PANAITESCU v. ROMANIA

Reclamantul, dl Miron Victor Panaitescu, este un național român, care s-a născut în 1974 și locuiește în București. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna Elena Panaitescu, mama sa. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan Horațiu Radu, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 decembrie 1999, reclamantul a fost arestat pe suspectul de furt agravat, pe care se presupunea că l-a comis între 29 și 30 iunie 1999. La 16 decembrie 1999, procurorul Curții de Apel din București a comis reclamantul și alte două persoane pentru judecată pentru acuzații de furt agravat. Acestea au fost acuzate că au fost transferate ilegal acțiuni din portofoliile de fonduri de investiții cu intenția de a le folosi pe piața acțiunilor și apoi de a le returna la proprietarul lor real înainte de a fi observată absența lor. Înainte de Curtea Județeanului București, reclamantul a susținut că acțiunile sale nu ar putea fi clasificate ca furt, deoarece atunci Codul penal și opinia juridică au exclus bunurile imateriale și, prin urmare, stocurile, de a fi obiectul unui furt. În opinia reclamantului, acțiunile sale ar putea fi interpretate ca tranzacții de stocuri neautorizate în temeiul articolului 114 din Legea privind Valorile Mobiliare și Bolile (Legea nr. 52/1994) sau în temeiul Convenției privind crima cibernetică din 2001. În cursul procedurii, el solicită ca dovezile să fie luate în considerare în temeiul articolului 29 din Legea privind comerțul electronic (Legea nr. 365/2002), care, în opinia sa, era o lege mai lentă. La 3 octombrie 2002, Curtea județului de la București a constatat că reclamantul a fost vinovat de ajutor și de achiziționare în furt (complicit la furt) în temeiul articolelor 208 și 209 din Codul Penal și de spălare a banilor în temeiul articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Legea privind prevenirea și penamentul de lansare a banilor (Legea nr. 21/1999). El a fost condamnat la unsprezece ani de închisoare și a primit o restricție de cinci ani asupra dreptului său de a vota și de a deține o poziție de putere (art. 64 literele (a) și (b) din Codul Penal, ca fiind în vigoare la momentul material). În hotărârea că infracțiunea comisă ar trebui clasificată ca furt, Curtea de județ a declarat: „...[S]tocks sunt bunuri intangibile [bun incorporal] de valoare economică... Prin urmare, stocurile pot constitui obiectul unui furt... „asumarea” a consistat într-o operațiune virtuală, electronică, un transfer de date - adică, stocurile au fost mutate de la un cont la altul. ... Dovezile arată că scopul acestei acțiuni a fost să achiziționeze stocurile ilegal, nu doar să le folosească.” 8. Curtea județului a considerat că, deși reclamantul nu a fost persoana care face transferurile, el a fost în spatele operațiunii și, prin urmare, a fost complice. Curtea județului a exclus aplicabilitatea Legii de Securitate și Bolsa, deoarece acțiunile vinovate nu au putut fi clasificate ca broking în sensul actului. De asemenea, aceasta a exclus aplicabilitatea Legii privind comerțul electronic la infracțiune, deoarece vinovații nu au desfășurat nicio activitate de „comerț electronic” în sensul acesteia. 10. Reclamantul a apelat, susținând în special că infracția nu poate fi clasificată ca furt. El a solicitat ca Legea privind comerțul electronic și Legea privind prevenirea și penamentul băncii să fie aplicată în cazul său. 11. Într-o hotărâre dată la 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel a respins argumentele reclamantului cu privire la clasificarea juridică a infracțiunii pe care le-a comis-o, susținând motivele furnizate de instanța de primă instanță la acest punct. Cu toate acestea, instanța a modificat hotărârea de primă instanță, achitarea reclamantului de spălare a banilor. Pedeapsa a rămas nemodificată. 12. Reclamantul a depus un recurs la punctele de drept în fața Curții Înalte de casă și Justiție, se bazează pe argumentele sale anterioare privind clasificarea infracțiunii. 