scrisorilor sale (§10 de mai sus). La fel ca curtea muncii, Curtea consideră că, luate în ansamblu, textele aplicabile eram totuși suficient de clare (paragrafele 20-23 de mai sus) și că reclamantul a lăsat de fapt deoparte o cale care se deschidea lui.
55.Peste tot, Curtea constată că, nefiind sesizat comisia de recurs, reclamantul a rămas în neachitare de a demonstra în ce fel, dacă ar fi sesizat în mod valabil comisia de recurs, deficiențele pe care le imputa, în fața Curții, acestei proceduri (§41 de mai sus) l-ar fi împiedicat să beneficieze, în cadrul litigiului său în fața acestei instanțe, de garanții suficiente în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
56.Ținând seama de ansamblul circumstanțelor, Curtea concluzionează că curtea muncii din Bruxelles nu a depășit marja sa de apreciere prin confirmarea imunității de jurisdicție a OTAN. Ținând seama în special de cealaltă cale de droit care se deschidea reclamantului, nu se poate spune că restricțiile de acces la instanțele belgiene pentru soluționarea diferendului cu OTAN să fi prejudiciat substanța însăși a "dreptului la un tribunal" sau să fi fost disproporționate sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție (comparare Waite și Kennedy citat mai sus, § 73).
57.Rezulta că motivul de plângere al reclamantului este evident nefundat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Mark Villiger
Grefiera
Președintele
Requête n
o
39619/06
Richard CHAPMAN
contre la Belgique
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 5 mars 2013 en une chambre composée de
:
Mark Villiger,
président,
Ann Power-Forde,
Ganna Yudkivska,
André Potocki,
Paul Lemmens,
Helena Jäderblom,
Aleš Pejchal,
juges
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 septembre 2006,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Richard Chapman, est un ressortissant américain, né en 1943 et résidant à Novato (Etats-Unis). Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils sont exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le requérant travailla entre 1988 et 2001 à l’Organisation du Traité de l’Atlantique Nord («
OTAN
») et auprès d’agences de l’OTAN, parmi lesquelles l’Agence de gestion du système de commandement et de contrôle aériens («
NACMA
») sur la base de contrats à durée déterminée successifs.
4.
Courant 2001, le requérant, par l’intermédiaire de son avocat, adressa à l’OTAN et à la NACMA des courriers afin de voir reconnaître qu’ayant dépassé les dix années de service, il était lié à ces organisations par un contrat à durée indéterminée courant depuis 1998 et qu’il bénéficiait dès lors des avantages liés à ce titre, notamment en termes de pension.
5.
Le 21
mars 2002, le requérant assigna ces organisations devant le tribunal du travail de Bruxelles.
6.
Le 28 mai 2002, le tribunal, statuant par défaut à l’égard des parties défenderesses, déclara la demande recevable et fondée. Il condamna les parties défenderesses solidairement à payer et/ou à reconnaître au requérant
: le droit aux soins de santé à vie, sa réintégration au grade A4 en tant que fonctionnaire de l’OTAN, les promotions et les augmentations de salaire correspondantes depuis octobre 2002, la compensation de la perte de revenus non imposables depuis octobre 1998, les allocations afférentes aux congés au foyer et aux congés annuels auxquels il aurait dû avoir droit.
7.
Par citation signifiée les 28 août et 10 septembre 2002, l’auditeur du travail près le tribunal du travail forma tierce opposition contre le jugement. Par citation signifiée le 28 novembre 2002, l’Etat belge forma également tierce opposition.
8.
Après avoir joint les deux tierces oppositions, le tribunal du travail, par jugement du 16 juillet 2003, les déclara irrecevables. En ce qui concerne l’auditeur du travail, le tribunal estima qu’il ne pouvait invoquer une atteinte à l’ordre public. En ce qui concerne l’Etat belge, le tribunal estima qu’il n’avait pas d’intérêt personnel à son action.
9.
L’auditeur du travail et l’Etat belge saisirent la cour du travail de Bruxelles d’un appel contre le jugement du 16 juillet 2003. L’OTAN et la NACMA furent appelés en déclaration d’arrêt commun, mais ces parties continuèrent à faire défaut.
10.
