SECȚIUNEA A DOUA RĂSPUNSURI NR. 72801/11 Ylmaz YAȘAR împotriva Turciei, introdusă la 2 noiembrie 2011 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Y Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la incidentul din 8 decembrie 2006 și la arestarea reclamantului la ora 8 decembrie 2006, la ora 20, s-a organizat un protest la Kartal, un cartier al orașului. Forțele de ordine au aruncat grenade lacrimogene pentru a dispersa protestatarii. În acel moment, recurentul trecea pe la locul demonstrației. Suferind de astm, el a fost foarte incomodat de utilizarea gazelor lacrimogene. În momentul în care a oprit pe trotuar, mai mulți polițiști au intervenit și au lovit pe reclamant cu pumni și cu piciorul.
El ar fi fost târât și dus la mașina de poliție. El ar fi fost, de asemenea, lovit în vehicul și a condus la secția de poliție din Esenkent unde loviturile au continuat. După spusele reclamantului, polițiștii au simțit că a intrat în comă și l-au dus la spital fără a întocmi un document que que a fost tradus la secția de poliție. Starea de sănătate a reclamantului Potrivit procesului-verbal al arestării din 9 decembrie 2006, întocmit la ora 1:00 dimineața de polițiști și nesemnat de solicitant, dat fiind că nu putea să meargă, forțele de ordine l-au dus direct pe reclamant la spitalul civil Kartal ( Potrivit raportului medical provizoriu din 9 decembrie 2006, reclamantul a fost dus la spital la ora 23:15.
Medicul a concluzionat că există un risc pentru viața reclamantului din cauza hematomului ficatului. La 10 decembrie 2006, procurorul general al Republicii Kartal ( A fost arestat la spital pentru a întocmi un raport medical pentru reclamant cu privire la acuzațiile de maltratare. Reclamantul a rămas în spital până la 12 decembrie 2006. La 18 decembrie 2006, institutul de medicină legală din Kartal, după ce a examinat constatările medicilor spitalului, a întocmit un raport în care s-a constatat că rănile reclamantului necesitau mai mult decât o intervenție medicală simplă și că starea de sănătate a pacientului prezenta un risc vital. La 23 decembrie 2006, reclamantul și-a întemeiat cercetarea socială și juridică pentru tratamentul și reabilitarea acestuia și a urmat sesiuni de psihoterapie și fizioterapie, precum și alte tratamente medicale.
Conform raportului medical din 19 martie 2007 întocmit de fundație, starea de sănătate a reclamantului nu mai prezenta, în urma tratamentului, un risc pentru viața sa. Procedura penală inițiată împotriva reclamantului la 12 decembrie 2006, reclamantul a fost adus în fața instanței penale din Kartal, care a dispus eliberarea provizorie a reclamantului. La 13 decembrie 2006, procurorul general al Republicii Kartal a formulat o opoziție împotriva deciziei din 12 decembrie 2006. În aceeași zi, această opoziție a fost respinsă. printr-un act de acuzare din 20 decembrie 2006, procurorul entama împotriva reclamantului, precum și o altă persoană, o acțiune penală pentru participarea la o manifestare care nu cunoaște legea nr. 2911 privind întâlnirile și protestele publice.
El a acuzat reclamantul că a rezistat poliției aruncându-le explozibili. Printr-o hotărâre din 6 noiembrie 2007, tribunalul judecătoresc din Kartal l-a numit pe reclamant și a stabilit că, în ziua în care a avut loc incidentul, reclamantul nu a participat la un protest, ci a trecut pur și simplu prin locul demonstrației în litigiu. La 19 noiembrie 2007, această hotărâre a fost definitivă. La 10 decembrie 2006, avocatul reclamantului a depus o plângere formală împotriva poliției din Esenkent și a poliției din cadrul Direcției Antiteroriste pentru tortură și abuz. În aceeași zi, procurorul a mers la spital pentru a-l asculta pe reclamant. În declarația sa, reclamantul și-a repetat acuzațiile de maltratare și a precizat că a fost dus la secția de poliție din Esenkent.