13. Într-o decizie finală din 12 noiembrie 2003, Curtea Înaltă a respins recursul, din motive similare cu cele formulate de instanțele de jos. 14. Reclamantul a îndeplinit condamnarea și la 24 aprilie 2007 a fost eliberat și plasat în probație. 15. Articolele relevante ale Codului Penal în vigoare în timpul material se citesc după cum urmează: „(1) Actul de a lua un bun mobil din posesia sau deținerea unei alte persoane, fără consimțământul acesteia, pentru a-l face propriu fără drept, este pedepsit cu închisoarea de la unu la douăsprezece ani. (2) Activiile mobile înseamnă, de asemenea, orice formă de energie care are valoare economică, precum și documente.” (1) Furtul comis în următoarele circumstanțe: (a) de două sau mai multe persoane împreună; ... este pedepsit cu închisoarea de trei sau cincisprezece ani.” 16. Dispoziția relevantă a Legii privind prevenirea și penamentul răzbunării de bani (care a intrat în vigoare la 21 aprilie 1999) se menționează după cum urmează: „(1) Următoarele sunt considerate spălare de bani și sunt pedepsite de trei până la 12 ani de închisoare: (a) ... schimbul sau transferul de bunuri, știind că acestea sunt derivate din activitate penală... infracțiunile comise prin calculatoare; infracțiunile comise prin carduri de credit în vederea ascunderii sau dezvăluirii originei lor ilicite, precum și asistența acordată persoanelor care sunt implicate în astfel de activități sau care sunt suspectate de încercarea de a scăpa de consecințele juridice ale acțiunilor lor; (c) achiziționarea, posesia sau utilizarea unor astfel de bunuri, cu conștientizare că aceasta provine de la una dintre infracțiunile prevăzute la alineatul (1) litera (a).” 17. La 12 decembrie 2002, a intrat în vigoare o nouă versiune a Legii privind prevenirea și penamentul de bani (Legea nr. 656/2002), care conține o interdicție similară în temeiul articolului 23. 18. art. 29 din Legea privind comerțul electronic (care a intrat în vigoare la 5 iulie 2002) interzice orice operațiune neautorizată în sistemele de prelucrare a datelor. 19. Un exemplu de opinie juridică în momentul material cu privire la ceea ce constituie obiectul unui furt este următorul: „Lotul poate se referă numai la activele corporale (bunuri corporale)... art. 208 § 2 include documente în domeniul bunurilor mobiliare... este irelevant dacă documentul are o valoare intrinsecă (de exemplu un document istoric) sau dacă acesta are doar o valoare economică pe care o poartă și cu care este legată inextricabil (de exemplu o cotă). Acesta este o excepție de reglementarea conform căreia obiectul furtului trebuie să fie un bun tangibile, deoarece ceea ce este luat în acest caz este un bun imaterial.” (Costica Bulai, Avram Filipas, Constantin Mitrache, Institutii de drept penal, Ed. Trei, 2001, p. 347) 20. La cererea Curții, Guvernul a prezentat informații privind modul în care cazurile similare au fost tratate de instanțe interne. Singura instanță care a tratat cazuri similare cu cele ale reclamantului a fost Curtea de Apel din București, care a aplicat Codul Penal în acțiunile desfășurate. Curtea a dat o decizie la 2 octombrie 2007, în care a condamnat acuzatul de furt similar. 21. Convenția Consiliului Europei privind crima cibernetică (ETS nr. 185) a fost deschisă pentru semnătură la 23 noiembrie 2001 la Budapesta. Acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 2004. Convenția a fost ratificată de România la 12 mai 2004 și a devenit obligatorie pentru Statul pârât la 1 septembrie 2004. art. 7 din Convenția privind crima cibernetică se citește după cum urmează: „Fiecare parte adoptă astfel de măsuri legislative și de altă natură necesară pentru a stabili ca infracțiuni penale în temeiul dreptului său intern, atunci când a fost comisă intenționat și fără drept, intrarea, modificarea, eliminarea sau suprimarea datelor informatice, rezultând în date inautentice, cu intenția de a fi considerate sau acționate în scopuri juridice ca și cum ar fi autentice, indiferent dacă datele sunt sau nu legibile direct și inteligibile. O parte poate solicita o intenție de a strica, sau o intenție necorespunzătoare similară, înainte de a se atașa răspunderea penală.”