Devant la cour du travail, les parties appelantes faisaient valoir en premier lieu que leurs tierces oppositions étaient recevables. Quant au bien
‑
fondé de celles-ci, elles arguaient notamment que l’OTAN bénéficiait en principe de l’immunité de juridiction et qu’il n’y avait pas de raison de l’écarter en l’espèce car le requérant aurait pu et dû recourir à la procédure interne à l’OTAN relative au règlement des litiges du personnel civil conformément à l’article 4.21 du règlement relatif aux réclamations et recours des litiges de l’OTAN, annexe IX du règlement du personnel civil de l’OTAN. Dans ses conclusions, le requérant expliqua qu’il avait déduit de l’article 61.1 de ce dernier règlement, en vertu duquel le recours devait en premier lieu être adressé au chef immédiat et ensuite au chef de l’organisme de l’OTAN intéressé avant de l’être à la commission des recours, que cette procédure ne concernait pas ceux qui, comme lui, n’étaient plus en service. Il en voulait pour preuve le fait qu’aucune procédure n’ait été mise en mouvement en réaction à ses courriers.
11.
Par un arrêt du 1
er
février 2005, la cour du travail déclara les tierces oppositions contre le jugement du 28 mai 2002 recevables, et examina dès lors le bien-fondé des griefs des parties appelantes. Elle constata que l’immunité de l’OTAN devant les juridictions belges résultait de son acte constitutif. Se référant à la jurisprudence de la Cour dans l’arrêt
Waite
et
Kennedy c. Allemagne
[GC] (n
o
26083/94, §
63, CEDH, 1999-I), elle estima que l’immunité de juridiction était admissible au regard de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle considéra en effet qu’il résultait de l’article
62 du règlement relatif au personnel civil et de l’article
4 du règlement relatif aux réclamations et recours, que le requérant disposait de la possibilité de saisir la commission des recours instituée par le règlement relatif aux réclamations et recours des litiges même s’il n’était plus en service. Selon la cour du travail, eu égard principalement à la composition de la commission, à l’indépendance de ses membres, à la portée de ses compétences, au caractère contradictoire de la procédure suivie devant elle, à la possibilité de se faire assister par le représentant de son choix, au fait que les décisions étaient prises à la majorité des voix, consignées par écrit et motivées, la procédure présentait des garanties suffisantes au regard de la Convention et le requérant aurait donc dû y recourir. La cour du travail annula le jugement du tribunal du travail du 28 mai 2002 et déclara l’action du requérant irrecevable.
12.
L’arrêt de la cour du travail ne fut pas signifié au requérant.
13.
A la suite de l’arrêt de la cour du travail, le requérant s’adressa personnellement et par l’intermédiaire de son avocat aux services administratifs de l’OTAN afin d’être informé de la manière de mettre en mouvement la procédure interne de règlement des litiges. Ces courriers restèrent sans réponse.
14.
Il s’adressa également, par courriels, à l’association du personnel civil au sujet du fond du litige qui l’opposait à l’OTAN et de la portée des compétences de la commission des recours. En réponse, le président de l’association lui rappela qu’il avait accepté en toute connaissance de cause la politique contractuelle dont il se plaignait des effets et l’informa que ses services investiguaient sur les possibilités de porter l’affaire devant la commission des recours. Aucune suite ne fut donnée à cette réponse.
15.
Début 2006, le requérant s’adressa à un avocat à la Cour de cassation pour évaluer les chances de succès d’un pourvoi.
16.
Le 27 mars 2006, l’avocat rendit son avis. Celui-ci procédait à un examen détaillé des possibles moyens et conclut à l’absence de chance de succès d’un éventuel pourvoi au motif que la cour du travail avait rendu un arrêt conforme à la jurisprudence européenne et qu’il n’y avait donc rien dans l’arrêt, dûment motivé, que la Cour de cassation puisse remettre en question.
17.
Le requérant n’introduisit pas de pourvoi en cassation.
B.
Le droit international pertinent
18.
L’immunité de juridiction de l’OTAN découle de la Convention sur le statut de l’Organisation du Traité de l’Atlantique Nord, des représentants nationaux et du personnel international (Ottawa, 20
septembre 1951) dont les dispositions pertinentes sont formulées comme suit
:
Article IV
«
L’Organisation possède la personnalité juridique
(...)
».
