VARESI ET AUTRES c. ITALIE

Lista părților reclamante este prezentat în anexă.

Reclamanții au fost reprezentați de Doamnele A. Lana și A. Saccucci, avocate la Roma. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, Doamna E. Spatafora, și de co-agentul săi, Doamna P. Accardo. A. Circumstanțele cauzeiorului

Faptele litigioase, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții sunt foști funcționari ai Institutului național de asigurări pentru accidentele de muncă (INAIL) sau moștenitorii acestora. Conform dispozițiilor decretului ministerial din 22 octombrie 1948 („Regulamentul INAIL"), la pensionare, funcționarii ar putea alege între obținerea unui capital sau a unei rente viagere la curs variabil. Pentru cei care alegeau a doua opțiune, inclusiv reclamanții, același decret prevede o ajustare automată indexată pe creșterea salariilor personalului în serviciu.

Pe 27 decembrie 1997, Parlamentul a adoptat legea bugetară (nr. 449) prin care ajustarea majorității pensiilor substitutive ale asigurării sociale generale obligatorii ar fi reglată de art. 11 al decretului legislativ nr. 503 din 30 decembrie 1992. Acest articol interzice indexarea acestei ajustări la creșterea salariilor personalului în serviciu. De la 1 ianuarie 1998, renta reclamanților a fost ajustată pe baza sistemului de indexare aplicabil generalității pensionărilor.

Pe 23 aprilie 1999, reclamanții au sesizat tribunalul administrativ regional („TAR") din Lazio, cerând dreptul de a percepe renta viagera în termenii prevăzuți de regulile în vigoare la momentul versării cotizațiilor lor și al pensionării lor.

După ei, chiar și din 1 ianuarie 1998, trebuiau să beneficieze de o ajustare legată automat de creșterea salariilor personalului în serviciu. art. 11 al decretului legislativ nr. 503/1992 nu ar trebui aplicat cazului lor, deoarece Regulamentul INAIL a acordat drept nu o pensie substitutivă, ci o renta viagera decurgând din contract de drept privat în sensul articolului 1872 al Codului civil. Din subordinare, reclamanții se plângeau de neconformitatea legii cu, printre altele, articolele 3, 36, 38 și 41 ale Constituției, care protejează, respectiv, principiul egalității, dreptul de a se bucura de un salariu adecvat și o asigurare pentru bătrânețe, și dreptul de proprietate.

Printr-o decizie din 9 ianuarie 2003, TAR a negat natura contractuală a rentei și a respins cererea cu motivul că regimul care reglementau pensia obținută de reclamanți trebuia considerat ca substitutiv regimului de asigurare obligatorie general. În ceea ce privește chestiunea din subordinare, bazăndu-se pe jurisprudența Curții Constituționale (§15 mai jos), TAR a susținut că respectarea principiului „securității raporturilor juridice" nu a interzis Parlamentului să prevadă legi modificând regimul raporturilor juridice cum ar fi cele din speță (rapporti giuridici di durata) în sens nefavorabil beneficiarilor, cu excepția cazului în care aceste legi au dus la consecințe de caracter în mod evident derozonabil în comparație cu regimul precedent.

Pe 21 ianuarie 2004, reclamanții au formulat apel în fața Consiliului de Stat.

Printr-o hotărâre din 18 decembrie 2007, al cărui text a fost depus în dosar pe 13 mai 2008, Consiliul de Stat a confirmat decizia TAR și a precizat că art. 1 al Protocolului nr. 1 nu a garantat dreptul de a trage avantaje economice dintr-un regim de pensie atunci când, în mod rezonabil, legislația survenit a decis să elimine aceste avantaje.

Pe 22 aprilie 2011, reprezentanții reclamanților au informat Curtea că al doilea reclamant, Domnul Luigi Antenucci, a decedat pe 4 octombrie 2009. Ei au precizat că moștenitorii săi – și anume, soția sa, Doamna Elena Carli, și cei trei copii ai săi, Doamnele Francesca și Patrizia Antenucci și Domnul Fabrizio Antenucci, născuți respectiv în 1923, 1944, 1952 și 1950 – au dorit să continue procedura pe care o inițiase în fața Curții. B. Dreptul și practica internă relevante 1. Regulamentul INAIL

Dispozițiile relevante ale Regulamentului INAIL (decretul ministerial din 22 octombrie 1948) se citesc după cum urmează: art. 7 „Funcționarul [...] poate decide ca suma din contul individual de securitate socială [...] să fie versată la fondul de rente prevăzut de art. 10 pentru a obține o renta viagera variabilă, [care poate atinge maximum patruzeci de patruzeci] din retribuția personalului în serviciu în raport cu categoria, antiguitatea și atribuțiile pe care funcționarul le avea la momentul încetării funcțiilor sale. " art. 8 „Renta viagera variabilă, în sensul articolului precedent, în funcție de modificările salariului personalului în serviciu este reversibilă în caz de deces al funcționarului titular după constituirea ei în favorul moștenitorilor. " 2. Decretul legislativ nr. 503 din 1992 și legea nr. 449 din 1997

Potrivit articolului 11 § 1 al decretului legislativ nr. 503 din 30 decembrie 1992, „Creșterea titlului de perequare automată a prestațiilor de securitate socială se efectuează, de la 1994, exclusiv în raport cu costul vieții [...]. "

Conform articolului 59 § 4 al legii nr. 449 din 27 decembrie 1997, „De la 1 ianuarie 1998, pentru orice ajustare a prestațiilor de securitate socială (...), se aplică exclusiv art. 11 al Decretului Legislativ din 30 decembrie 1992 nr. 503 și sunt excluse diferitele regimuri, dacă încă în vigoare, de ajustări legate și de creșterea salariilor personalului în serviciu. (...) " 3. Jurisprudența Curții constituționale în materie

În hotărârea nr. 390 din 1995, Curtea constituțională a stabilit că, în contextul sistemului constituțional italian, nu este interzis legislatorului de a modifica, în sens nefavorabil beneficiarilor, regimul raporturilor juridice de durată (rapporti giuridici di durata), cu excepția cazului în care modificările constituie o reglementare nerezonabilă care ar putea mina principiul securității juridice, lipsind indivizii de drepturi recunoscute de legi anterior aprobate.

