DIALLO c. SUISSE

DIALLO c. SUISSE (CtEDO, 2013)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 16847/07 Mamadou Bobo DIALLO împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 19 martie 2013 într-o cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, Peer Lorenzen, Dragoljub Popović, András Sajó, Nebojša Vučić, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune; Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 aprilie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie DE FAPT 1. Reclamantul, dl Mamadou Bobo Diallo, este un cetățean elvețian, născut în 1952 și rezident în Morges. El este reprezentat în fața Curții de către M. Ballenegger, avocat la Lausanne. Guvernul elvețian ( Reclamantul a făcut obiectul unei urmăriri penale în legătură cu mai multe transferuri de fonduri către Guineea. Prin ordonanța din 24 ianuarie 2005, instanța de circulație a cantonului Vaud a dispus trimiterea sa la tribunalul corecțional din Côte, la șefii de spălare de bani, la punerea în circulație a banilor falși și la încălcarea legislației sociale. În ceea ce privește această ultimă încălcare, Ordonanța de trimitere reține că, la 16 iunie 2003, reclamantul a făcut apel la Centrul Social Regional din Morges-Aubonne pentru a lua în considerare ajutorul social voodoise, pretinzând că este demunit. Cu această ocazie, el a susținut că angajatorul său a intervenit în avans asupra fondului său de pensii până la sfârșitul lunii iunie 2003 și că, începând cu iulie 2003, acesta nu avea niciun venit. La Delemont din ianuarie 2002, activitatea care îi aducea lunar sume cuprinse între 6 400 și 9 000 de franci elvețieni (CHF) pentru anul 2003, care excludeau orice contribuție în cadrul ajutorului social. De la 1 iulie 2003 până la 29 februarie 2004, reclamantul percepea în mod nejustificat, atât pentru el, cât și pentru familia sa, suma de 31 990,55 CHF în detrimentul ajutorului social voodoo. Judecătorul judecător înculcat concluzionează că art. 48 cifra 1 din Legea privind prestațiile de ajutor social părea aplicabil. În iulie 2003, reclamantul depunea o cerere de sprijin pentru plata primelor sale de asigurare de sănătate și de accident la agenția municipală de asigurări sociale din Morges, ascunzând încă o dată faptul că acesta dispunea de venituri confortabile. Pe baza acestor informații, organul cantonal de control al asigurării de sănătate și accident a acordat reclamantului, soției și fiicei sale, începând cu 1 iulie 2003, subvenții de 583,80 CHF pe lună în 2003, și de la 629,80 CHF începând cu 1 ianuarie 2004. Sumele percepute de solicitant pentru el și de către ai săi în acest sens erau astfel ridicate la 4 763 CHF de la 1 iulie 2003 la 29 februarie 2004. Judecătorul de judecată concluzionează că art. 92 din Legea federală privind asigurările de sănătate părea aplicabil. La 3 august 2005, procurorul general i-a scris președintelui Tribunalului Corecțional pentru a-i spune că nu mai avea alte rechiziții de invocat. La 26 septembrie 2005, o audiere s-a desfășurat în fața tribunalului corecțional din Côte, în cursul căruia a fost audiat un expert. La 3 octombrie 2005, procedura a fost reluată. După o scurtă întrerupere, tribunalul a fost suspendat la 12 00 și reținut la 14:05. Reclamantul s-a opus recalificării, dar a refuzat totuși să pledeze în mod oficial acest punct. Printr-o hotărâre incidentă pronunțată ca urmare a unei suspendări a lacunei pronunțate la ora 14:15, instanța corecțională a dat dreptul la cererea Parchetului, în temeiul motivului pe care îl consideră că este vorba despre o problemă tehnică de natură juridică, astfel încât să se poată admite escrocheria în etapa de trimitere, fără a fi necesar, la prima vedere, să se procedeze la alte măsuri de injumătățire. La ora 14:20, reclamantul a solicitat ca procedura să fie suspendată, astfel încât să se poată apăra împotriva noii acuzații de înșelăciune, în special prin faptul că a solicitat administrarea unor noi mijloace de probă, fără a preciza totuși care sau ce intenționa să demonstreze. Reclamantul a renunțat încă o dată la pledoaria oficială a acestui incident. 10. Printr-o a doua hotărâre incidentă, pronunțată la ora 14:40, tribunalul corecțional a respins cererea reclamantului, pe motiv că nu a fost necesar să suspende cauza în ceea ce privește obiectul incidentului, pe care tribunalul l-ar fi cunoscut din această cauză, precum și din toate celelalte cauze, pe baza dosarului, pe baza experienței sale generale a vieții și cu respectarea tuturor normelor procedurale ca fond și pe care părea disproporționat să le suspende din nou această instanță, problemele care ar putea fi soluționate pe baza dosarului. (11) Prin hotărârea din 4 octombrie 2005, tribunalul corecțional l-a condamnat pe reclamant la trei ani și jumătate de închisoare, precum și la o amendă, pentru spălare de bani și escrocherie. 12. 13 printr-o hotărâre din 20 martie 2006, Curtea de Casație Penală a respins recursul. În ceea ce privește obiecțiunile referitoare la aprecierea faptelor, Comisia a considerat că instanța corecțională nu a dat dovadă de arbitraritate și că hotărârea a fost motivată în mod corespunzător. Instanța a considerat că, în pofida noii calificări, faptele rămân exact aceleași și că, prin urmare, nu a avut loc nici o acțiune suplimentară, această calificare necesitând timp de pregătire. Aceasta concluzionează că refuzul primelor judecători de a amâna în instanță nu a fost arbitrar. În cele din urmă, Curtea de Casație Penală a preluat elementele constitutive ale căii de atac reținute pentru a o confrunta cu constatările de fapt ale primelor judecători și pentru a concluziona că încălcarea dreptului la un proces echitabil a fost realizată. 14. Reclamantul sesizează Tribunalul Federal. În sprijinul acțiunii sale de drept public, acesta a denunțat mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil. În special, el a afirmat, în legătură cu dreptul recalificat la apărare, că principiul egalității armelor a fost încălcat și că dreptul său de a fi informat cu privire la sarcinile care îi revin împotriva sa nu a fost respectat. În expunerea sa de fapt, el a solicitat o amânare de la instanță și alte acțiuni de informare, fără a fi totuși calificat din punct de vedere juridic aceste fapte. El a susținut în continuare că prezumția de nevinovăție a fost ignorată și că dreptul său de a fi ascultat nu a fost respectat. El a afirmat că art. 6 alineatul (3) litera (b) a fost încălcat, dar nu a precizat nimic. 