Baytüre împotriva Turciei

Reclamanții, dl. Seyit Baytüre și dl. Bahtiyar Enes Baytüre, și dna. Leman Baytüre sunt resortisanți turci născuți respectiv în 1969, în 2003 și în 1978, și rezidenți la Adana. Au fost reprezentați în fața Curții de M. Karabörklü, avocat care activează la Adana. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Urmând recomandările medicilor, Bahtiyar Enes Baytüre, fiul celorlalți doi reclamanți, a fost vaccinat la 26 iunie 2003, la vârsta de trei luni, împotriva difteriei, tetanosului și tusei convulsive, și împotriva poliomielitei (vaccin antipoliomielitic oral (VPO)).

În urma acestei vaccinări, a fost afectat de o deformare a metatarsului piciorului (metatarsus adductus) drept, caracterizată printr-o deviație a acestei părți a piciorului spre axa corpului, legată de vaccinul antipoliomielitic.

La 2 octombrie 2003, acest diagnostic a fost confirmat de laboratorul de virusologie al ministerului Sănătății.

La 25 decembrie 2003, reclamanții au sesizat ministerul Sănătății cu o cerere de reparare a prejudiciilor pe care le imputau direct administrării unui vaccin pe care îl considerau obligatoriu, VPO.

La 25 martie 2004, în absența unui răspuns din partea ministerului, reclamanții au introdus, prin intermediul avocatului lor, în fața tribunalului administrativ din Adana o acțiune în despăgubire a prejudiciilor pretinse.

La 12 mai 2004, ministerul a prezentat tribunalului un raport de expertiză medicală conform căruia Bahtiyar Enes Baytüre fusese victima unei paralizii după ce fusese vaccinat împotriva poliomielitei. Conform raportului, era vorba de o complicație extrem de rară care nu putea fi evitată medical. Conform analizelor efectuate, vaccinul în cauză nu ar fi prezentat niciun defect. Ceilalți copii vaccinați nu ar fi suferit de altfel niciun efect prejudiciabil.

La 26 aprilie 2005, tribunalul a solicitat un aviz medical facultății de medicină a universității din Çukurova înainte de a se pronunța asupra fondului cauzei.

A fost reunită o comisie de experți medicali. Aceasta a concluzionat că frecvența cazurilor de poliomielită paralitică asociată administrării VPO era extrem de rară (1 caz la 2 500 000 000), că acest efect indezirabil se întâlnea la subiecții imunodeprimați și că era imposibil de prevenit medical. A precizat că Bahtiyar Enes Baytüre fusese victima acestei complicații.

Printr-o hotărâre din 9 iunie 2005, tribunalul a respins reclamanții. Bazându-se pe rapoartele de expertiză medicală, a considerat că nu fusese stabilită nicio culpă imputabilă serviciului de sănătate al ministerului.

La 18 august 2005, reclamanții au formulat recurs în casație. În memoriul lor, deplorau în special că tribunalul de primă instanță nu reținuse principiul răspunderii fără culpă a administrației care le-ar fi permis, după ei, să li se acorde o despăgubire.

Procurorul de pe lângă Consiliul de Stat a considerat în avizul său că răspunderea fără culpă a administrației putea fi reținută.

Printr-o hotărâre din 23 noiembrie 2007, Consiliul de Stat a confirmat cu majoritate hotărârea atacată pe motiv că era conformă regulilor procedurale și dispozițiilor legale.

La 19 februarie 2008, reclamanții au formulat un recurs în rectificare.

La 17 septembrie 2008, Consiliul de Stat a respins acest recurs.

Conform unei atestări medicale datate 4 februarie 2012, Bahtiyar Enes Baytüre suferă încă de un metatarsus adductus. Deviația este de trei centimetri la nivelul extremității piciorului drept. PLÂNGERI

Invocând articolele 2 și 8 din Convenție, reclamanții se plâng că fiul lor a fost afectat de paralizie în urma administrării unui vaccin obligatoriu. Deplânge în special absența despăgubirii prejudiciilor lor de către jurisdicțiile naționale și autoritățile statale.

Persoanele interesate susțin de asemenea că durata procedurii în fața jurisdicțiilor administrative era nerezonabilă în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. ÎN DREPT I. Cu privire la încălcarea pretinsă a articolelor 2 și 8 din Convenție

Reclamanții susțin că Statul trebuie considerat răspunzător, în raport cu articolele 2 și 8 din Convenție, pentru paralizia lui Bahtiyar Enes Baytüre apărută în urma administrării unui vaccin pe care îl califică drept obligatoriu.