Article V
«
L’Organisation, ses biens et avoirs (...) jouissent de l’immunité de juridiction,
(...)
».
19.
Les relations entre les instances dirigeantes de l’OTAN et le personnel civil employé par l’Organisation sont régies par le règlement du personnel civil de l’OTAN, document approuvé par le Conseil de l’Atlantique Nord (composé de représentants permanents des Etats membres ayant rang d’ambassadeurs). Les dispositions pertinentes de ce règlement peuvent se résumer comme suit.
20.
Selon l’article 61.1 du règlement du personnel civil, tout agent ayant un grief à formuler au sujet de son travail ou de ses conditions de travail ou d’emploi, doit, en premier lieu, saisir le chef de division ou de service dont il relève, par l’entremise de son chef immédiat. Selon l’article 61.3, si cette procédure ne donne pas satisfaction à l’agent, celui-ci peut, dans un délai raisonnable, soumettre par écrit sa «
réclamation
» au chef de l’organisme de l’OTAN intéressé dans les conditions fixées aux articles 2 et 3 de l’annexe IX au règlement. L’article 62 du règlement dispose que les dispositions relatives aux «
recours
» ouverts aux agents, anciens agents ou leurs ayants droit sont fixées à l’article 4 de l’annexe IX au règlement.
21.
L’annexe IX au règlement contient le «
règlement relatif aux réclamations et recours
».
22.
L’article 4.1.1 de l’annexe IX institue une commission de recours qui est composée d’un président et de deux membres titulaires, de nationalité différente. Leur désignation est faite par le Conseil de l’Atlantique Nord pour une durée de trois ans, en dehors du personnel de l’organisation et des délégations nationales près du Conseil, parmi les personnes de compétence établie, dont une au moins doit avoir une compétence juridique. L’article 4.1.7 dispose que les membres de la commission de recours ne peuvent recevoir aucun mandat impératif, ni être l’objet d’aucune mesure de contrainte. Ils jouissent, pour autant que cela est nécessaire pour l’exercice efficace de leurs fonctions, des privilèges et immunités fixés à l’article 21 de la Convention d’Ottawa.
23.
La commission de recours connaît des litiges d’ordre individuel auxquels pourrait donner lieu toute décision d’un chef d’un organisme de l’OTAN prise de sa propre autorité ou en application d’une décision du Conseil et qu’un agent, ancien agent ou ses ayants droit estiment leur faire grief (article 4.2.1 de l’annexe).
24.
La commission de recours peut annuler les décisions des chefs d’organisme contraires au contrat et autres conditions d’engagement de l’intéressé ou aux dispositions applicables au règlement du personnel civil, et condamner l’organisation à réparer le dommage résultant d’une irrégularité commise par le chef d’un organisme de l’OTAN (article 4.2.2 de l’annexe).
25.
Les requêtes doivent être déposées auprès du secrétariat de la commission de recours dans un délai de soixante jours à compter de la notification de la décision attaquée. Dans des cas très exceptionnels, et pour des motifs dûment justifiés, la Commission peut toutefois admettre des requêtes présentées hors ce délai (article 4.3.2 de l’annexe).
26.
Une fois introduites, les requêtes sont immédiatement communiquées au chef de l’organisme de l’OTAN intéressé qui doit produire, dans un délai de soixante jours à compter du dépôt de la requête, des observations par écrit. Celles-ci sont ensuite transmises au requérant qui, pour présenter une réplique par écrit, dispose d’un délai de trente jours (article 4.4.1 de l’annexe).
27.
Les séances de la commission de recours ne sont pas publiques (article 4.7.1 de l’annexe).
28.
Les débats sont contradictoires. Les parties intéressées peuvent assister aux débats et développer oralement tout argument à l’appui des moyens invoqués dans leurs mémoires. A cet effet, elles peuvent se faire assister ou représenter par un membre du personnel civil ou militaire de l’OTAN, ou par un conseil choisi par elles (article 4.7.2 de l’annexe).
29.
Les décisions de la commission de recours sont prises à la majorité des voix. Elles sont rendues par écrit. Elles doivent comprendre le résumé de l’instruction et des débats, ainsi que l’énoncé des motifs retenus. Elles sont notifiées au chef de l’organisme de l’OTAN intéressé et au requérant (article 4.8.1 de l’annexe).