15. printr-o hotărâre din 3 octombrie 2006, Tribunalul Federal a respins acțiunea sa. El a declarat inadmisibile obiecțiunile reclamantului referitoare la egalitatea de arme și dreptul de a fi informat cu privire la sarcinile care îi revin, pe motiv că nu au fost aduse în fața instanței de Casație Penală. El a declarat motivul care se referă la prezumția de nevinovăție inadmisibilă, că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește motivul, referitor la dreptul de a fi ascultat, care include dreptul pârâtului de a prezenta dovezi relevante, aceasta a considerat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cel care, în scopul de a obține sau de a procura unei terțe părți o îmbogățire nelegitimă, va induce în eroare o persoană prin afirmații false sau prin ascunderea unor fapte reale sau va fi întărită în eroarea sa și va fi determinat astfel victima unor acte dăunătoare intereselor sale financiare sau celor ale unei terțe părți va fi pedepsit cu condamnarea la închisoare pentru cel mult cinci ani sau închisoare. 2. În cazul în care autorul face o afacere de escrocherie, pedeapsa va fi rechiziționarea pentru cel mult zece ani sau închisoare pentru cel puțin trei luni (...) Va fi pedepsit cu închisoarea pentru cel mult șase luni sau pentru o amendă, cu excepția cazului în care este vorba despre o infracțiune sau despre o crimă ori o crimă care se pedepsește cu o pedeapsă mai mare prevăzută de Codul penal, oricine: (...) obține pentru el însuși sau pentru alții, în temeiul prezentei legi, o prestație care nu îi revine, prin indicații false sau incomplete sau în orice alt mod (...) (3) Legea voodoo privind protecția socială și asistența socială din 25 mai 1977 (în vigoare în momentul faptelor) art. 48 Cel care, pentru a obține sau pentru a procura unei treimi din prestațiile de asistență socială, va înfășura în mod intenționat autoritatea prin declarații în legătură cu resursele sau cheltuielile sale, sau cu cele ale unor terțe părți, va fi pedepsit cu lacul până la cinci mii de franci. (4) Codul de procedură penală al cantonului Vaud din 12 septembrie 1967 Articolul (1) Dacă, în cursul dezbaterilor, instanța intenționează să dea faptelor menționate în hotărâre sau în ordonanța de trimitere o calificare juridică diferită sau de reținere a altor fapte în sarcina pârâtului, acesta îl informează pe acesta din urmă și îi acordă timpul necesar pentru pregătirea apărării sale. (2) Termenii avizului dat pârâtului și timpul acordat acestuia se înregistrează în procesul-verbal. (3) Cele două paragrafe menționate anterior nu se aplică în cazul în care, în singurul scop de a preciza hotărârea sau ordonanța de trimitere, instanța intenționează să rețină fapte care nu sunt menționate. (1) În loc să se pronunțe imediat asupra faptelor care nu sunt reținute în sarcina pârâtului în hotărâre sau în ordonanța de trimitere, instanța poate, dacă este cazul, să întrerupă dezbaterile și să procedeze sau să solicite judecătorului instructor competent să efectueze o examinare suplimentară. (2) Instanța poate, de asemenea, denunța aceste fapte judecătorului instructor competent. (3) La §1 se aplică prin analogie atunci când, din cauza calificării juridice diferite pe care o intenționează să le dea faptelor reținute în hotărâre sau în ordonanța de trimitere, instanța consideră că este necesar să fie informat cu privire la alte fapte. 1. Indiferent de dispozițiile care precedă, instanța poate întrerupe dezbaterile și poate administra noi dovezi cu privire la fapte importante pentru soarta cauzei. 2. El informează pârâtul cu privire la aceasta. (1) O acțiune în nulitate sau în reformă este deschisă Curții de Casație împotriva hotărârilor principale pronunțate în contradicție, precum și în celelalte cazuri prevăzute de lege. 2. Constituie o hotărâre principală prin care o autoritate judiciară de primă instanță, sesizată cu o acțiune penală, hotărăște definitiv cu privire la soarta acestei acțiuni (...) art. 411, în nulitate, recursul în nulitate prevăzut la articolul precedent este deschis din cauza unor proceduri ulterioare hotărârii judecătorești sau ordonanței de trimitere, și anume (...) f. dacă instanța a respins în mod eronat concluziile incidente ale recursului, atunci când respingerea a avut un efect asupra deciziei atacate; a fost încălcată o altă normă esențială de procedură și că această încălcare a fost de natură să afecteze decizia atacată; h. dacă, în privința unor aspecte de natură să afecteze decizia atacată, situația de fapt a hotărârii este insuficientă, prezintă lacune sau contradicții; i. dacă există îndoieli cu privire la existența faptelor acceptate și importante pentru judecata cauzei(...) Art. 415 2. Acesta este deschis, de asemenea, pentru încălcarea normelor de procedură privind cheltuielile și cheltuielile de judecată, precum și soarta obiectelor sechestrate. 3. Abuzul de putere de apreciere în aplicarea acestor norme este asimilat aplicării false a legii. 5. Jurisprudență internă Într-o hotărâre din 13 august 2009 (hotărârea nr 345, dosarul n PE06.002814-NKS/AFI/PGO), Curtea de Casație Penală a cantonului Vaud a rezumat în modul următor întreaga jurisprudență privind aprecierea faptelor în cadrul unei acțiuni în nulitate Motivul întemeiat pe art. 411 let[t] h [din Codul de procedură penală], cum ar fi cel al artei[i] 411 let[tre] i [din Codul de procedură penală] pe care îl vom vedea mai departe, este conceput ca un remediu excepțional. Întradevăr, Curtea de Casație nu este o jurisdicție de recurs. Tribunalul de Primă Instanță stabilește în mod suveran faptele în funcție de convingerea sa, prin aprecierea tuturor elementelor de fapt reunite în cursul anchetei și în cursul dezbaterilor și prin prezentarea clară, precisă și completă a circumstanțelor pe care le deține [...]. Acțiunea în nulitate nu trebuie să permită recursului să discute din nou liber faptele în fața autorității de recurs, care ar trebui să aleagă cea mai probabilă versiune [...]. Lacună sau lipsă de stare de fapt nu poate fi reținută ca motiv de nulitate, în conformitate cu articolul [i] 411 let[tre] h [din Codul de procedură penală], decât dacă se referă la aspecte de natură să exercite o influență asupra dispozitivului de judecată atacat, fie în principal asupra unor elemente de fapt calificative ale dreptului de proprietate sau asupra unor criterii determinante ale vinovăției făptașului [...] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe de altă parte, motivarea dată de primul judecător în susținerea convingerii sale cu privire la fapte nu constituie ca atare fapte importante în sensul acestei dispoziții [...].Motivul de declarare a nulității de la la art[i] 411 let[tre] i [din Codul de procedură penală] este deschis dacă există îndoieli cu privire la existența faptelor admise și importante pentru judecata cauzei. Trebuie precizat că o mică îndoială, o îndoială teoretică sau încă abstractă nu este suficientă pentru a atrage anularea hotărârii. Doar o îndoială concretă, cu o anumită consistență, cu alte cuvinte o îndoială rezonabilă, poate duce la această sancțiune [...]. Acest lucru nu este valabil atunci când primul judecător nu a ignorat nici unul dintre elementele de la adresa de e-mail și, pentru a stabili punctul de vedere, nu se poate decât să se facă referire la aprecierea sa [...] Nu este suficient nici ca o soluție diferită să poată fi considerată de asemenea de așteptată, sau să pară chiar preferabilă [...]. Curtea de Casație, precum Tribunalul Federal, anulează soluția reținută de judecătorul cauzei numai atunci când acesta și-a depășit competența de apreciere și a interpretat în mod arbitrar probele. Constatările de fapt și aprecierea probelor sunt arbitrare atunci când sunt în mod evident false, contrazic în mod șocant sentimentul de justiție și de echitate, se bazează pe o neadvertență evidentă sau pe un abuz de putere de apreciere, de exemplu, dacă autoritatea este lăsată ghidată de considerente aberante sau a refuzat să țină seama de fapte sau de dovezi vădit decisive [...]. În temeiul articolului 5 alineatul (2), al articolului 6 alineatul (1) și al articolului 6 alineatul (3) litera (a), al articolului 6 alineatul (3) litera (b) și al articolului 6 alineatul (3) litera (c) din convenție, reclamantul invocă patru încălcări ale dreptului său la un proces echitabil, și anume : Din cauza faptului că nu a fost informat la timp cu privire la acuzațiile de înșelăciune împotriva lui, de faptul că a fost asistat de un avocat la audierea sa de către poliție și de către instanța judecătorească și, în cele din urmă, de faptul că a fost informat cu privire la dreptul său la tăcere. 17. Invocând art. 14 din Convenție, acesta consideră că victima discriminării rasiale 18. Pe teren la art. 13 din Convenție, reclamantul declară că nu a beneficiat de o acțiune efectivă pentru a susține încălcarea drepturilor sale. 5 alin. (2) și 6 alin. (1) și (3) lit. (a) și (b) din Convenție. Curtea consideră că obiecțiile reclamantului trebuie examinate în lumina articolului 6 alin. (1) și (3) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează: art. 6 (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) asupra binelui întemeiat al oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (3) Orice acuzat are dreptul în special: (a) să fie informată, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de un timp și de facilitățile necesare pregătirii apărării sale; (...) 20. Guvernul consideră, în principal, că cererea este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne. Acesta arată că reclamantul nu a prezentat Tribunalului Federal acest motiv, respectând normele minime de motivare. În plus, reclamantul nu a sesizat Tribunalul Federal decât printr-o acțiune de drept public și nu printr-un recurs în casation. 21. Guvernul arată că reclamantul a fost informat cu privire la recalificarea în cadrul ședinței Tribunalului Penal din Côte și, prin urmare, trebuie să se constate că a fost informat cu privire la acuzațiile penale aduse împotriva sa. În ceea ce privește beneficiul facilităților și timpul necesar pregătirii apărării, guvernul observă că Ordonanța de trimitere din 25 ianuarie 2005 conținea deja elementele reținute ulterior de instanța corecțională în sprijinul condamnării reclamantului. Prin urmare, reclamantul putea discuta aceste elemente în fața instanței. În plus, acesta din urmă a întreprins măsuri de punere în aplicare în cursul procedurii și a luat în considerare elementele prezentate pentru apărarea sa de către solicitant. Acesta din urmă dispune, de altfel, de posibilitatea, în cursul procedurii, de a solicita orice mijloace de probă suplimentare. Pe de altă parte, faptele care stau la baza celor două calificări penale ar fi, în speță, identice și numai calificarea juridică a faptelor ar fi în cauză. Recalificarea nu ar fi modificat, de altfel, intervalul pedepselor aferente, din moment ce reclamantul a fost, de asemenea, acuzat de spălare de bani, infracțiune mai gravă reprimată decât escrocheria. În cele din urmă, guvernul arată că reclamantul dispunea de două căi de atac, pe care le-a folosit de altfel. : în fața Curții de Casație Penală a cantonului Vaud, ceea ce i-a permis să dea în judecată o hotărâre judecătorească, atât în caz de îndoială rezonabilă cu privire la faptele cauzei, cât și în caz de încălcare a unei norme procedurale esențiale, și reformularea unei hotărâri contestate în cazul aplicării false a normelor de fond Pe de altă parte, în fața Tribunalului Federal, această cale de atac care, pe de altă parte, nu ar fi fost exercitată în mod corespunzător de către reclamant. 22. Reclamantul se opune excepiei de la epuizarea invocată de guvern, fără a răspunde totuși argumentelor sale. 23. Reclamantul subliniază că, în mod direct, părțile implicate în acțiune înainte de ziua în care a avut loc procesul de recalificare, el nu se putea aștepta la această recalificare; el contestă faptul că elementele constitutive ale escrocheriei sunt completate în speță și susține că, dacă i s-ar fi acordat mai mult timp pentru a-și pregăti apărarea, el ar fi putut dovedi acest lucru. 24. În primul rând, Curtea arată că reclamantul a renunțat să pledeze împotriva incidentului în fața instanței de primă instanță, pe care nu l-a invocat în cazul în care a fost prezentat Curții în cadrul procedurii de încuviințare a cauzei în fond și pe care le-a pronunțat efectiv că: o cale de atac de drept public și nu un recurs în nulitate Curții de Casație a Tribunalului Federal. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe cu privire la această chestiune, care poate fi declarată inadmisibilă din alte motive. 25. Întradevăr, Curtea reamintește că echitatea unei proceduri s Acuzarea la proces are un rol esențial în urmărirea penală: de la semnificația sa, persoana pusă în discuție este în mod oficial informată în scris cu privire la temeiul juridic și faptic al reproșurilor formulate împotriva ei. La art. 6 alineatul (3) litera (a) recunoaște dreptul de a fi informat nu numai cu privire la cauza acuzării, adică cu privire la faptele materiale care sunt puse în sarcina sa și pe care se bazează acuzația, ci și cu privire la calificarea juridică dată acestor fapte, într-un mod detaliat (Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 51, CEDH 1999-II). 