În hotărârea nr. 30 din 23 ianuarie 2004, Curtea constituțională a reamintit următoarele principii: - pensia, ca remunerare amânată, trebuie proporționată cu cantitatea și calitatea muncii efectuate și trebuie să asigure în orice caz muncitorului și familiei sale o viață liberă și demnă (art. 36 al Constituției); - suma pensiei trebuie adecvată nu doar în raport cu momentul pensionării, ci și în raport cu schimbările ulterioare ale puterii de cumpărare; - legislatorului îi revine identificarea mecanismelor capabile să asigure că pensia rămâne adecvată; - în făcând aceasta, legislatorul trebuie să echilibreze în mod rezonabil valorile și interesele constituționale în cauză, inclusiv interesele legate de disponibilitatea resurselor financiare, asigurând în același timp o protecție minimă a persoanei; - o abatere nerezonabilă între suma pensiilor și variații ale puterii de cumpărare a monedei poate fi simptomatică a caracterului inadecvat al mecanismelor alese de legislator; - art. 59 § 4 al legii nr. 449 din 1997 (prevăzând că de la 1998 singurul mijloc de reevaluare a sumei pensiilor era indexarea automată – perequazione automatica – legată de anumiți parametri) era coerent cu reformele sistemului pensiilor (legea nr. 335 din 1995) și ale funcției publice; - faptul că creșterea salariilor personalului în serviciu să nu fie extinsă pensionarilor nu este, în sine, contrară Constituției. PRETENȚII

Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții se plâng de efectele legii nr. 449 din 1997 asupra mecanismului de ajustare a rentelor lor viagere.

Invocând art. 14 al Convenției, reclamanții se plâng că au fost tratați în mod analog lucrătorilor care nu optaseră pentru renta viagera. ÎN DROIT A. Chestiune preliminară

Reclamanții au informat Curtea că al doilea reclamant, Domnul Luigi Antenucci, a decedat pe 4 octombrie 2009 după introducerea cererei sale și moștenitorii săi (soția sa, Doamna Elena Carli, și trei copii ai săi, Doamnele Francesca și Patrizia Antenucci și Domnul Fabrizio Antenucci) au informat Curtea că doreau să continue procedura (§11 mai sus). Dacă moștenitorii unui reclamant decedat nu pot revendica drept general să Curtea să continue examinarea cererei introduse de acesta (Scherer c. Elveția, 25 martie 1994, §§ 31-32, seria A nr. 287), Curtea a admis în mai multe rânduri că rude apropiate ale unui reclamant decedat au dreptul să se substituie lui (Deweer c. Belgia, 27 februarie 1980, § 37, seria A nr. 35, și Raimondo c. Italia, 22 februarie 1994, § 2, seria A nr. 281-A).

În speță, Curtea este dispusă să permită moștenitorilor celui de-al doilea reclamant să continue instanța inițial introdusă de acesta (vezi, mutatis mutandis, Nerva și alții c. Regatul Unit, nr. 42295/98, § 33, CEDO 2002-VIII, și Kirilova și alții c. Bulgaria, nr. 42908/98, 44038/98, 44816/98 și 7319/02, § 85, 9 iunie 2005). B. Pretenție tirada din art. 1 al Protocolului nr. 1

Reclamanții se plâng că legea bugetară nr. 449 din 1997 ar fi modificat retroactiv regimul de asigurare pentru bătrânețe din care beneficiaseră până la sfârșitul anului 1997. Ei denunță imposibilitatea de a continua să beneficieze de ajustarea sumei rentei viagere în raport cu creșterea salariilor personalului în serviciu. Ei invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, formulat după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu afectează dreptul statelor de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau ale altor contribuții sau amenzi. "

Guvernul se opune acestei teze. 1. Argumentele părților a) Guvernul

Guvernul observă că tratamentul din care se bucurau reclamanții înlocuiește pe cel prevăzut de asigurarea obligatorie general, care era supus articolului 59 § 4 al legii nr. 449 din 1997. Până la 1 ianuarie 1998, orice ajustare a tratamentului lor era legată de creșterea salariilor personalului în serviciu; după această dată, ajustarea a fost limitată la ceea ce era prevăzut de art. 11 al decretului-lege nr. 503 din 1992.

În aceste circumstanțe, Guvernul consideră că nu a existat nicio influență asupra drepturilor deja dobândite de reclamanți, schimbarea privind doar viitorul. Nu ar trebui deci să fi văzut o ingerință nejustificată în dreptul la respectarea proprietății și scopul unificării regimului pensiilor (pentru a asigura echitatea socială și o mai bună distribuție a resurselor) a fost considerat legitim de Curt (a se vedea, în special, Maggio și alții c. Italia, nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 și 56001/08, § 63, 31 mai 2011). Curtea constituțională a estimat mai mult că menținerea regimului precedent ar fi fost contrară principiului egalității cetățenilor în fața legii, personalul INAIL fiind tratat mai favorabil decât alți pensionari.

Curtea nu ar trebui să se gândească la interpretarea dreptului intern aplicabil în speță, sarcina sa fiind limitată la stabilirea dacă aplicarea acestui drept a dus la un rezultat contrar Convenției. Or, reclamanții nu au vut redus suma rentelor viagere ale lor; au pierdut doar posibilitatea de a obține, de la 1 ianuarie 1998, o ajustare a acestora mai favorabilă decât ajustarea aplicabilă întregii pensionări. Guvernul se referă la principiile expuse de Curtea constituțională în hotărârea nr. 30 din 2004 (§16 mai sus) și reamintește că conform jurisprudenței interne bine stabilite, reclamanții nu se bucurau de drept absolut sau de speranță legitimă de a beneficia, pentru viitor, de regim privilegiat de ajustare a pensiei lor, regimurile de pensii putând fi modificate în timp, sub condiția de a garanta protecție socială adecvată. b) Reclamanții

Conform reclamanților, Guvernul ar fi admis implicit că plângerile lor se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 1 al Protocolului nr. 1. În orice caz, Curtea a precizat că deoarece un stat contractant stabilește o legislație prevăzând versarea automată a unei prestații sociale – indiferent dacă acordarea acestei prestații depinde sau nu de versarea anterioară a cotizațiilor –, această legislație trebuie considerată ca generând interes patrimonial care intră în domeniul de aplicare al articolului 1 al Protocolului nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condițiile sale (Stec și alții c. Regatul Unit [GC] (decizie), nr. 65731/01 și 65900/01, §§ 51-55, CEDO 2005-X). În special, o reducere semnificativă a sumei unei pensii poate afecta acest interes (a se vedea, în special, Zeman c. Austria (decizie), nr. 23960/02, 30 iunie 2005).