GRIEF
30.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la violation du droit d’accès à un tribunal au motif qu’il n’a pu voir sa «
contestation
» débattue utilement devant une juridiction que sur la question de la mise en œuvre de l’immunité de juridiction de l’OTAN.
31.
Le requérant allègue qu’il n’a pas eu accès à un tribunal au sens de l’article 6 § 1 de la Convention au motif qu’il n’a pu voir sa «
contestation
» débattue utilement devant les juridictions belges. L’article 6
§
1, dans sa partie pertinente, est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
32.
A titre préalable, la Cour constate qu’après avoir invoqué le grief tiré de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention devant les juridictions du fond, le requérant s’est adressé, afin de se conformer aux règles du droit judiciaire belge régissant la saisine de la Cour de cassation, à un avocat à la Cour de cassation. Comme il est d’usage, cet avocat a examiné le dossier et donné au requérant un avis sur les chances de succès d’un éventuel pourvoi en cassation. Envisageant en détail le problème, y compris sous l’angle de la Convention, l’avocat à la Cour de cassation estima qu’il n’y avait pas de chances raisonnables de succès. Il considéra qu’il était de jurisprudence constante que les décisions des juridictions du fond appliquant correctement la jurisprudence de la Convention n’étaient pas remises en cause en cassation. Sur base de cet avis négatif, le
requérant renonça à se pourvoir en cassation.
33.
L’assistance d’un avocat à la Cour de cassation est obligatoire en matière civile. Le requérant en a consulté un en vue de l’introduction d’un pourvoi en cassation, et il a obtenu un avis négatif alors que le délai pour introduire un pourvoi n’avait pas encore commencé à courir, en l’absence d’une signification de l’arrêt de la cour du travail au requérant. Sur ce dernier point, la présente affaire est à distinguer de l’affaire
Van
Oosterwijck c.
Belgique
(arrêt du 6
novembre 1980, §§
36 à 40, série
A n
o
40), dans laquelle la Cour a conclu à l’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes. Eu égard en particulier au rôle préventif de l’avocat à la Cour de cassation, dans l’intérêt tant de la Cour de cassation que des justiciables, la Cour estime qu’en l’espèce, le requérant a fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre de lui pour épuiser les voies de recours internes. Ceci n’est d’ailleurs pas contesté par le Gouvernement.
34.
En ce qui concerne le calcul du délai de six mois prévu par l’article
35 § 1 de la Convention, la Cour rappelle qu’en règle générale, le délai de six mois commence à courir à la date de la décision définitive intervenue dans le cadre du processus d’épuisement des voies de recours internes. Toutefois, l’article 35 § 1 ne saurait être interprété d’une manière qui exigerait qu’un requérant saisisse la Cour de son grief avant que la situation relative à la question en jeu n’ait fait l’objet d’une décision définitive au niveau interne. Par conséquent, lorsqu’un requérant utilise un recours apparemment disponible et ne prend conscience que par la suite de l’existence de circonstances qui le rendent ineffectif, il peut être indiqué de considérer comme point de départ de la période de six mois la date à laquelle le requérant a eu ou aurait dû avoir pour la première fois connaissance de cette situation (
Varnava et autres c. Turquie
([GC], n
os
16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 et 16073/90, § 157, CEDH 2009).
35.
En l’espèce, la Cour constate que le requérant s’est précisément trouvé dans une telle situation. Il a entamé le processus pour introduire un pourvoi en cassation contre l’arrêt de la cour du travail, mais il a abandonné cette idée après avoir reçu un avis négatif sur les chances de succès d’un pourvoi. La Cour estime, par conséquent, qu’il convient de prendre en considération, pour le calcul du délai de six mois, non pas le 1
er
février
2005, date de l’arrêt de la cour du travail, devenue désormais la décision interne définitive, mais le 27 mars 2006, date de l’avis de l’avocat à la Cour de cassation informant le requérant qu’un pourvoi en cassation serait voué à l’échec.
A.
Thèses des parties
36.
Le Gouvernement est d’avis que le requérant ne relève pas de la «
juridiction
» de l’Etat belge, que celui-ci n’est pas intervenu et que la requête est donc irrecevable pour incompatibilité
ratione personae
avec les dispositions de la Convention à l’instar de ce que la Cour a décidé dans les affaires
Behrami et Behrami c. France
et
Saramati c. Allemagne, France et Norvège
[GC] (déc., n
o
78166/01, 2
mai 2007),
Boivin c. 34 Etats membres du Conseil de l’Europe
(déc., n
o
73250/01, CEDH 2008) et
Connolly c.