26. Domeniul de aplicare al acestei dispoziții trebuie, în special, să fie apreciat în lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de art. 6 alineatul (1) din convenție. În materie penală, o informare precisă și completă a sarcinilor care îi revin unui inculpat și, prin urmare, calificarea juridică pe care instanța ar putea să o rețină împotriva sa este o condiție esențială pentru echitatea procedurii. Dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. (a) nu au nicio formă specială în ceea ce privește modul în care pârâtul trebuie informat cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. În sfârșit, există o legătură între literele (a) și (b) de la art. 6 alineatul (3) și dreptul de a fi informat cu privire la natura și la cauza acuzării trebuie avută în vedere în lumina dreptului pârâtului de a-și pregăti apărarea (Pelioire și Sassi c. Franța citată anterior, iid. §§ 52-54). Or, în speță, Curtea ia notă că, spre deosebire de cauza Pelioire și Sassi în cazul în care reclamanții au suferit schimbarea calificării în momentul pronunțării hotărârii din cauza hotărârii judecătorești, recalificarea a avut loc la începutul procedurii din prima instanță. Prin urmare, dezbaterile din cadrul tribunalului corecțional de la Côte au reușit să se refere la cambula de Baltica, rezultată din recalificare, și nu au fost limitate la infracțiunile reținute în ordonanța de trimitere (a se vedea, a contrao, Pelicular și Sassi c. Franța menționată anterior, ibid. § 55 28). De altfel, din hotărârile judecătorești criticate reiese că, în afară de cererea de agravare susținută de procurorul public, faptele rămân exact aceleași, ceea ce a determinat instanța de Casație Penală a cantonului Vaud să judece faptul că nu a avut loc nici o acțiune suplimentară. În pofida faptului că reclamantul avea posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare în această privință într-un mod concret și efectiv, în special în timp util în cursul procesului în fața tribunalului corecțional, Curtea arată că nu a făcut uz de aceasta. 29. Curtea reamintește că faptul că recalificarea este efectuată de singura instanță care apreciază faptele nu este, în sine, o încălcare a articolului 6 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Vesce c. Franța, n 3774/02, § 42-43, 7 martie 2006). Într-adevăr, reclamantul dispunea de două căi de atac, și anume în primul rând în fața Curții de Casație Penală a cantonului Vaud, în fața căreia putea introduce atât o cale de atac în nulitate cât și în reformă. În cadrul acestor acțiuni, Curtea de Casație Penală a cantonului Vaud dispunea, printre altele, de competența de a anula o hotărâre nu numai în caz derbitrar, ci și în caz de omisiune de fapte de natură să exercite o influență asupra dispozitivului de judecată atacat, sau de îndoieli rezonabile cu privire la aceste fapte. Această instanță putea încă să reformeze decizia luată în caz de falsă aplicare a normelor de fond aplicabile procesului în cauză (a se vedea partea referitoare la dreptul și practica internă relevantă). Apoi, recurentul dispunea încă de o dublă acțiune (casare și drept public) în fața Tribunalului Federal, chiar și în cazul în care acesta nu a făcut acest lucru. În cazul unei sesizări periodice de către reclamant, aceste două instanțe puteau cenzura hotărârea Curții în cazul în care ar fi considerat că această recalificare era arbitrară sau ar fi adus atingere dreptului la apărare al reclamantului (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Dallos c. Ungaria, 29082/95, § 50 CEDO 2001 II și Sipavičius c. Lituania, nr. 49093/99, § 31, 21 februarie 2002). 30. Curtea ia notă de faptul că reclamantul și-a exercitat, de altfel, dreptul de a sesiza aceste două instanțe în fața cărora și-a consacrat o parte din evoluțiile sale recalificării și acuzației de înșelătorie (a se vedea mai sus Feldman). Tribunalul Federal a considerat, în mod motivat, că motivele întemeiate pe recalificare sunt inadmisibile, fie din motive de lipsă de motivare, fie pentru că nu au fost invocate în fața Curții de Casație Penală a cantonului Vaud, fie nefondate, pe motiv că reclamantul a putut exprima toate elementele relevante în fața instanței cantonale. Curtea de Casație Penală a cantonului Vaud, în fața căreia au fost ridicate alte obiecții în legătură cu recalificarea, a răspuns prin evoluții detaliate argumentelor invocate de solicitant și revizuite, în cadrul unei dezbateri contradictorii în cursul căreia reclamantul și-a putut invoca argumentele, ansamblul elementelor constitutive ale glazurării în cauză rezultate din recalificarea în litigiu. Într-adevăr, Comisia a considerat că aprecierea faptelor care stau la baza calificării de înșelătorie de către instanța inferioară nu a fost afectată de arbitrară. De altfel, aceste fapte nu sunt contestate de solicitant în această privință. În continuare, Comisia a abordat aceste fapte cu elementele constitutive ale dreptului de proprietate asupra înșelăciunii, pentru a concluziona că această încălcare era consumată în speță. Aceasta a concluzionat că refuzul amânării este justificat, deoarece măsurile de interdicție nu erau de natură să modifice încheierea instanței privind consumul de glazură. Or, dacă ar fi considerat contrariul, Curtea de Casație ar fi putut cenzura tribunalul cantonal. 31. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul a avut posibilitatea de a-și organiza apărarea în fața instanțelor interne și de a contesta această recalificare în cadrul unor dezbateri contradictorii, atât în fața Curții de Casație a cantonului Vaud, cât și în fața Tribunalului Federal. Prin urmare, Comisia consideră că nu s-a acordat niciun fel de atingere dreptului său de a fi informat în detaliu cu privire la natura și cauza acuzațiilor aduse împotriva sa, precum și cu privire la dreptul său de a dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. 32. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 2. Cu privire la celelalte obiecții 33. Reclamantul ridică, de asemenea, alte obiecții întemeiate pe art. 6 alin. (1) și (3), 13 și 14 din Convenție. 34. După examinarea obiecțiunilor formulate de solicitant, Curtea, ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. 35. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit fondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Guido Raimondi Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