În speță, renta din care se bucurau reclamanții se bazează pe o relație contractuală de asigurare încheie cu INAIL, prin care contribuțiile versate de angajați erau transferate pe conturile individuale ale acestora, ceea ce a dus la o renta viagera proporțională cu salariul, antiguitatea și funcțiile pe care fiecare angajat le avea la momentul pensionării sale.

Reclamanții reamintesc, de asemenea, că o speranță legitimă de plată a unei datorii poate constitui un „bun" și că Curtea nu este legată de concluziile la care au ajuns jurisdicțiile interne privind existența unui drept de natură patrimonială.

Renta pentru care au optat reclamanții era diferită în raport cu prestațiile furnizate de regimul general al pensiilor. Este adevărat că renta ca atare nu a fost redusă; cu toate acestea, în virtutea intrării în vigoare a legii nr. 449 din 1997, reclamanții au perceput un tratament mult mai mic decât cel pe care aveau speranța legitimă să continue să perceapă. Faptul că ajustările rentei erau legate de ajustările salariului personalului în serviciu fusese element decisiv în alegerea făcută de reclamanți. Acest mecanism de ajustare nu ar constitui, după cum susține Guvernul, „privilegiu nejustificat", ci era proporțional cotizațiilor versate de reclamanți și modalităților de investire ale sumelor transferate pe conturile individuale ale angajaților.

Situația reclamanților nu ar fi comparabilă cu aceea a angajaților INAIL care și-au luat slujba la o vreme când nu era posibilă nicio alegere între renta viagera și aderarea la sistemul general al pensiilor. In plus, jurisprudența internă ar fi negat posibilitatea aplicării la renta viagera a regulilor generale privind pensiile.

Modificarea modalităților de ajustare a rentei nu ar servi niciun interes public, și în special pe acela de a reduce cheltuielile asistenței sociale. Într-adevăr, renta a privit doar câteva sute de persoane, a fost finanțată din cotizații individuale și a provenit dintr-un acord contractual de tip privat care nu era susceptibil de a fi modificat unilateral.

De asemenea, decizia INAIL de a aplica reclamanților art. 59 al legii nr. 449 din 1997 ar fi arbitrară și bazată pe interpretare eronată și nerezonabilă a dispozițiilor interne relevante. Într-adevăr, acest articol se referea la „pensiile obligatorii substitutive, de excluziune și de exonerare" (forme pensionistiche obbligatorie sotitutive, esclusive ed esonerative), în timp ce reclamanții erau liberi să opteze pentru regimul general de pensii sau pentru renta viagera. Această interpretare, care a primit aprobarea TAR și a Consilului de Stat, nu era previzibilă, deoarece nu era coerentă cu jurisprudența Curții de Casație și jurisdicțiilor administrative.

În sfârșit, ingerința suferită de reclamanți nu ar fi proporționată, deoarece renta lor a fost redusă semnificativ în raport cu suma pe care ar fi avut-o dacă mecanismul de ajustare anterior în vigoare ar fi continuat să se aplice. Pentru reclamanți, această diferență s-ar apropia la un procent de 50%. De exemplu, al cincilea reclamant, Domnul Dante Romano Moneta, a perceput între 1998 și 2010 o renta de 879.764 de euro (EUR), în timp ce conform regimului precedent ar fi trebuit să perceapă 1.580.724 EUR, adică 703.960 EUR mai mult. 2. Aprecierea Curții (a) Principii generale

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunuri actuale" cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, datorii. Pentru ca o datorie să fie considerată ca „valoare patrimonială" care cade sub incidența articolului 1 al Protocolului nr. 1, titularul datoriei trebuie să demonstreze că aceasta are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, că este confirmată de jurisprudență bine stabilită a tribunalelor. Odată ce aceasta este dobândită, noțiunea de „speranță legitimă" poate intra în joc (Maurice c. Franța [GC], nr. 11810/03, § 63, CEDO 2005-IX). 35. art. 1 al Protocolului nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi bunuri (Van der Mussele c. Belgia, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko c. Letonia (decizie) [GC], nr. 48321/99, § 121, CEDO 2002-II; și Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 35 (b), CEDO 2004-IX). In plus, nu ar trebui interpretat ca deschizând persoanelor care au cotizat la regim de securitate socială dreptul la o pensie cu o sumă determinată (a se vedea, de exemplu, Domalewski c. Polonia (decizie), nr. 34610/97, CEDO 1999-V; Janković c. Croația (decizie), nr. 43440/98, CEDO 2000-X; și Kjartan Ásmundsson c. Islanda, nr. 60669/00, § 39, CEDO 2004-IX). Cu toate acestea, o datorie privind o pensie poate constitui un „bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 atunci când are bază suficientă în dreptul național, de exemplu atunci când este confirmată de o sentință definitivă (Pravednaya c. Rusia, nr. 69529/01, §§ 37-39, 18 noiembrie 2004, și Maggio și alții, citat mai sus, § 55). 36. art. 1 al Protocolului nr. 1 cere, mai înainte de orice, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. In plus, o asemenea ingerință se justifică doar dacă urmărește interes public (sau general) legitim. Datorită cunoașterii directe a societății lor și al nevoilor sale, autoritățile naționale se găsesc în principiu mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este „de utilitate publică". În mecanismul de protecție creat de Convenție, le revine prin urmare să se pronunțe mai întâi asupra existenței unei probleme de interes general. De aceea, se bucură aici de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii la care se întinde garantiile Convenției (Wieczorek c. Polonia, nr. 18176/05, § 59, 8 decembrie 2009). 37. art. 1 al Protocolului nr. 1 cere, de asemenea, pentru orice ingerință, o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (Jahn și alții c. Germania [GC], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, §§ 81-94, CEDO 2005-VI). Acest echilibru just este rupt dacă persoana în cauză trebuie să suporte o sarcină excessivă și exorbitantă (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, §§ 69-74, seria A nr. 52, și Maggio și alții, citat mai sus, § 57).

