- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 iunie 2013
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Guest ZRT împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE GUEST ZRT c. HUNGARY (Depunerea nr. 36999/08) HOTĂRÂREA Strasburg 11 iunie 2013 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Guest Zrt c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Peer Lorenzen, Președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători și Françoise Elens-Pasos, acționând Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 21 mai 2013, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 36999/08) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către o societate ungară deținută în mod privat, Guest Zrt.
(nr. 28 iulie 2008). Reclamantul a fost reprezentat de dl P. Czugler, avocat practicant în Budapesta. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției. La 13 aprilie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost alocată unui comitet de trei judecători. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul este o societate privată limitată de acțiuni cu sediul său din Budapesta. În contextul unui litigiu imobiliar, la 10 septembrie 1993, reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții de District Central Pest. Litigiul în cauză, în esență, utilizarea presupusă ilegală a sediilor comerciale de către o altă companie și daunele rezultate.
O hotărâre parțială de primă instanță a fost anulată în recurs în octombrie 1998. În reluarea procedurii, Curtea de District a pronunțat hotărârea interimar în aprilie 1999, susținută în recurs în iunie 2000. Alte aspecte ale cazului au fost judecate de Curtea de District în februarie 2001. Această hotărâre a fost susținută în recurs în octombrie 2001 și de Curtea Supremă la 15 ianuarie 2004. În ceea ce privește restul cererilor, Curtea de District a constatat pentru respondenții la 15 decembrie 2005. La 27 februarie 2007, Curtea Regională de Budapesta a susținut această hotărâre. La 28 ianuarie 2008, Curtea Supremă a respins petiția de reexaminare a reclamantului. Reclamantul a susținut că ulterior a fost inițiată o procedură penală cu privire la corupția împotriva judecătorului implicat în procedura principală.
Acest caz se pare că este încă în așteptare. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil” a articolului 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de către un ... tribunal...” 11. Guvernul a contestat acest argument. 12. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 10 septembrie 1993 și s-a încheiat la 28 ianuarie 2008. A durat astfel peste 14 ani și 4 luni pentru 3 niveluri de competență. 13. Având în vedere o astfel de proceduri lungi, această plângere trebuie declarată admisibilă, nu s-au stabilit alte motive de inadmisibilitate.
14. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care susțin chestiuni similare cu cele din actualele circumstanțe (a se vedea Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cerere. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 15. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la rezultatul și la presupusa nedreptate a procedurii.
În măsura în care această plângere poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii dinaintea instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție.
În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În cazul în cauză, Curtea este convinsă că argumentele reclamantei – în măsura în care nu sunt prematuri (a se vedea punctul 9 de mai sus) – nu dezvăluie nici o aparență pe care instanța nu are imparțialitate, sau că procedura a fost altfel nejustificată sau arbitrară. Rezultă că această parte a cererii este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție.
16. În conformitate cu art. 41 din Convenție, reclamantul a formulat o cerere globală de 680.000 EUR (EUR) plus interese acumulate în ceea ce privește prejudiciu material și morale. Guvernul a contestat reclamația. Curtea nu dispune de nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi susținut unele prejudiciu moral și să-l acorde 11 500 EUR sub acest cap. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea cu privire la lungimea excesivă a procedurii admisibile și la restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; Deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 11,500 EUR (un mie de cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, care să fie transformat în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, în ceea ce privește prejudiciile morale. (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 iunie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Peer Lorenzen Președintele adjunct al grefierului interimar
SECOND SECTION
CASE OF GUEST ZRT v. HUNGARY (Application no. 36999/08) JUDGMENT STRASBOURG 11 June 2013 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Guest Zrt v. Hungary, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Peer Lorenzen, President, András Sajó, Nebojša Vučinić, judges, and Françoise Elens-Passos, Acting Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 21 May 2013, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 36999/08) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian privately held company limited by shares, Guest Zrt. (“the applicant”), on 28 July 2008.
The applicant was represented by Mr P. Czugler, a lawyer practising in Budapest. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.
On 13 April 2011 the application was communicated to the Government. In accordance with Protocol No. 14, the application was allocated to a Committee of three Judges. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant is a privately held company limited by shares with its seat in Budapest.
In the context of a real estate dispute, on 10 September 1993 the applicant brought an action before the Pest Central District Court. The litigation concerned in essence the allegedly unlawful use of business premises by another company and the resultant damages.
A first-instance partial judgment was quashed on appeal in October 1998. In the resumed proceedings the District Court gave interim judgment in April 1999, upheld on appeal in June 2000.
Other aspects of the case were adjudicated by the District Court in February 2001. This decision was upheld on appeal in October 2001 and by the Supreme Court on 15 January 2004.
As regards the remainder of the claims, the District Court found for the respondents on 15 December 2005. On 27 February 2007 the Budapest Regional Court upheld this judgment. Relying essentially on documentary evidence, the Regional Court held in essence, that the applicant had no locus standi to seek the nullification of the rental agreement in question.
On 28 January 2008 the Supreme Court rejected the applicant’s petition for review. The applicant submitted that subsequently criminal proceedings had been initiated on a charge of corruption against the judge involved in the principal proceedings. This case is apparently still pending. THE LAW
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
10. The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by a ... tribunal...”
The Government contested that argument.
The period to be taken into consideration began on 10 September 1993 and ended on 28 January 2008. It thus lasted over 14 years and 4 months for 3 levels of jurisdiction.
In view of such lengthy proceedings, this complaint must be declared admissible, no other grounds for inadmissibility having been established.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present circumstances (see Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present application. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
The applicant also complained under Article 6 § 1 about the outcome and the alleged unfairness of the proceedings. In so far as this complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see García Ruiz v. Spain [GC], no. 30544/96, § 28, ECHR 1999 ‑ I). In the present case, the Court is satisfied that the applicant’s submissions– in so far as they are not premature (see paragraph 9 above) – do not disclose any appearance that the courts lacked impartiality, or that the proceedings were otherwise unfair or arbitrary. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected, pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.
Relying on Article 41 of the Convention, the applicant made a global claim of 680,000 euros (EUR) plus accrued interests in respect pecuniary and non-pecuniary damage. The Government contested the claim. The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage and awards it EUR 11,500 under this head. The applicant made no costs claim.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, EUR 11,500 (eleven thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, in respect of non-pecuniary damage. (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 11 June 2013, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Françoise Elens-Passos Peer Lorenzen Acting Deputy Registrar President