16847/07

Mamadou Bobo DIALLO

contre la Suisse

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 19 mars 2013 en une chambre composée de

:

Guido Raimondi,

président,

Peer Lorenzen,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nebojša Vučinić,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Helen Keller,

juges,

et de Stanley Naismith, greffier de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 18 avril 2007,

Vu les observations soumises par le Gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

e

J.

Ballenegger, avocat à Lausanne. Le Gouvernement suisse («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, Monsieur

F.

Schürmann, de l’Office fédéral de la justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

3.

Le requérant fit l’objet de poursuites pénales au sujet de plusieurs transferts de fonds qu’il avait effectués vers la Guinée.

4.

Par une ordonnance du 24 janvier 2005, le juge d’instruction itinérant du canton de Vaud ordonna son renvoi devant le tribunal correctionnel de La Côte, des chefs de blanchiment d’argent, de mise en circulation de fausse monnaie et d’infraction à la législation sociale. Concernant cette dernière infraction, l’ordonnance de renvoi retint que, le 16 juin 2003, le requérant fit appel au Centre social régional de Morges-Aubonne pour solliciter l’aide sociale vaudoise, en se prétendant démuni. A cette occasion, il fit valoir que son employeur était intervenu en avance sur sa rente d’invalidité jusqu’à fin juin 2003 et que, dès juillet 2003, il se trouverait sans revenus. L’ordonnance releva que le requérant avait occulté le fait qu’il occupait un emploi rémunéré auprès de l’entreprise J.J.E.T. à Delémont depuis janvier 2002, activité qui lui rapportait mensuellement des montants oscillant entre 6

400 et 9

000 francs suisses (CHF) pour l’année 2003, lesquels excluaient toute contribution au titre de l’aide sociale. Du 1

er

juillet 2003 au 29 février 2004, le requérant perçut indûment, pour lui et les siens, la somme de 31

990,55 CHF au préjudice de l’aide sociale vaudoise. Le juge d’instruction en conclut que l’article 48 chiffre 1 de la loi sur les prestations de l’aide sociale paraissait applicable. L’ordonnance retint encore que, le 14

juillet 2003, le requérant avait déposé une demande de subsides pour le paiement de ses primes d’assurance maladie et accident auprès de l’agence communale d’assurances sociales de Morges, occultant une nouvelle fois le fait qu’il disposait de revenus confortables. Le juge d’instruction releva qu’une copie de la décision d’aide sociale vaudoise, émanant du centre social régional Morges-Aubonne, était jointe à cette demande. Sur la base de ces informations mensongères, l’organe cantonal de contrôle de l’assurance maladie et accident avait accordé au requérant, à son épouse et à sa fille, à partir du 1

er

juillet 2003, des subsides de 583,80 CHF

par mois en 2003, et de 629,80 CHF

à partir du 1

er

janvier 2004. Les sommes perçues par le requérant pour lui et les siens à ce titre s’étaient ainsi élevées à 4

763

CHF du 1

er

juillet 2003 au 29 février 2004. Le juge d’instruction en conclut que l’article 92 de la loi fédérale sur l’assurance maladie paraissait applicable.

5.

Le 3 août 2005, le substitut du procureur général écrivit au président du tribunal correctionnel pour lui faire savoir qu’il n’avait pas d’autres réquisitions à faire valoir.

6.

Le 26 septembre 2005, une audience se déroula devant le tribunal correctionnel de La Côte, au cours de laquelle un expert fut entendu. L’affaire fut renvoyée à une date ultérieure.

7.

Le 3 octobre 2005 la procédure fut reprise. L’audience débuta à 10

h

h

00 et reprise à 14 h 05. Le requérant s’opposa à la requalification, mais renonça cependant à plaider formellement ce point.

8.

Par un jugement incident rendu à la suite d’une suspension de l’audience prononcée à 14 h 15, le tribunal correctionnel fit droit à la demande du parquet, au motif qu’il s’agissait d’un problème technique de nature juridique, de sorte que l’on pouvait admettre l’escroquerie au stade du renvoi, sans qu’il faille procéder, à première vue, à d’autres mesures d’instruction.

9.

A 14 h 20, le requérant demanda que la procédure soit suspendue, afin qu’il puisse se défendre contre la nouvelle accusation d’escroquerie, notamment en proposant l’administration de nouveaux moyens de preuve, sans néanmoins préciser lesquelles ou ce qu’il entendait démontrer. Le requérant renonça une fois de plus à plaider formellement cet incident.

10.

Par un second jugement incident, rendu à 14 h 40, le tribunal correctionnel rejeta la demande du requérant, aux motifs qu’il n’y avait pas lieu de suspendre la cause eu égard à l’objet de l’incident, que le tribunal connaîtrait de cette affaire comme de toutes les autres sur la base du dossier, selon son expérience générale de la vie et dans le respect de toutes les règles de procédure comme de fond, et qu’il paraissait disproportionné de suspendre encore cette audience, les questions à résoudre pouvant l’être sur la base du dossier.

11.