Guvernul contestă această teză. Reamintește că poliomielita este o boală foarte contagioasă provocată de un virus și care afectează în principal copiii sub cinci ani. Indică de asemenea că nu există tratament și că vaccinul antipoliomielitic este singurul mijloc de prevenție. Precizează că acest vaccin este recomandat de Organizația Mondială a Sănătății. Aceasta ar fi adoptat în 1988, în cadrul celei de-a 41-a Adunări Mondiale a Sănătății, o rezoluție vizând eradicarea poliomielitei în lume. Turcia ar face parte din programul adoptat în 1989 în cadrul Inițiativei Mondiale pentru Eradicarea Poliomielitei și ar recomanda puternic cetățenilor săi vaccinarea cu VPO, care ar fi considerat de oamenii de știință ca fiind cel mai bun din punct de vedere epidemiologic.

Guvernul subliniază în plus că, contrar a ceea ce ar afirma reclamanții, vaccinarea în cauză nu este obligatorie, ci puternic recomandată, și că ar avea drept unic scop protejarea vieții și a sănătății fiecăruia. Adaugă că toate campaniile de vaccinare sunt studiate de autoritățile medicale cu maximum de grijă, atât înainte de lansare, cât și pe parcursul executării, și că există de asemenea un sistem de control și supraveghere a programului de vaccinare.

Acestea fiind spuse, Guvernul admite că vaccinarea împotriva poliomielitei poate, în cazuri extrem de rare (1 la 2 500 000 000), prezenta riscuri „de efecte secundare” uneori grave, dar este de părere că punerea în balanță a beneficiilor și riscurilor este larg favorabilă prevenției prin vaccinare, ceea ce ar recunoaște Organizația Mondială a Sănătății.

În speță, Guvernul susține că nu a existat ingerință în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor care ar fi protejat de articolul 8 din Convenție. Reiterează în special că Statul nu obligă părinții să își vaccineze copiii, ci se mulțumește să recomande vaccinarea și că furnizează celor care doresc posibilitatea de a recurge la serviciile pe care le propune. În ceea ce privește despăgubirea în caz de prejudiciu legat de o vaccinare, Guvernul este de părere că problema este de marja de apreciere a Statului și că, în afară de treisprezece State europene, celelalte țări europene nu au integrat în sistemul lor un regim de despăgubire în această materie. Concluzionează că absența unui asemenea regim nu aduce atingere cerințelor articolului 8 din Convenție.

Reclamanții reiterează susținerile lor și consideră că, în măsura în care copilul lor a suferit un prejudiciu legat de vaccinare, trebuie despăgubit.

Curtea consideră că se impune examinarea sub aspectul articolului 8 din Convenție a plângerilor formulate de reclamanți, înțelegându-se că, stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei, nu este obligată de cea pe care le-o atribuie reclamanții sau guvernele (Guerra și alții c. Italiei, 19 februarie 1998, § 44, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I).

În acest sens, reamintește că intră în domeniul de aplicare al articolului 8 din Convenție problemele legate de integritatea morală și fizică a indivizilor, de participarea acestora la alegerea actelor medicale care le sunt acordate, precum și de consimțământul lor în acest sens, și de accesul la informații care să le permită să evalueze riscurile sanitare la care sunt expuși (a se vedea, în special, Marie Thérèse Trocellier c. Franței (dec.), nr. 75725/01, 5 octombrie 2006).

Curtea admite că dacă, în cadrul unei campanii de vaccinare al cărei unic obiectiv este protejarea sănătății comunității prin eradicarea bolilor infecțioase, se produce un număr mic de accidente grave, Statului nu i se poate reproșa că a omis să ia măsurile dorite pentru a proteja integritatea fizică a indivizilor.

În speță, nu rezultă din elementele dosarului că vaccinul administrat lui Bahtiyar Enes Baytüre i-a fost administrat într-un mod inadecvat sau că nu au fost luate măsurile adecvate pentru a evita realizarea riscurilor legate de această vaccinare (paragrafele 8 și 10 de mai sus).

Curtea nu pierde din vedere că persoana interesată a fost victima unui efect indezirabil al unui vaccin recomandat. Aceasta măsoară dificultatea unei asemenea situații. Cu toate acestea, într-un sistem în care vaccinarea nu este obligatorie, în absența unei erori medicale, instituirea unui regim de despăgubire a persoanelor victime ale prejudiciilor datorate unei vaccinări este fundamental o măsură de securitate socială care scapă domeniului Convenției.

În consecință, plângerile reclamanților trebuie respinse pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 a) din aceasta. II. Cu privire la încălcarea pretinsă a articolului 6 din Convenție

Conform reclamanților, durata procedurii nu a răspuns cerinței „termenului rezonabil” astfel cum este prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție.