Atunci când suma unei prestații sociale este redusă sau anulată, poate exista o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor care necesită a fi justificată (Kjartan Ásmundsson, citat mai sus, § 40; Rasmussen c. Polonia, nr. 38886/05, § 71, 28 aprilie 2009; și Maggio și alții, citat mai sus, § 58). (b) Aplicarea acestor principii la cazul dat

Curtea nu consideră necesară să se pronunțe asupra chestiunii ridicate de Guvern (și anume, dacă reclamanții aveau speranță legitimă de a beneficia, pentru viitor, de regim privilegiat de ajustare a pensiei lor, și erau deci titulari ai unui „bun" în termenii articolului 1 al Protocolului nr. 1 – a se vedea §25 mai sus), această pretenție fiind de orice fel irrecevabilă din motivele expuse mai jos (a se vedea, mutatis mutandis, Maggio și alții, citat mai sus, § 59).

Curtea observă că, contrar alegațiilor reclamanților, legea nr. 449 din 27 decembrie 1997 nu a reglementat drepturile de pensie ale acestora în mod retroactiv. Într-adevăr, această lege s-a limitat să stabilească că din 1 ianuarie 1998, și deci pentru perioada următoare intrării în vigoare a acesteia, ajustările rentei reclamanților trebuiau calculate pe baza sistemului de indexare aplicabil generalității pensionărilor. Sigur, reclamanții susțin că art. 59 al acestei legi a fost interpretat greșit și în mod nerezonabil de TAR și Consilul de Stat (§32 mai sus). Cu toate acestea, Curtea reamintește că în primul rând jurisdicțiilor naționale le revine să interpreteze și să aplice dreptul intern; în plus, ea nu ar putea considera ca arbitrară interpretarea asimilând renta viagera a reclamanților cu tratamentele substitutive ale regimului de asigurare obligatorie general (§8 mai sus). Ingerința susținută de reclamanți era deci prevăzută de lege în sensul jurisprudenței Curții.

Curtea acceptă, de asemenea, că regula denunțată de reclamanți a urmărit interesul public de armonizare a regimului pensiilor în scopul de a face sistemul de securitate socială echitabil și sustenabil (a se vedea, mutatis mutandis, Maggio și alții, citat mai sus, § 60).

Pentru a determina dacă reclamanții au trebuit să suporte o sarcină individuală excessivă, Curtea trebuie să țină seama de contextul particular al speței, și anume al unui regim de securitate socială. Asemenea regimuri sunt, printre altele, expresie a solidarității societății față de membrii vulnerabili ai săi (a se vedea, mutatis mutandis, Goudswaard-Van der Lans c. Țările de Jos (decizie), nr. 75255/01, CEDO 2005-XI).

Curtea reamintește că în cauza Maggio și alții (citat mai sus, §§ 62-64), ea a exclus existența unei încălcări a articolului 1 al Protocolului nr. 1 în raport cu un pensionar care, în cadrul unei armonizări retroactive a regimului pensiilor, suferise o reducere substanțială a pensiei sale. Ea a observat că s-a vorbit de o reducere rezonabilă și proporțională, și nu de o lipsecare totală de drepturi, care avusese efectul de a evita conferirea unor privilegii nejustificate reclamantului și persoanelor găsindu-se în situație similară cu a sa.

Curtea consideră că aceste considerații se aplică în speța prezentă, unde modificarea regimului pensiilor nu a fost aplicată retroactiv (§40 mai sus) și a privit doar mecanismul de ajustare al rentei viagere a reclamanților la costul vieții. Suma pensiei lor ca atare nu a fost atinsă și persoanele în cauză nu au fost lipsite de mecanism de ajustare la inflație. Pur și simplu, acest mecanism a fost înlocuit cu altul, de altfel comun majorității pensionarilor.

În aceste circumstanțe, chiar și presupunând că art. 1 al Protocolului nr. 1 s-ar putea aplica în speța dată, nicio aparență de încălcare a acestei dispoziții nu ar putea fi detectată.

Rezultă că această pretenție este în mod evident fără temei și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției. C. Pretenție tirada din art. 14 al Convenției

Reclamanții consideră că au fost victime ale unei discriminări. Ei observă că situația lor a fost în mod arbitrar asimilată cu aceea a altor lucrători care nu optaseră pentru renta viagera. Ei invocă art. 14 al Convenției, formulat după cum urmează: „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără niciun fel de distincție, pe bază de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alte situații. "

Curtea reamintește că a lăsat deschisă chestiunea dacă reclamanții erau titulari ai unui „bun" în termenii articolului 1 al Protocolului nr. 1 (§39 mai sus). Ea estimează că nu este, de asemenea, necesar de a se pronunța asupra aplicabilității articolului 14 al Convenției în speța dată, această pretenție fiind de orice fel irrecevabilă din următoarele motive.

Curtea observă că într-o situație unde coexistă diferite metode de calcul al mecanismului de ajustare al pensiilor, orice măsură vizând uniformizarea acestor regimuri are ca consecință inevitabilă aceea de a trata în același mod persoane care, anterior, se găseau supuse unor reguli diferite sau exprimaseră preferința pentru o metodă de calcul particulară. Aceasta, cu toate acestea, nu ar putea fi analizată ca o discriminare interzisă de Convenție, care nu ar putea face obstrucție, complet, la politici de armonizare a prestațiilor de securitate socială.

Rezultă că această pretenție este în mod evident fără temei și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Stanley Naismith Danutė Jočienė Grefier Președintă Anexă Ivo VARESI născut în 1927, domiciliat la Roma Luigi ANTENUCCI născut în 1916, domiciliat la L'Aquila Romolo D'AMICO născut în 1929, domiciliat la Roma Franco MASSARIA născut în 1927, domiciliat la Roma Dante Romano MONETA născut în 1929, domiciliat la Roma Ugo NAVARRA născut în 1925, domiciliat la Bologna Carlo PICCIOLI născut în 1929, domiciliat la L'Aquila Giampiero SANTUCCI născut în 1927, domiciliat la Roma Tilde COCCI născută în 1933, domiciliat la Bologna

La liste des parties requérantes figure en annexe.