Par un jugement du 4 octobre 2005, le tribunal correctionnel condamna le requérant à trois ans et demi de prison, ainsi qu’à une amende, pour blanchiment d’argent et escroquerie.

12.

Le requérant saisit la cour de cassation pénale du canton de Vaud. A l’appui de son recours en nullité et en réforme, (voir à ce propos la partie «

B. Le droit et la pratique internes pertinents

» ainsi que le paragraphe 29 ci-dessous), il exposa ne pas avoir obtenu de report d’audience pour instruire plus amplement le dossier, sans cependant renseigner le but des mesures qu’il indiqua, ni qualifier juridiquement une demande sur ce fondement. Il contesta également l’appréciation des preuves.

13.

Par un arrêt du 20 mars 2006, la cour de cassation pénale rejeta son recours. Concernant les griefs portant sur l’appréciation des faits, elle estima que le tribunal correctionnel n’avait pas fait preuve d’arbitraire et que le jugement était correctement motivé. La juridiction considéra que, nonobstant la nouvelle qualification, les faits restaient exactement les mêmes et que, partant, il n’y avait pas lieu d’ordonner des mesures d’instruction supplémentaires, cette qualification ne nécessitant pas de temps de préparation. Elle en conclut que le refus des premiers juges de reporter l’audience n’était pas arbitraire. Finalement, la cour de cassation pénale reprit les éléments constitutifs de l’infraction retenue pour la confronter aux constatations factuelles des premiers juges et conclure que l’infraction reprochée était réalisée.

14.

Le requérant saisit le Tribunal fédéral. A l’appui de son recours de droit public, il dénonça plusieurs violations du droit à un procès équitable. Il fit notamment valoir, en rapport avec l’infraction requalifiée, que le principe d’égalité des armes avait été violé et que son droit d’être informé des charges pesant contre lui n’avait pas été respecté. Il évoqua dans son exposé factuel avoir sollicité un report d’audience et d’autres mesures d’instruction sans cependant qualifier juridiquement ces faits. Il fit encore valoir que la présomption d’innocence avait été méconnue et que son droit d’être entendu n’avait pas été respecté. Il argua que l’article 6 § 3 b) avait été violé, mais ne précisa pas de grief.

15.

Par un arrêt du 3 octobre 2006, le Tribunal fédéral rejeta son recours. Il déclara irrecevables les griefs du requérant ayant trait à l’égalité des armes et au droit d’être informé des charges pesant contre lui, au motif qu’ils n’avaient pas été soulevés devant la cour de cassation pénale. Il déclara le moyen ayant trait à la présomption d’innocence irrecevable, estimant qu’il n’était pas qualifiable de grief motivé. Quant au moyen, relatif au droit d’être entendu, lequel comprend le droit pour l’accusé de produire des preuves pertinentes, elle considéra qu’il n’était pas fondé, le requérant ayant eu amplement l’occasion d’exposer sa défense.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Article 146 – Escroquerie

«

Article 92 – Délits

«

Sera puni de l’emprisonnement pour six mois au plus ou d’une amende, à moins qu’il ne s’agisse d’un crime ou d’un délit passible d’une peine plus lourde prévue par le code pénal, quiconque:

(...)

b.

obtient pour lui-même ou pour autrui, sur la base de la présente loi, une prestation qui ne lui revient pas, par des indications fausses ou incomplètes ou de toute autre manière (...)

»

Article 48

«

Celui qui, pour se procurer ou pour procurer à un tiers des prestations d’aide sociale, aura sciemment trompé l’autorité par des déclarations inexactes sur ses ressources ou ses charges, ou celles de tiers, sera puni de l’amende jusqu’à cinq mille francs.

»

Article 353 – Faits non retenus dans l’ordonnance de renvoi

«

Le tribunal ne peut s’écarter des faits retenus à la charge de l’accusé dans l’arrêt ou l’ordonnance de renvoi ou de leur qualification juridique que si les conditions prévues aux articles 354 et 355 sont remplies.

»

Article 354 – Exceptions

«

»

Article 355 – Interruption des débats

«

»

Article 356 – Administration de nouvelles preuves

«

»

Article 410 – Règle générale

«

»

Article 411 – Recours en nullité

«

Le recours en nullité prévu à l’article qui précède est ouvert en raison d’irrégularités de procédure postérieures à l’arrêt ou à l’ordonnance de renvoi, savoir

:

(...)

f. si le tribunal a rejeté à tort des conclusions incidentes du recourant, lorsque ce rejet a été de nature à influer sur la décision attaquée;

g. s’il y a eu violation d’une autre règle essentielle de procédure et que cette violation ait été de nature à influer sur la décision attaquée;

h. si, sur des points de nature à influer sur la décision attaquée, l’état de fait du jugement est insuffisant, présente des lacunes ou des contradictions;

i. s’il existe des doutes sur l’existence des faits admis et importants pour le jugement de la cause(...)

»

Article 415 – Recours en réforme

«

»

Dans un arrêt du 13 août 2009 (arrêt n

o

345, dossier n

o

PE06.002814-NKS/AFI/PGO), la cour de cassation pénale du canton de Vaud a résumé de la manière suivante l’ensemble de sa jurisprudence au sujet de l’appréciation des faits dans le cadre d’un recours en nullité

:

«

Le moyen tiré de l’art[icle] 411 let[tre] h [du code de procédure pénale], comme celui de l’art[icle] 411 let[tre] i [du code de procédure pénale] que l’on verra plus loin, est conçu comme un remède exceptionnel. En effet, la Cour de cassation n’est pas une juridiction d’appel. Le tribunal de première instance établit souverainement les faits selon sa conviction, en appréciant tous les éléments d’instruction réunis en cours d’enquête et lors des débats et en exposant de façon claire, précise et complète les circonstances qu’il retient [...]. Le recours en nullité ne doit pas permettre au recourant de discuter à nouveau librement les faits devant l’autorité de recours, à laquelle il appartiendrait de choisir la version la plus vraisemblable [...].