Curtea consideră, în lumina criteriilor desprinse din jurisprudența organelor Convenției în materie de „termen rezonabil” (complexitatea cauzei și comportamentul reclamanților și al autorităților competente), și ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, că această plângere este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

Les requérants, MM. Seyit Baytüre et Bahtiyar Enes Baytüre, et M me Leman Baytüre sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1969, en 2003 et en 1978, et résidant à Adana. Ils ont été représentés devant la Cour par M e M. Karabörklü, avocat exerçant à Adana. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Suivant les recommandations des médecins, Bahtiyar Enes Baytüre, fils des deux autres requérants, fut vacciné le 26 juin 2003, à l’âge de trois mois, contre la diphtérie, le tétanos et la coqueluche, et contre la poliomyélite (vaccin antipoliomyélitique oral (VPO)).

A la suite de cette vaccination, il fut atteint d’une déformation du métatarse du pied (metatarsus adductus) droit se caractérisant par une déviation de cette partie du pied vers l’axe du corps, liée au vaccin antipoliomyélitique.

Le 2 octobre 2003, ce diagnostic fut confirmé par le laboratoire de virologie du ministère de la Santé.

Le 25 décembre 2003, les requérants saisirent le ministère de la Santé d’une demande en réparation de préjudices qu’ils imputaient directement à l’administration d’un vaccin selon eux obligatoire, le VPO.

Le 25 mars 2004, en l’absence de réponse du ministère, les requérants introduisirent, par l’intermédiaire de leur avocat, devant le tribunal administratif d’Adana une action en indemnisation des préjudices allégués.

Le 12 mai 2004, le ministère présenta au tribunal un rapport d’expertise médicale selon lequel Bahtiyar Enes Baytüre avait été victime d’une paralysie après avoir été vacciné contre la polio. Selon le rapport, il s’agissait d’une complication extrêmement rare qui ne pouvait être médicalement évitée. D’après les analyses effectuées, le vaccin en cause n’aurait présenté aucun défaut. Les autres enfants vaccinés n’auraient d’ailleurs subi aucun effet préjudiciable.

Le 26 avril 2005, le tribunal demanda un avis médical à la faculté de médecine de l’université de Çukurova avant de statuer sur le fond de l’affaire.

Une commission d’experts médicaux fut réunie. Elle conclut que la fréquence des cas de poliomyélite paralytique associée à l’administration du VPO était extrêmement rare (1 cas sur 2 500 000 000), que cet effet indésirable se rencontrait chez les sujets immunodéprimés et qu’il était impossible à prévenir médicalement. Elle précisa que Bahtiyar Enes Baytüre avait été victime de cette complication.

Par un jugement du 9 juin 2005, le tribunal débouta les requérants. Se fondant sur les rapports d’expertise médicale, il estima qu’aucune faute imputable au service de la santé du ministère n’avait été établie.

Le 18 août 2005, les requérants se pourvurent en cassation. Dans leur mémoire, ils déploraient notamment que le tribunal de première instance n’eût pas retenu le principe de la responsabilité sans faute de l’administration qui aurait permis, selon eux, de leur accorder une indemnisation.

Le procureur près le Conseil d’Etat estima dans son avis que la responsabilité sans faute de l’administration pouvait être retenue.

Par un arrêt du 23 novembre 2007, le Conseil d’Etat confirma à la majorité le jugement attaqué au motif qu’il était conforme aux règles procédurales et aux dispositions légales.

Le 19 février 2008, les requérants formèrent un recours en rectification.

Le 17 septembre 2008, le Conseil d’Etat rejeta ce recours.

Selon une attestation médicale datée du 4 février 2012, Bahtiyar Enes Baytüre souffre toujours d’un metatarsus adductus. La déviation est de trois centimètres au niveau de l’extrémité du pied droit. GRIEFS

Invoquant les articles 2 et 8 de la Convention, les requérants se plaignent que leur fils ait été atteint de paralysie à la suite de l’administration d’un vaccin obligatoire. Ils déplorent notamment l’absence d’indemnisation de leurs préjudices par les juridictions nationales et les autorités étatiques.

Les intéressés allèguent également que la durée de la procédure devant les juridictions administratives était déraisonnable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. EN DROIT I. Sur la violation alléguée des articles 2 et 8 de la Convention

Les requérants soutiennent que l’Etat doit être tenu pour responsable, au regard des articles 2 et 8 de la Convention, de la paralysie de Bahtiyar Enes Baytüre apparue à la suite de l’administration d’un vaccin qu’ils qualifient d’obligatoire.

