- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 12 martie 2013
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Mészáros împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE MÉSZÁROS c. HUNGARY (Documentul nr. 23559/09) HOTĂRÂREA Strasburg 12 martie 2013 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Mészáros c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Părinte Lorenzen, Președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători și Françoise Elens-Passos, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 19 februarie 2013, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (n. 23559/09) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Ervin Mészáros („reclamantul”), la 28 aprilie 2009. Guvernul maghiar („ Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției.
La 7 decembrie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost alocată unui comitet de trei judecători. FACTE CIRCUMSTANCES A CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1968 și trăiește în Taliándörögd. În octombrie 1999, compania feroviară maghiară a primit autorizația de a conduce firele prin intermediul proprietății reclamantului. La 7 aprilie 2000, reclamantul a primit 1.858.536 forints maghiari (HUF) în despăgubire de la compania feroviară. Cu toate acestea, în octombrie 2000, reclamantul a interzis o acțiune în daune împotriva Companiei Feratelor Ungare în fața Curții Regionale Veszprém, susținând că compensația acordată nu a acoperit pierderea în valoarea proprietății sale.
Curtea a desemnat trei experți imobiliari. La 24 februarie 2003, instanța a rendu hotărâre, hotărând în parte pentru reclamant. Această hotărâre a fost anulată prin recurs de către Curtea de Apel din Budapesta la 17 septembrie 2003. În reluarea procedurii s-au obținut două noi avize de experți. La 6 martie 2007, Curtea de District a pronunțat hotărârea. A ordonat reclamantului să plătească HUF 4.541.464, și a respins restul cererilor sale. Această hotărâre a fost renunțată la recurs de către Curtea de Apel din Győr la 19 martie 2008. Reclamantul a depus o cerere de reexaminare în fața Curții Supreme și a susținut hotărârea Curții de Apel la 2 octombrie 2008. Această decizie a fost depusă în favoarea reclamantului la 29 octombrie 2008. HOTĂRÂREA 10. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă motivabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție.
Guvernul a contestat acest argument. 11. Perioada de examinare a început în octombrie 2000 și s-a încheiat la 2 octombrie 2008. A durat astfel opt ani înainte de trei instanțe judiciare. Având în vedere o astfel de procedură lungă, această parte a cererii trebuie declarată admisibilă. 12. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care susțin probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000 VII). După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe.
Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 13. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1 despre presupusa nedreptate a procedurii, în special în ceea ce privește alegerea experților și diferențele în raporturile de experți. În măsura în care această plângere poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii dinaintea instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție.
În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare prin legislația națională și instanțele naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999‐I). În cazul în cauză, Curtea este convinsă că argumentele reclamantei nu dezvăluie nici un aspect că instanțele nu au fost imparțiale sau că procedura a fost altfel nejustificată sau arbitrară.
Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. 14. În baza articolului 41 din Convenție, reclamantul a formulat o cerere globală de 660.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile materiale și morale și costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Guvernul a contestat această cerere. Curtea nu discerne nicio legătură cauzală dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această cerere. Cu toate acestea, consideră că reclamanții trebuie să fi susținut unele pagube morale și să-l acorde 2,900 EUR sub acest cap. 15. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii inadmisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține litera (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, la rata aplicabilă la data decontare și în termen de trei luni, 2,900 EUR (2 mii nouă sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 12 martie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Președintele adjunct al grefierului peer Lorenzen
SECOND SECTION
CASE OF MÉSZÁROS v. HUNGARY (Application no. 23559/09) JUDGMENT STRASBOURG 12 March 2013 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Mészáros v. Hungary, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Peer Lorenzen, President, András Sajó, Nebojša Vučinić, judges, and Françoise Elens-Passos, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 19 February 2013, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 23559/09) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr Ervin Mészáros (“the applicant”), on 28 April 2009.
The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.
On 7 December 2011 the application was communicated to the Government. In accordance with Protocol No. 14, the application was allocated to a Committee of three Judges. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant was born in 1968 and lives in Taliándörögd.
In October 1999 the Hungarian Railway Company received authorisation to lead wires through the applicant’s property. On 7 April 2000 the applicant received 1,858,536 Hungarian forints (HUF) in compensation from the Railway Company.
Nevertheless, in October 2000 the applicant brought an action in damages against the Hungarian Railway Company before the Veszprém County Regional Court, claiming that the compensation given did not cover the loss in the value of his property. The court appointed three real estate experts. On 24 February 2003 the court gave judgment, finding in part for the applicant.
This judgment was quashed on appeal by the Budapest Court of Appeal on 17 September 2003.
In the resumed proceedings two new expert opinions were obtained. On 6 March 2007 the District Court gave judgment. It ordered the respondent to pay the applicant HUF 4,541,464, and dismissed the remainder of his claims. This judgment was upheld on appeal by the Győr Court of Appeal on 19 March 2008.
The applicant lodged a petition for review with the Supreme Court. It upheld the Court of Appeal’s judgment on 2 October 2008. This decision was served on the applicant on 29 October 2008. THE LAW
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention. The Government contested that argument.
The period in consideration began in October 2000 and ended on 2 October 2008. It thus lasted eight years before three court instances. In view of such lengthy proceedings, this part of the application must be declared admissible.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000 ‑ VII). Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
The applicant also complained under Article 6 § 1 about the alleged unfairness of the proceedings, in particular concerning the choice of experts and the differences in expert reports. In so far as this complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see García Ruiz v. Spain [GC], no. 30544/96, § 28, ECHR 1999‑I). In the present case, the Court is satisfied that the applicant’s submissions do not disclose any appearance that the courts lacked impartiality, or that the proceedings were otherwise unfair or arbitrary. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected, pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.
Relying on Article 41 of the Convention, the applicant made a global claim of EUR 660,000 in respect of pecuniary and non-pecuniary damage and the costs and expenses incurred before the domestic courts and the Court. The Government contested the claim. The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it considers that the applicants must have sustained some non-pecuniary damage and awards him EUR 2,900 under this head.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, at the rate applicable at the date of settlement and within three months, EUR 2,900 (two thousand nine hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 12 March 2013, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Françoise Elens-Passos Peer Lorenzen Deputy Registrar President