Les requérants ont été représentés par M es A. Lana et A. Saccucci, avocats à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora, et par son co-agent, M me P. Accardo. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants sont des anciens fonctionnaires de l’Institut national d’assurances pour les accidents du travail (INAIL) ou leurs héritiers. Selon les dispositions du décret ministériel du 22 octobre 1948 (« Règlement INAIL »), lors du départ à la retraite, les fonctionnaires pouvaient choisir entre l’obtention d’un capital ou d’une rente viagère à taux variable. Pour ceux qui choisissaient la deuxième option, dont les requérants, le même décret prévoyait un ajustement automatique indexé sur les augmentations du traitement du personnel en service.

Le 27 décembre 1997, le Parlement adopta la loi de finances (n o 449) par laquelle l’ajustement de la plupart des pensions substitutives de l’assurance générale obligatoire serait réglé par l’article 11 du décret législatif n o 503 du 30 décembre 1992. Cet article interdit d’indexer cet ajustement aux augmentations du traitement du personnel en service. A partir du 1 er janvier 1998, la rente des requérants fut ajustée sur la base du système d’indexation applicable à la généralité des retraites.

Le 23 avril 1999, les requérants saisirent le tribunal administratif régional (le « TAR ») du Latium en réclamant le droit de percevoir la rente viagère dans les termes prévus par les règles en vigueur au moment du versement de leurs cotisations et de leur départ à la retraite.

Selon eux, même à partir du 1 er janvier 1998, ils devaient bénéficier d’un ajustement lié automatiquement aux augmentations du traitement du personnel en service. L’article 11 du décret législatif n o 503/1992 ne s’appliquerait pas à leur cas, car le Règlement INAIL donnait droit non pas à une pension substitutive mais à une rente viagère découlant d’un contrat de droit privé au sens de l’article 1872 du code civil. Subsidiairement, les requérants se plaignaient de la non-conformité de la loi par rapport, entre autres, aux articles 3, 36, 38 et 41 de la Constitution, qui protègent, respectivement, le principe d’égalité, le droit de jouir d’un salaire et d’une assurance vieillesse adéquats et le droit de propriété.

Par une décision du 9 janvier 2003, le TAR nia la nature contractuelle de la rente et rejeta la demande au motif que le régime qui régissait la pension obtenue par les requérants devait être considéré comme substitutif du régime d’assurance obligatoire général. Quant à la question subsidiaire, se fondant sur la jurisprudence de la Cour Constitutionnelle (paragraphe 15 ci-après), le TAR affirma que le respect du principe de la « sécurité des rapports juridiques » n’interdisait pas au Parlement de prévoir des lois modifiant le régime de rapports juridiques tels que ceux de l’espèce ( rapporti giuridici di durata ) dans un sens défavorable pour les bénéficiaires, sauf si ces lois entraînaient des conséquences de caractère manifestement déraisonnable par rapport au régime précédent.

Le 21 janvier 2004, les requérants interjetèrent un appel devant le Conseil d’État.

Par un arrêt du 18 décembre 2007, dont le texte fut déposé au greffe le 13 mai 2008, le Conseil d’Etat confirma la décision du TAR et précisa que l’article 1 du Protocole n o 1 ne garantissait pas le droit de tirer des avantages économiques d’un régime de retraite lorsque, de manière raisonnable, la législation survenue avait décidé de supprimer ces avantages.

Le 22 avril 2011, les représentants des requérants informèrent la Cour que le deuxième requérant, M. Luigi Antenucci, était décédé le 4 octobre 2009. Ils précisèrent que ses héritiers – à savoir, son épouse, M me Elena Carli, et ses trois enfants, M mes Francesca et Patrizia Antenucci et M. Fabrizio Antenucci, nés respectivement en 1923, 1944, 1952 et 1950 – souhaitaient continuer la procédure qu’il avait entamée devant la Cour. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Le règlement INAIL

Les dispositions pertinentes du règlement INAIL (décret ministériel du 22 octobre 1948), se lisent comme suit : Article 7 « Le fonctionnaire [...] peut décider que le montant du compte individuel de sécurité sociale [...] soit versé au fonds des rentes prévu par l’article 10 pour obtenir une rente viagère variable, [pouvant atteindre au maximum quarante quarantièmes] de la rétribution du personnel en service par rapport à la catégorie, à l’ancienneté et aux attributions que le fonctionnaire avait au moment de la cessation de ses fonctions. » Article 8 « La rente viagère variable, au sens de l’article précédent, en fonction des modifications du salaire du personnel en service est réversible en cas de décès du fonctionnaire titulaire après sa constitution en faveur des héritiers. » 2. Le décret législatif n o 503 de 1992 et la loi n o 449 de 1997

Aux termes de l’article 11 § 1 du décret législatif n o 503 du 30 décembre 1992, « Les augmentations au titre de la péréquation automatique des prestations de la sécurité sociale s’opèrent, à partir de 1994, exclusivement par rapport au coût de la vie [...]. »

Selon l’article 59 § 4 de la loi n o 449 du 27 décembre 1997, « A partir du 1 er janvier 1998, pour tout ajustement des prestations de sécurité sociale (...), s’applique exclusivement l’article 11 du Décret Législatif du 30 décembre 1992 n o 503 et sont exclus les différents régimes, si encore en vigueur, d’ajustements liés aussi aux augmentations des salaires du personnel en service. (...) » 3. La jurisprudence de la Cour constitutionnelle en la matière

Dans son arrêt n o 390 de 1995, la Cour constitutionnelle a établi que, dans le contexte du système constitutionnel italien, il n’est pas interdit au législateur de modifier, dans un sens défavorable aux bénéficiaires, le régime des rapports juridiques de durée ( rapporti giuridici di durata ), à l’exception du cas où les modifications constituent une réglementation déraisonnable qui pourrait ainsi miner le principe de la sécurité juridique en privant les individus de droits reconnus par des lois précédemment approuvées.