Le Gouvernement conteste cette thèse. Il rappelle que la poliomyélite est une maladie très contagieuse provoquée par un virus et touchant principalement les enfants de moins de cinq ans. Il indique également qu’il n’existe pas de traitement et que le vaccin antipoliomyélitique est le seul moyen de prévention. Il précise que ce vaccin est recommandé par l’Organisation mondiale de la santé. Celle-ci aurait adopté en 1988, lors de la 41 e Assemblée mondiale de la santé, une résolution visant à l’éradication de la poliomyélite dans le monde. La Turquie ferait partie du programme adopté en 1989 dans le cadre de l’Initiative mondiale pour l’éradication de la poliomyélite et recommanderait fortement à ses citoyens la vaccination par le VPO, qui serait considéré par les scientifiques comme étant le meilleur en terme d’épidémiologie.

Le Gouvernement souligne en outre que, contrairement à ce qu’affirmeraient les requérants, la vaccination en cause est non pas obligatoire, mais fortement recommandée, et qu’elle aurait pour seul but de protéger la vie et la santé de chacun. Il ajoute que toutes les campagnes de vaccination sont étudiées par les autorités médicales avec le maximum de soin, tant avant leur lancement que pendant leur exécution, et qu’il existe également un système de contrôle et de surveillance du programme de vaccination.

Cela étant, le Gouvernement admet que la vaccination contre la poliomyélite peut, dans des cas extrêmement rares (1 sur 2 500 000 000), présenter des risques « d’effets secondaires » parfois sérieux, mais il est d’avis que la mise en balance des bénéfices et des risques est largement favorable à la prévention par la vaccination, ce que reconnaîtrait l’Organisation mondiale de la santé.

En l’espèce, le Gouvernement soutient qu’il n’y a pas eu d’ingérence dans l’exercice par les requérants de leur droit qui serait protégé par l’article 8 de la Convention. Il réitère notamment que l’Etat n’oblige pas les parents à faire vacciner leurs enfants, mais qu’il se contente de recommander la vaccination et qu’il fournit à ceux qui le désirent la possibilité de recourir aux services qu’il propose. S’agissant de l’indemnisation en cas de préjudice lié à une vaccination, le Gouvernement est d’avis que la question relève de la marge d’appréciation de l’Etat et que, hormis treize Etats européens, les autres pays européens n’ont pas intégré dans leur système un régime d’indemnisation en la matière. Il conclut que l’absence d’un tel régime ne porte pas atteinte aux exigences de l’article 8 de la Convention.

Les requérants réitèrent leurs allégations et estiment que, dans la mesure où leur enfant a subi un préjudice lié à la vaccination, il doit être indemnisé.

La Cour estime qu’il convient d’examiner sous l’angle de l’article 8 de la Convention les griefs formulés par les requérants, étant entendu que, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, elle n’est pas liée par celle que leur attribuent les requérants ou les gouvernements ( Guerra et autres c. Italie , 19 février 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998-I).

A cet égard, elle rappelle qu’entrent dans le champ de l’article 8 de la Convention les questions liées à l’intégrité morale et physique des individus, à leur participation au choix des actes médicaux qui leur sont prodigués ainsi qu’à leur consentement à cet égard, et à l’accès à des informations leur permettant d’évaluer les risques sanitaires auxquels ils sont exposés (voir, en particulier, Marie Thérèse Trocellier c. France (déc.), n o 75725/01, 5 octobre 2006).

La Cour admet que si, dans le cadre d’une campagne de vaccination dont l’unique objectif est de protéger la santé de la communauté par l’éradication de maladies infectieuses, il se produit un faible nombre d’accidents graves, on ne peut reprocher à l’Etat d’avoir omis de prendre les mesures voulues pour protéger l’intégrité physique des individus.

En l’espèce, il ne ressort pas des éléments du dossier que le vaccin administré à Bahtiyar Enes Baytüre l’ait été d’une manière inappropriée ou que les mesures adéquates n’aient pas été prises pour éviter la réalisation des risques liés à cette vaccination (paragraphes 8 et 10 ci-dessus).

La Cour ne perd pas de vue que l’intéressé a été victime d’un effet indésirable d’un vaccin recommandé. Elle mesure la difficulté d’une telle situation. Cependant, dans un système où la vaccination n’est pas obligatoire, en l’absence d’une erreur médicale l’instauration d’un régime d’indemnisation des personnes victimes de dommages dus à une vaccination est fondamentalement une mesure de sécurité sociale qui échappe au domaine de la Convention.

En conséquence, les griefs des requérants doivent être rejetés pour incompatibilité ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de son article 35 § 3 a). II. Sur la violation alléguée de l’article 6 de la Convention

Selon les requérants, la durée de la procédure n’a pas répondu à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour considère, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire et comportement des requérants et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose, que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président