15
Etats membres de l’Union européenne
(déc., n
o
73274/01, 9
décembre
2008).
37.
A supposer que la responsabilité de l’Etat belge résulte de la mise en cause par le requérant de la protection des droits fondamentaux offerte par l’organisation internationale concernée, le Gouvernement rappelle que, dans l’affaire
Gasparini c. Italie et Belgique
(déc., n
o
10750/03, 12 mai 2009), la Cour s’est déjà prononcée sur la même procédure interne de l’OTAN que celle mise en cause en l’espèce. Or, dans cette affaire, la Cour a estimé que la procédure de règlement des conflits interne à l’OTAN n’était pas entachée d’une «
insuffisance manifeste
» au sens donné à ce terme dans l’arrêt
Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi c. Irlande
[GC] (n
o
‑
VI). Partant, les griefs du requérant sont manifestement mal fondés.
38.
Cela étant, il est de jurisprudence constante (voir, notamment,
Waite
et Kennedy
précité) que le droit d’accès à un tribunal interne n’est pas absolu et qu’il peut être limité par le principe de l’immunité de juridiction, même en matière de conflits relatifs aux contrats de travail, si les intéressés disposent au sein de l’organisation internationale concernée de voies raisonnables pour protéger leurs droits garantis par la Convention. Or, en l’espèce le requérant disposait d’une telle voie de recours devant la commission de recours de l’OTAN instituée par le règlement relatif aux recours et plaintes. Il aurait donc pu et dû emprunter cette voie qu’il a considérée à tort comme ne s’appliquant pas à lui. Par conséquent et en tout état de cause, la requête est manifestement mal fondée.
39.
Le requérant fait observer que dans les affaires citées par le Gouvernement, les Etats défendeurs n’étaient pas intervenus et que les décisions litigieuses s’inscrivaient entièrement dans l’ordre juridique des organisations internationales elles-mêmes. La situation en l’espèce est différente car l’Etat belge est intervenu par l’intermédiaire de ses juridictions. Il en résulte, selon le requérant, que la Cour est compétente
ratione personae
.
40.
Selon le requérant, il faut tenir compte de la tendance générale, doctrinale et jurisprudentielle, à la limitation de l’immunité accordée aux organisations internationales aux actes «
fonction publique » et
à l’exclusion des litiges relatifs aux contrats de travail.
41.
A supposer,
quod non
, que de tels litiges soient couverts par l’immunité accordée à l’OTAN, celle-ci n’est de toute façon pas absolue et doit être mise en balance avec le droit d’accès à un tribunal garanti par la Convention lequel ne peut se trouver vidé de sa substance par le jeu de l’immunité. La responsabilité des Etats parties peut en effet se trouver engagée s’il apparaît que la protection des droits fondamentaux au sein de l’organisation n’est pas adéquate et ne constitue donc pas une alternative raisonnable pour la résolution du conflit. Or, c’est exactement la situation en l’espèce vu les lacunes procédurales qui caractérisent la procédure devant la commission de recours de l’OTAN : absence de publicité des séances, pas d’obligation de représentation, nomination des membres de la commission de recours par des représentants gouvernementaux, etc. De plus, il appartenait à la cour du travail d’évaluer la situation du requérant
in
concreto
et de tenir compte que, dans son cas, la mise en mouvement de la procédure s’est révélée impossible vu l’absence de réaction aux contacts qu’il a pris. Dans ces conditions, il ne peut lui être reproché de ne pas avoir saisi la commission de recours de l’OTAN.
B.
Appréciation de la Cour
42.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 1 de la Convention, les Etats contractants s’engagent à « reconnaître » aux personnes relevant de leur « juridiction » les droits et libertés énoncés dans la Convention. La «
juridiction », au sens de cette disposition, est une condition
sine qua non
pour qu’un Etat contractant puisse être tenu pour responsable des actes ou omissions à lui imputables qui sont à l’origine d’une allégation de violation des droits et libertés énoncés dans la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,
Nada c. Suisse
[GC], n
o
43.