Dans son arrêt n o 30 du 23 janvier 2004, la Cour constitutionnelle a rappelé les principes suivants : - la pension, en tant que rémunération différée, doit être proportionnée à la quantité et à la qualité du travail accompli et doit en tout cas assurer au travailleur et à sa famille une vie libre et digne (article 36 de la Constitution) ; - le montant de la pension doit être adéquat non seulement par rapport au moment du départ à la retraite, mais également par rapport aux changements successifs du pouvoir d’achat ; - il appartient au législateur d’identifier les mécanismes capable d’assurer que la pension reste adéquate ; - en ce faisant, le législateur doit mettre raisonnablement en balance les valeurs et les intérêts constitutionnels en cause, y compris les intérêts liés à la disponibilité de ressources financières, tout en garantissant une protection minime de la personne ; - un écart déraisonnable entre montant des retraites et variations du pouvoir d’achat de la monnaie peut être symptomatique du caractère non adéquat des mécanismes choisis par le législateur ; - l’article 59 § 4 de la loi n o 449 de 1997 (prévoyant qu’à partir de 1998 le seul moyen de réévaluation du montant des pensions était l’indexation automatique – perequazione automatica – liée à certains paramètres) était cohérent avec les réformes du système des retraites (loi n o 335 de 1995) et de la fonction publique ; - le fait qu’une augmentation des salaires du personnel en service ne soit pas étendue aux retraités n’est pas, en soit, contraire à la Constitution. GRIEFS

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent des effets de la loi n o 449 de 1997 sur le mécanisme d’ajustement de leur rentes viagères.

Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été traités de manière analogue aux travailleurs qui n’avaient pas opté pour la rente viagère. EN DROIT A. Question préliminaire

Les requérants ont informé la Cour que le deuxième requérant, M. Luigi Antenucci, est décédé le 4 octobre 2009 après l’introduction de sa requête et ses héritiers (son épouse, M me Elena Carli, et ses trois enfants, M mes Francesca et Patrizia Antenucci et M. Fabrizio Antenucci) ont informé la Cour qu’ils souhaitaient poursuivre la procédure (paragraphe 11 ci-dessus). Si les héritiers d’un requérant décédé ne peuvent revendiquer un droit général à ce que la Cour continue son examen de la requête introduite par ce dernier ( Scherer c. Suisse , 25 mars 1994, §§ 31-32, série A n o 287), la Cour a admis à plusieurs reprises que des parents proches d’un requérant décédé sont en droit de se substituer à lui ( Deweer c. Belgique , 27 février 1980, § 37, série A n o 35, et Raimondo c. Italie , 22 février 1994, § 2, série A n o 281-A).

En l’occurrence, la Cour est disposée à permettre aux héritiers du deuxième requérant de poursuivre l’instance initialement introduite par ce dernier (voir, mutatis mutandis , Nerva et autres c. Royaume-Uni , n o 42295/98, § 33, CEDH 2002 ‑ VIII, et Kirilova et autres c. Bulgarie , n os 42908/98, 44038/98, 44816/98 et 7319/02, § 85, 9 juin 2005). B. Grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1

Les requérants se plaignent de ce que la loi de finances n o 449 de 1997 aurait modifié rétroactivement le régime d’assurance vieillesse dont ils ont bénéficié jusqu’à fin 1997. Ils dénoncent l’impossibilité de continuer à bénéficier de l’ajustement du montant de la rente viagère par rapport aux augmentations du traitement du personnel en service. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. 1. Arguments de parties a) Le Gouvernement

Le Gouvernement note que le traitement dont jouissent les requérants remplace celui prévu par l’assurance générale obligatoire, qui était soumise à l’article 59 § 4 de la loi n o 449 de 1997. Jusqu’au 1 er janvier 1998, tout ajustement de leur traitement était lié aux hausses de salaires du personnel en service ; après cette date, l’ajustement a été limité à ce qui était prévu par l’article 11 du décret-loi n o 503 de 1992.

Dans ces circonstances, le Gouvernement considère qu’il n’y a eu aucune incidence sur les droits déjà acquis par les requérants, le changement ne concernant que le futur. On ne saurait donc y voir une ingérence non justifiée dans le droit au respect des biens et le but d’uniformiser le régime des retraites (afin d’assurer l’équité sociale et une meilleure distribution des ressources) a été considéré comme légitime par la Cour (voir, notamment, Maggio et autres c. Italie , n os 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 et 56001/08, § 63, 31 mai 2011). La Cour constitutionnelle a par ailleurs estimé que le maintien du régime précédent aurait été contraire au principe de l’égalité des citoyens devant la loi, le personnel INAIL étant traité plus favorablement que les autres retraités.

La Cour ne saurait se pencher sur l’interprétation du droit interne applicable en l’espèce, sa mission étant limitée à établir si l’application de ce droit a abouti à un résultat contraire à la Convention. Or, les requérants ne se sont pas vu réduire le montant de leurs rentes viagères ; ils ont seulement perdu la possibilité d’obtenir, à partir du 1 er janvier 1998, un ajustement de celles-ci plus favorable que l’ajustement applicable à l’ensemble des retraites. Le Gouvernement se réfère aux principes exposés par la Cour constitutionnelle dans son arrêt n o 30 de 2004 (paragraphe 16 ci-dessus) et rappelle que selon une jurisprudence interne bien établie, les requérants ne jouissaient pas d’un droit absolu ou d’une espérance légitime de bénéficier, pour le futur, d’un régime privilégié d’ajustement de leur pension, les régimes de retraite pouvant être modifiés dans le temps, sous condition de garantir une protection sociale appropriée. b) Les requérants

Selon les requérants, le Gouvernement aurait implicitement admis que leurs doléances tombent dans le champ d’application de l’article 1 du Protocole n o 1. En tout état de cause, la Cour a précisé que dès lors qu’un Etat contractant met en place une législation prévoyant le versement automatique d’une prestation sociale – que l’octroi de cette prestation dépende ou non du versement préalable de cotisations –, cette législation doit être considérée comme engendrant un intérêt patrimonial relevant du champ d’application de l’article 1 du Protocole n o 1 pour les personnes remplissant ses conditions ( Stec et autres c. Royaume-Uni [GC] (déc.), n os 65731/01 et 65900/01, §§ 51-55, ECHR 2005-X). En particulier, une réduction significative du montant d’une pension peut porter atteinte à cet intérêt (voir, notamment, Zeman c. Autriche (déc.), n o 23960/02, 30 juin 2005).