L’existence d’une lacune ou d’une insuffisance de l’état de fait ne peut être retenue comme moyen de nullité, conformément à l’art[icle] 411 let[tre] h [du code de procédure pénale], que si elle porte sur des points de nature à exercer une influence sur le dispositif du jugement attaqué, soit essentiellement sur des éléments de fait qualificatifs de l’infraction ou sur des critères déterminants de la culpabilité de l’auteur [...]. En revanche, la motivation donnée par le premier juge à l’appui de sa conviction quant aux faits ne constitue pas comme telle des faits importants au sens de cette disposition [...].

Le moyen de nullité de l’art[icle] 411 let[tre] i [du code de procédure pénale] est ouvert s’il existe des doutes sur l’existence des faits admis et importants pour le jugement de la cause. Il convient de préciser qu’un léger doute, un doute théorique ou encore abstrait ne suffit pas à entraîner l’annulation du jugement. Seul un doute concret, d’une certaine consistance, en d’autres termes un doute raisonnable, peut conduire à cette sanction [...]. Tel n’est pas le cas lorsque le premier juge n’a méconnu aucun des éléments de l’instruction et que, pour fixer le point litigieux, on ne peut que s’en référer à son appréciation [...]. Il ne suffit pas non plus qu’une solution différente puisse être tenue pour également concevable, ou apparaisse même préférable [...].

La Cour de cassation, comme le Tribunal fédéral, n’invalide la solution retenue par le juge de la cause que lorsque celui-ci a outrepassé son pouvoir d’appréciation et a interprété les preuves de manière arbitraire. Les constatations de fait et l’appréciation des preuves sont arbitraires lorsqu’elles sont évidemment fausses, contredisent d’une manière choquante le sentiment de la justice et de l’équité, reposent sur une inadvertance manifeste ou un abus du pouvoir d’appréciation, par exemple si l’autorité s’est laissé guider par des considérations aberrantes ou a refusé de tenir compte de faits ou de preuves manifestement décisifs [...].

»

GRIEFS

16.

Invoquant les articles 5 § 2, 6 § 1 et 6 § 3 a), b) et c) de la Convention, le requérant allègue quatre violations de son droit à un procès équitable, à savoir

: en raison de l’issue de la procédure, faute d’avoir été informé à temps des charges d’escroquerie pesant sur lui, d’avoir été assisté par un avocat lors de son audition par la police et par le juge d’instruction et enfin d’avoir été averti de son droit au silence.

17.

Invoquant l’article 14 de la Convention, il s’estime victime de discrimination raciale.

18.

Sur le terrain de l’article 13 de la Convention, le requérant allègue ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif pour faire valoir la violation de ses droits.

EN DROIT

19.

Le requérant se plaint de la violation des articles 5 § 2 et 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention. La Cour estime que les griefs du requérant doivent être examinés à la lumière du seul article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

Article 6

«

a ) être informée, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui;

b ) disposer d’un temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense; (...)

»

20.

Le Gouvernement considère, à titre principal, que la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes. Il expose que le requérant n’a pas soumis au Tribunal fédéral ce grief en respectant les règles minimales de motivation. De surcroît, le requérant n’a saisi le Tribunal fédéral que d’un recours de droit public et non d’un pourvoi en cassation.

21.

Le Gouvernement relève que le requérant a été informé de la requalification lors de l’audience du tribunal correctionnel de La Côte, et qu’il y a donc lieu de constater qu’il a été informé de l’accusation pénale portée contre lui. Quant au bénéfice de facilités et du temps nécessaire à la préparation de la défense, le Gouvernement fait remarquer que l’ordonnance de renvoi du 25 janvier 2005 contenait déjà les éléments retenus ensuite par le tribunal correctionnel à l’appui de la condamnation du requérant. Partant, le requérant pouvait discuter ces éléments devant le tribunal. De surcroît, ce dernier a procédé à des mesures d’instruction au cours de l’audience et pris en compte les éléments exposés pour sa défense par le requérant. Celui-ci disposait d’ailleurs de la faculté, au cours de l’audience, de requérir tout moyen de preuve supplémentaire. Par ailleurs, les faits à la base des deux qualifications pénales seraient en l’espèce identiques et seule la qualification juridique des faits serait en cause. La requalification n’aurait au demeurant pas modifié la fourchette des peines encourues, dès lors que le requérant était également poursuivi pour blanchiment, infraction plus sévèrement réprimée que l’escroquerie. Finalement, le Gouvernement expose que le requérant disposait de deux voies de recours, qu’il a d’ailleurs utilisées

: devant la cour de cassation pénale du canton de Vaud, ce qui lui permettait de poursuivre la nullité d’un jugement entrepris, tant en cas de doute raisonnable sur les faits de la cause, qu’en cas de violation d’une règle de procédure essentielle, et la réformation d’un jugement contesté en cas de fausse application des règles de fond

; par ailleurs, devant le Tribunal fédéral, cette voie de recours qui n’aurait quant à elle pas été convenablement exercée par le requérant.

22.

Le requérant s’oppose à l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement, sans néanmoins répondre à ses arguments.

23.

Le requérant souligne qu’à l’instar des intervenants juridictionnels avant le jour de l’audience, il ne pouvait s’attendre à cette requalification. Il conteste que les éléments constitutifs de l’escroquerie soient remplis en l’espèce et soutient que s’il lui avait été imparti plus de temps pour préparer sa défense, il aurait pu le prouver.

24.

La Cour relève tout d’abord que le requérant a renoncé à plaider l’incident devant la juridiction de première instance, qu’il n’a pas soulevé le grief soumis à la Cour lors de l’audience au fond et qu’il n’a effectivement exercé qu’un recours de droit public et non un pourvoi en nullité à la Cour de cassation du Tribunal fédéral. Elle n’estime cependant pas nécessaire de se prononcer sur la question, ce grief pouvant être déclaré irrecevable pour d’

autres

motifs.

25.

En effet, la Cour rappelle que l’équité d’une procédure s’apprécie au regard de l’ensemble de celle-ci. Les dispositions du paragraphe 3 de l’article 6 montrent la nécessité de mettre un soin particulier à notifier l’

«

accusation

» à l’intéressé. L’acte d’accusation joue un rôle déterminant dans les poursuites pénales

: à compter de sa signification, la personne mise en cause est officiellement avisée par écrit de la base juridique et factuelle des reproches formulés contre elle. L’article 6 § 3 a) reconnaît à l’accusé le droit d’être informé non seulement de la cause de l’accusation, c’est-à-dire des faits matériels qui sont mis à sa charge et sur lesquels se fonde l’accusation, mais aussi de la qualification juridique donnée à ces faits et ce, d’une manière détaillée (

Pélissier et Sassi c. France

[GC], no 25444/94, §

51, CEDH 1999-II).