En l’espèce, la Cour constate que les doléances du requérant sont dirigées contre la décision des juges belges qui, en appel, n’ont pas examiné le bien-fondé de ses griefs en raison de l’immunité de juridiction de l’OTAN. Pour déclarer irrecevable l’action du requérant, la cour du travail a relevé, en particulier, que le requérant disposait, au sein de l’OTAN, d’une voie alternative raisonnable.
44.
La Cour estime qu’à l’instar de la situation qui se présentait dans les affaires
Waite et Kennedy
et
Bosphorus
précitées, sa compétence
ratione
personae
résulte du fait que la décision litigieuse a été prise par un organe de l’Etat défendeur, à savoir la cour du travail de Bruxelles. Il s’agit là d’un élément qui distingue la présente affaire des affaires citées par le Gouvernement, y compris de l’affaire
Gasparini
, ainsi que d’autres affaires telles que
Galić c. Pays-Bas
(déc., n
o
22617/07, 9
juin
2009),
Blagojević c.
Pays-Bas
(déc., n
o
49032/07, 9
juin
2009),
Beygo c. 46 Etats membres du Conseil de l’Europe
(déc., n
o
36099/06, 16 juin 2009), dans lesquelles la Cour a décliné sa compétence en raison de l’absence d’intervention directe de l’Etat défendeur et/ou du fait que les griefs étaient dirigés contre des actes de l’organisation internationale mise en cause.
45.
La Cour rappelle que l’article 6 § 1 garantit à toute personne le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil. Il consacre de la sorte le droit à un tribunal, dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir un tribunal en matière civile, ne constitue qu’un aspect. Elle rappelle également que ce droit n’est pas absolu : il se prête à des limitations implicitement admises car il commande, de par sa nature même, une règlementation par l’Etat. Les Etats contractants jouissent en la matière d’une certaine marge d’appréciation. Les limitations mises en œuvre ne peuvent toutefois restreindre le droit de l’individu d’une manière ou à un point tel qu’il s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, pareille limitation ne se concilie avec l’article
6
1.que si elle tend à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (
Waite et Kennedy
précité, § 59
;
Kart c.
Turquie
[GC], n
o
8917/05, § 79, CEDH 2009 (extraits)).
46.
En l’espèce, la Cour note que le requérant a eu accès au tribunal du travail de Bruxelles puis à la cour du travail de Bruxelles. Devant ces deux
juridictions du fond, il a pu exposer ses contestations relatives à ses droits contractuels et ses moyens quant à l’application de l’immunité de juridiction de l’OTAN.
47.
Devant la Cour, le requérant a réitéré l’argument selon lequel l’immunité de l’OTAN avait été indûment invoquée devant la cour du travail et ne pouvait légitimement entraver son droit d’accès à un tribunal. Selon lui, l’immunité accordée aux organisations internationales devait être limitée aux litiges concernant des actes de «
fonction publique
» à l’exclusion des litiges relatifs aux contrats de travail.
48.
La Cour rappelle que la Convention ne s’oppose pas à ce que les Etats créent des organisations internationales pour coopérer dans certains domaines d’activité ou pour renforcer leur coopération et qu’ils leur transfèrent des compétences et leur accordent des immunités (
ibidem
,
;
Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne
[GC], n
o
42527/98, §
;
Bosphorus
précité, §
152). Elle a reconnu que l’octroi de privilèges et immunités aux organisations internationales était un moyen indispensable au bon fonctionnement de celles-ci, sans ingérence unilatérale d’un gouvernement, et poursuivait un but légitime (
Waite
et
Kennedy
précité, §
63).
49.
En l’espèce, la cour du travail de Bruxelles constata que l’OTAN jouissait de l’immunité de juridiction en vertu de son instrument constitutif. Se référant à la jurisprudence de la Cour telle qu’énoncée dans l’arrêt
Waite
et Kennedy
précité, elle considéra que cette règle conventionnelle poursuivait un but légitime. Eu égard à ce qui précède, la Cour arrive à la même conclusion.
50.