En l’espèce, la rente dont les requérants bénéficient se fonde sur un rapport contractuel d’assurance conclu avec l’INAIL, en vertu duquel les contributions versées par les employés étaient transférées sur les comptes individuels de ceux-ci, ce qui donnait lieu à une rente viagère proportionnée au salaire, à l’ancienneté et aux fonctions que chaque employé avait au moment de son départ à la retraite.

Les requérants rappellent également qu’une espérance légitime au paiement d’une créance peut constituer un « bien » et que la Cour n’est pas liée aux conclusions auxquelles sont parvenues les juridictions internes quant à l’existence d’un droit de nature patrimoniale.

La rente pour laquelle les requérants ont opté était différente par rapport aux prestations fournies par le régime général des retraites. Il est vrai que la rente en tant que telle n’a pas été réduite ; cependant, en vertu de l’entrée en vigueur de la loi n o 449 de 1997, les requérants ont perçu un traitement bien inférieur à celui qu’ils avaient l’espérance légitime de continuer à percevoir. Le fait que les ajustements de la rente étaient liés aux ajustements du salaire du personnel en service avait été un élément déterminant dans le choix opéré par les requérants. Ce mécanisme d’ajustement ne constituerait pas, comme le Gouvernement l’affirme, un « privilège injustifié », mais était proportionnel aux contributions versées par les requérants et aux modalités d’investissement des sommes transférées sur les comptes individuels des employés.

La situation des requérants ne serait pas comparable à celle des employés de l’INAIL ayant pris service à une époque où aucun choix n’était possible entre rente viagère et adhésion au système général des retraites. Par ailleurs, la jurisprudence interne aurait nié la possibilité d’appliquer à la rente viagère les règles générales en matière de pensions.

La modification des modalités d’ajustement de la rente ne servirait aucun intérêt public, et notamment celui de réduire les dépenses de l’assistance sociale. En effet, la rente ne concernait que quelques centaines de personnes, était financée par les contributions individuelles et dérivait d’un accord contractuel de type privée non susceptible d’être modifié unilatéralement.

Par ailleurs, la décision de l’INAIL d’appliquer aux requérants l’article 59 de la loi n o 449 de 1997 serait arbitraire et basée sur une interprétation erronée et déraisonnable des dispositions internes pertinentes. En effet, cet article se référait aux « retraites obligatoires de substitution, d’exclusion et d’exonération » ( forme pensionistiche obligatorie sotitutive, esclusive ed esonerative ), alors que les requérants étaient libres d’opter pour le régime générale de retraites ou pour la rente viagère. Cette interprétation, qui a reçu l’aval du TAR et du Conseil d’Etat, n’était pas prévisible, car elle n’était pas cohérente avec la jurisprudence de la Cour de cassation et des juridictions administratives.

Enfin, l’ingérence subie par les requérants ne serait pas proportionnée, car leur rente a été réduite de manière significative par rapport au montant qu’elle aurait eu si le mécanisme d’ajustement précédemment en vigueur avait continué à s’appliquer. Pour les requérants, cette différence approcherait un pourcentage de 50%. Par exemple, le cinquième requérant, M. Dante Romano Moneta, a perçu entre 1998 et 2010 une rente de 879 764 euros (EUR), alors que selon le régime précédent il aurait dû percevoir 1 580 724 EUR, soit 703 960 EUR de plus. 2. Appréciation de la Cour (a) Principes généraux

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportent à ses « biens » au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris, dans certaines situations bien définies, des créances. Pour qu’une créance puisse être considérée comme une « valeur patrimoniale » tombant sous le coup de l’article 1 du Protocole n o 1, il faut que le titulaire de la créance démontre que celle-ci a une base suffisante en droit interne, par exemple qu’elle est confirmée par une jurisprudence bien établie des tribunaux. Dès lors que cela est acquis, peut entrer en jeu la notion d’« espérance légitime » ( Maurice c. France [GC], n o 11810/03, § 63, CEDH 2005 ‑ IX).

L’article 1 du Protocole n o 1 ne garantit pas un droit à acquérir des biens ( Van der Mussele c. Belgique , 23 novembre 1983, § 48, série A n o 70 ; Slivenko c. Lettonie (déc.) [GC], n o 48321/99, § 121, CEDH 2002-II; et Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35 (b), ECHR 2004-IX). De plus, il ne saurait s’interpréter comme ouvrant aux personnes qui ont cotisé à un régime de sécurité sociale le droit à une pension d’un montant déterminé (voir, par exemple, Domalewski c. Pologne (déc.), n o 34610/97, CEDH 1999-V ; Janković c. Croatie (déc.), n o 43440/98, CEDH 2000-X ; et Kjartan Ásmundsson c. Islande , n o 60669/00, § 39, CEDH 2004-IX). Cependant, une créance concernant une pension peut constituer un « bien » aux sens de l’article 1 du Protocole n o 1 lorsqu’elle a une base suffisante en droit national, par exemple lorsqu’elle est confirmée par un jugement définitif ( Pravednaya c. Russie , n o 69529/01, §§ 37-39, 18 novembre 2004, et Maggio et autres , précité, § 55).

L’article 1 du Protocole n o 1 exige, avant tout et surtout, qu’une ingérence de l’autorité publique dans la jouissance du droit au respect de biens soit légale. De plus, une telle ingérence n’est justifiée que si elle poursuit un intérêt public (ou général) légitime. Grâce à une connaissance directe de leur société et de ses besoins, les autorités nationales se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour déterminer ce qui est « d’utilité publique ». Dans le mécanisme de protection créé par la Convention, il leur appartient par conséquent de se prononcer les premières sur l’existence d’un problème d’intérêt général. Dès lors, elles jouissent ici d’une certaine marge d’appréciation, comme en d’autres domaines auxquels s’étendent les garanties de la Convention ( Wieczorek c. Pologne , n o 18176/05, § 59, 8 décembre 2009).