26.

La portée de cette disposition doit notamment s’apprécier à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention. En matière pénale, une information précise et complète des charges pesant contre un accusé, et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre, est une condition essentielle de l’équité de la procédure. Les dispositions de l’article 6 § 3 a) n’imposent aucune forme particulière quant à la manière dont l’accusé doit être informé de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui. Enfin, il existe un lien entre les alinéas a) et b) de l’article 6 § 3 et le droit à être informé de la nature et de la cause de l’accusation doit être envisagé à la lumière du droit pour l’accusé de préparer sa défense (

Pélissier et Sassi c. France

précité, ibid. §§ 52-54).

27.

Or, en l’espèce, la Cour note qu’à la différence de l’affaire

Pélissier et Sassi

où les requérants avaient connu le changement de qualification au moment du prononcé de l’arrêt de la cour d’appel, la requalification est intervenue au début de l’audience de première instance. Dès lors, les débats lors de l’audience du tribunal correctionnel de La Côte purent porter sur l’infraction d’escroquerie, issue de la requalification, et ne furent pas limités aux infractions retenues dans l’ordonnance de renvoi (voir,

a contrario, Pélissier et Sassi c. France

précité, ibid. § 55).

28.

Il ressort d’ailleurs des décisions de justice critiquées que, nonobstant la demande d’aggravation soutenue par le ministère public, les faits restaient exactement les mêmes, ce qui a conduit la cour de cassation pénale du canton de Vaud à juger qu’il n’y avait pas lieu d’ordonner des mesures d’instruction complémentaires. Malgré le fait que le requérant avait la possibilité d’exercer ses droits de défense sur ce point d’une manière concrète et effective, et notamment en temps utile au cours de l’audience devant le tribunal correctionnel, la Cour relève qu’il n’en a pas fait usage.

29.

La Cour rappelle que le fait que la requalification soit opérée par la seule juridiction appréciant les faits n’est pas en soi constitutif d’une violation de l’article 6 de la Convention (voir,

mutatis mutandis,

Vesque c.

France

, n

o

3774/02, § 42-43, 7 mars 2006). En effet, le requérant disposait de deux voies de recours, à savoir tout d’abord devant la cour de cassation pénale du canton de Vaud, devant laquelle il pouvait introduire tant un recours en nullité qu’en réforme. Dans le cadre de ces recours, la cour de cassation pénale du canton de Vaud disposait notamment du pouvoir d’annuler un jugement non seulement en cas d’arbitraire, mais également en cas d’omission de faits de nature à exercer une influence sur le dispositif du jugement attaqué, ou de doutes raisonnable sur ces faits. Cette cour pouvait encore réformer la décision entreprise en cas de fausse application des règles de fond applicables au procès en cause (voir la partie relative au droit et à la pratique internes pertinents). Ensuite, le requérant disposait encore d’un double recours (cassation et droit public) devant le Tribunal fédéral, même s’il n’en exerça qu’un seul. En cas de saisine régulière par le requérant, ces deux juridictions pouvaient censurer le jugement du tribunal correctionnel si elles avaient estimé que cette requalification était arbitraire ou avait porté atteinte aux droits de la défense du requérant (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt

Dallos c. Hongrie,

n

o

29082/95, § 50, CEDH 2001

­

II et

Sipavičius c. Lituanie

, no 49093/99, § 31, 21 février 2002).

30.

La Cour note que le requérant a d’ailleurs fait usage de son droit de saisir ces deux juridictions devant lesquelles il a consacré une partie de ses développements à la requalification et à l’accusation d’escroquerie (

cf.

Feldman,

précitée). Le Tribunal fédéral a jugé, de manière motivée, les moyens tirés de la requalification soit irrecevables, que ce soit pour insuffisance de motivation, ou pour ne pas avoir été soulevés devant la cour de cassation pénale du canton de Vaud, soit non fondés, au motif que le requérant a pu s’exprimer sur tous les éléments pertinents devant le tribunal cantonal. La Cour de cassation pénale du canton de Vaud, devant laquelle d’autres griefs avaient été soulevés en rapport avec la requalification a quant à elle répondu par des développements circonstanciés aux arguments soulevés par le requérant, et réexaminé, dans le cadre d’un débat contradictoire au cours duquel le requérant a pu faire valoir ses arguments, l’ensemble des éléments constitutifs de l’infraction d’escroquerie issue de la requalification litigieuse. Elle releva en effet que l’appréciation des faits gisant à la base de la qualification d’escroquerie, par la juridiction inférieure n’était pas entachée d’arbitraire. Ces faits ne sont d’ailleurs pas contestés par le requérant sur ce point. Elle procéda ensuite à la confrontation de ces faits aux éléments constitutifs de l’infraction d’escroquerie, pour en conclure que cette infraction était consommée en l’espèce. Elle en déduit que le refus du report d’audience était justifié, car les mesures d’instruction sollicitées n’étaient pas de nature à modifier la conclusion de la juridiction sur la consommation de l’infraction. Or, si elle avait jugé du contraire, la cour de cassation aurait pu censurer le tribunal cantonal.

31.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère que le requérant a eu l’opportunité d’organiser sa défense devant les juridictions internes et de contester cette requalification dans le cadre de débats contradictoires, et ce tant devant la cour de cassation du canton de Vaud que devant le Tribunal fédéral. Partant, elle estime qu’aucune atteinte n’a été portée à son droit à être informé d’une manière détaillée de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui, ainsi qu’à son droit à disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.

32.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

33.

Le requérant soulève également d’autres griefs tirés des articles

6 §§

1 et 3, 13 et 14 de la Convention.

34.

Après avoir examiné les griefs formulés par le requérant, la Cour, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, n’a relevé aucune apparence de

violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

35.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

Stanley Naismith

Guido Raimondi

Greffier

Président