Toutefois, étant donné que la protection des droits fondamentaux peut se trouver affectée par le jeu des immunités, il y a lieu de rappeler qu’il serait contraire au but et à l’objet de la Convention que les Etats, en transférant des compétences à des organisations internationales et en leur accordant des immunités, soient ainsi exonérés de toute responsabilité au regard de la Convention dans le domaine d’activité concernée (
Waite
et
Kennedy
précité, § 67
;
Prince Hans-Adam II de Liechtenstein
précité, §
48).
51.
Ainsi, l’immunité de juridiction d’une organisation internationale n’est admissible au regard de l’article 6 § 1 de la Convention que si la restriction qu’elle engendre n’est pas disproportionnée. A ce sujet, la Cour est d’avis que compte tenu du but légitime des immunités des organisations internationales (paragraphe 48 ci-dessus), le critère de proportionnalité ne saurait s’appliquer de façon à contraindre une telle organisation à se défendre devant les tribunaux nationaux au sujet des conditions de travail de son personnel au sujet de conditions de travail énoncées par le droit interne du travail. Interpréter l’article 6 § 1 de la Convention et ses garanties d’accès à un tribunal comme exigeant que l’organisation accepte forcément la juridiction des tribunaux nationaux, à tout le moins en ce qui concerne les conditions du travail de son personnel, entraverait, de l’avis de la Cour, le bon fonctionnement des organisations internationales et irait à l’encontre de la tendance existant depuis de nombreuses années à l’élargissement et à l’intensification de la coopération internationale (
Waite et Kennedy
précité, § 72). Il n’en demeure pas moins que la question de la proportionnalité doit être appréciée à la lumière des circonstances particulières de l’espèce. C’est pour cette raison que la Cour a examiné, dans une affaire comparable à la présente affaire, si les personnes concernées disposaient d’une autre voie raisonnable pour protéger efficacement leurs droits garantis par la Convention (
ibidem,
52.
En l’espèce, la cour du travail de Bruxelles considéra qu’il y avait lieu d’apprécier le caractère éventuellement disproportionné de la restriction au regard de la procédure mise en place devant la commission de recours de l’OTAN et estima, après examen des règles figurant dans le règlement relatif aux réclamations et recours des litiges de l’OTAN, qu’elle présentait des garanties suffisantes au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (paragraphe 11 ci-dessus). De plus, elle observa que, contrairement à ce que soutenait le requérant, cette procédure était accessible aux anciens agents. La cour du travail conclut qu’en présence d’une voie interne alternative raisonnable, l’immunité de juridiction de l’OTAN jouait pleinement.
53.
La Cour n’aperçoit rien dans la démarche de la cour du travail qui puisse être considéré comme étant arbitraire.
54.
Elle constate en particulier que, devant les juridictions internes, l’argument principal du requérant tenait à l’inaccessibilité de cette voie pour les anciens agents qui, comme lui, n’étaient plus en service. Il avait déduit cela du règlement relatif au personnel civil de l’organisation et de l’absence de mise en mouvement spontanée de la procédure malgré ses courriers (paragraphe 10 ci-dessus). A l’instar de la cour du travail, la Cour estime que, pris dans leur ensemble, les textes applicables étaient pourtant suffisamment clairs (paragraphes 20 à 23 ci-dessus) et que le requérant a, en réalité, laissé de côté une voie qui s’ouvrait à lui.
55.
De surcroît, la Cour constate que, n’ayant pas saisi la commission de recours, le requérant est resté en défaut de démontrer en quoi, s’il avait valablement saisi la commission de recours, les défaillances qu’il impute, devant la Cour, à cette procédure (paragraphe 41 ci-dessus) l’auraient empêché de bénéficier, dans le cadre de son litige devant cette instance, de garanties suffisantes au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
56.
Compte tenu de l’ensemble des circonstances, la Cour conclut que la cour du travail de Bruxelles n’a pas excédé sa marge d’appréciation en entérinant l’immunité de juridiction de l’OTAN. Eu égard en particulier à l’autre voie de droit qui s’offrait au requérant, on ne saurait dire que les restrictions de l’accès aux juridictions belges pour régler son différend avec l’OTAN aient porté atteinte à la substance même de son «
droit à un tribunal
» ou qu’elles aient été disproportionnées sous l’angle de
l’article
6
§
1 de la Convention (comparer
Waite et Kennedy
précité, §
73).
57.
Il s’ensuit que le grief du requérant est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article
35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Mark Villiger
Greffière
Président