L’article 1 du Protocole n o 1 exige également, pour toute ingérence, un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Jahn et autres c. Allemagne [GC], n os 46720/99, 72203/01 et 72552/01, §§ 81-94, CEDH 2005-VI). Ce juste équilibre est rompu si la personne concernée doit supporter une charge excessive et exorbitante ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , 23 septembre1982, §§ 69-74, série A n o 52, et Maggio et autres , précité, § 57).

Lorsque le montant d’une prestation sociale est réduit ou annulé, il peut y avoir une ingérence dans le droit au respect des biens qui nécessite d’être justifiée ( Kjartan Ásmundsson , précité, § 40 ; Rasmussen c. Pologne , n o 38886/05, § 71, 28 avril 2009 ; et Maggio et autres , précité, § 58). (b) Application de ces principes au cas d’espèce

La Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur la question soulevée par le Gouvernement (à savoir, si les requérants avaient une espérance légitime de bénéficier, pour le futur, d’un régime privilégié d’ajustement de leur pension, et étaient donc titulaires d’un « bien » aux termes de l’article 1 du Protocole n o 1 – voir le paragraphe 25 ci-dessus), ce grief étant de toute manière irrecevable pour les raisons exposées ci-après (voir, mutatis mutandis , Maggio et autres , précité, § 59).

La Cour relève que, contrairement aux allégations des requérants, la loi n o 449 du 27 décembre 1997 n’a pas réglementé leurs droits à pension de manière rétroactive. En effet, cette loi s’est bornée à établir qu’à partir du 1 er janvier 1998, et donc pour la période successive à son entrée en vigueur, les ajustements de la rente des requérants devaient être calculées sur la base du système d’indexation applicable à la généralité des retraites. Certes, les requérants affirment que l’article 59 de cette loi a été interprété de manière erronée et déraisonnable par le TAR et le Conseil d’Etat (paragraphe 32 ci-dessus). Cependant, la Cour rappelle qu’il appartient en premier lieux aux juridictions nationales d’interpréter et d’appliquer le droit interne ; de plus, elle ne saurait considérer comme arbitraire l’interprétation assimilant la rente viagère des requérants aux traitements substitutifs du régime d’assurance obligatoire général (paragraphe 8 ci-dessus). L’ingérence alléguée par le requérants était donc prévue par la loi aux sens de la jurisprudence de la Cour.

La Cour accepte également que la règle dénoncée par les requérants poursuivait l’intérêt public à l’harmonisation du régime des retraites dans le but de rendre le système de sécurité sociale équitable et soutenable (voir, mutatis mutandis , Maggio et autres , précité, § 60).

Pour déterminer si les requérants ont dû supporter une charge individuelle excessive, la Cour doit avoir égard au contexte particulier de l’espèce, à savoir celui d’un régime de sécurité sociale. Pareils régimes sont, entre autres, une expression de la solidarité de la société envers ses membres vulnérables (voir, mutatis mutandis , Goudswaard-Van der Lans c. Pays-Bas (déc.), n o 75255/01, CEDH 2005-XI).

La Cour rappelle que dans l’affaire Maggio et autres (précitée, §§ 62-64), elle a exclu l’existence d’une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 par rapport à un retraité qui, dans le cadre d’une harmonisation rétroactive du régime des retraites, avait subi une réduction substantielle de sa pension. Elle a observé qu’il s’agissait d’une réduction raisonnable et proportionnelle, et non d’une privation totale de ses droits, qui avait eu pour effet d’éviter de conférer des privilèges injustifiés au requérant et aux personnes se trouvant dans une situation similaire à la sienne.

La Cour estime que ces considérations s’appliquent en la présente espèce, où la modification du régime des retraites n’a pas été appliquée rétroactivement (paragraphe 40 ci-dessus) et n’a concerné que le mécanisme d’ajustement de la rente viagère des requérants au coût de la vie. Le montant de leur retraite en tant que telle n’a pas été touché et les intéressés n’ont pas été privés d’un mécanisme d’ajustement à l’inflation. Simplement, ce mécanisme a été remplacé par un autre, par ailleurs commun à la majorité des retraités.

Dans ces circonstances, même à supposer que l’article 1 du Protocole n o 1 puisse s’appliquer en l’espèce, aucune apparence de violation de cette disposition ne saurait être décelée.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. C. Grief tiré de l’article 14 de la Convention

Les requérants considèrent avoir été victimes d’une discrimination. Ils observent que leur situation a été arbitrairement assimilée à celle d’autres travailleurs qui n’avaient pas opté pour la rente viagère. Ils invoquent l’article 14 de la Convention, ainsi libellé : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

La Cour rappelle avoir laissé ouverte la question de savoir si les requérants étaient titulaires d’un « bien » aux termes de l’article 1 du Protocole n o 1 (paragraphe 39 ci-dessus). Elle estime qu’il n’est également pas nécessaire de se prononcer sur l’applicabilité de l’article 14 de la Convention en l’espèce, ce grief étant de toute manière irrecevable pour les raisons suivantes.

La Cour relève que dans une situation où coexistent différents méthodes de calcul du mécanisme d’ajustement des retraites, toute mesure visant à l’uniformisation de ces régimes a pour conséquence inévitable celle de traiter de la même manière de personnes qui, auparavant, se trouvaient soumises à des règles différentes ou avaient exprimé leur préférence pour une méthode de calcul particulière. Ceci, cependant, ne saurait s’analyser en une discrimination interdite par la Convention, qui ne saurait faire obstacle, tout court, à des politiques d’harmonisation des prestations de la sécurité sociale.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Danutė Jočienė Greffier Présidente Annexe Ivo VARESI né en 1927, résidant à Rome Luigi ANTENUCCI né en 1916, résidant à L’Aquila Romolo D’AMICO né en 1929, résidant à Rome Franco MASSARIA né en 1927, résidant à Rome Dante Romano MONETA né en 1929, résidant à Rome Ugo NAVARRA né en 1925, résidant à Bologne Carlo PICCIOLI né en 1929, résidant à L’Aquila Giampiero SANTUCCI né en 1927, résidant à Rome Tilde COCCI née en 1933, résidant à Bologne