El i-a pus după cum urmează pe polițiștii care au coborât din mașina lor, au bătut foarte tare. Capul meu este într-o stare foarte gravă, a fost fracturat. Mi-au lovit ochiul de două-trei ori. Șapte opt oameni au lovit în burta mea și spatele meu cu piciorul. Nu știu exact cine sunt. Au lovit, de asemenea, în fundul meu. Ei au condus la secția de poliție. (...) Cred că postul de poliție unde au condus a fost cel de la Esenkent. Ei au fost hărțuiți cu mâinile și pantofii lor. Iată de ce suntem capabili. Ei au spus personalului spitalului că am fost un terorist și că acesta este motivul pentru care nu pot nici măcar să ies din camera mea pentru a merge la toaletă. Nu știu dacă acești polițiști sunt de la conducerea antiteroristă.
Având în vedere că mă cunosc, este foarte probabil ca ei să fie de la conducerea antiteroristă. printr-un act de acuzare din 22 decembrie 2006, procurorul a inițiat o acțiune penală în fața instanței penale a lui Kartal împotriva a șapte polițiști pentru utilizare excesivă a forței. La o dată nespecificată, reclamantul s-a constituit parte la procedura penală în litigiu. La 26 aprilie 2007, reclamantul a depus o memorie prin care punea sub semnul întrebării competența instanței judecătorești din statul de drept al Kartalului. Printr-o decizie din 9 octombrie 2007, instanța din instanță a respins această excepție de incompetență. printr-o hotărâre din 27 mai 2010, instanța a statuat că inculpații care se prezentau în fața sa erau polițiștii care l-au rănit pe reclamant și le-a rănit.
La 29 iulie 2010, reclamantul s-a ocupat de casare. Potrivit elementelor conținute în dosar, cauza rămâne pendinte în fața Curții de Casație. GRIEFS Invocând articolele 2, 3 și 13 din Convenție, reclamantul a declarat că a făcut obiectul unei agresiuni ilicite potențial fatale din partea polițiștilor și că autoritățile nu au efectuat o anchetă adecvată și efectivă asupra acestei cauze. A epuizat reclamantul căile de atac interne, așa cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din convenție? A fost încălcat dreptul reclamantului la viață, consacrat la art. 2 din convenție, în speță? În special, a fost absolut necesar să se transforme forța într-o utilizare care implică un risc pentru viața reclamantului?
Reclamantul a fost supus, cu încălcarea articolului 3 din convenție, torturii sau tratamentelor inumane sau degradante având în vedere protecția procedurală a dreptului la viață și cea împotriva torturii și a tratamentelor inumane sau degradante (a se vedea punctul 104 din Hotărârea Salman c. Turcia [GC], nr. 1296/93, CEDH 2000-VII și punctul 131 din Hotărârea Labita c. Italia [GC], 26772/95, CEDO 2000 IV), ancheta efectuată în speță de autoritățile interne a îndeplinit cerințele articolelor 2 și 3 din convenție, în special având în vedere durata anchetei în cauză, pot autoritățile naționale să treacă pentru că au acționat cu o rapiditate suficientă și cu o diligență rezonabilă?
Requête n o 72801/11 Yılmaz YAȘAR contre la Turquie introduite le 2 novembre 2011
Le requérant, M. Yılmaz Yașar, est un ressortissant turc né en 1969 et résidant à Kocaeli. Il est représenté devant la Cour par M e Ș. Özdemir, M e A.A. Talipoğlu, M e F.N. Ertekin et M e I. Ergün, avocats à Istanbul. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. L’incident du 8 décembre 2006 et l’arrestation du requérant Le 8 décembre 2006 à vingt heures, une manifestation fut organisée à Kartal, un quartier d’Istanbul. Les forces de l’ordre jetèrent des grenades lacrymogènes pour disperser les manifestants. A ce moment, le requérant passait sur les lieux de la manifestation. Souffrant d’asthme, il fut gravement incommodé par l’usage de gaz lacrymogènes.
Lorsqu’il s’arrêta sur le trottoir, plusieurs policiers intervinrent et frappèrent le requérant à coups de matraque et à coups de pieds. Il aurait été traîné et emmené jusqu’au véhicule de police. Il aurait été également frappé dans le véhicule et conduit au poste de police d’Esenkent où les frappes continuèrent. Aux dires du requérant, les policiers pensèrent qu’il était entré dans le coma et le conduisirent à l’hôpital sans établir un document démontrant qu’il avait été traduit au poste de police. 2. L’état de santé du requérant Selon le procès-verbal d’arrestation du 9 décembre 2006 établi à une heure du matin par les policiers et non signé par le requérant, étant donné qu’il ne pouvait pas marcher, les forces de l’ordre emmenèrent le requérant directement à l’hôpital civil de Kartal (« l’hôpital »). Selon le rapport médical provisoire du 9 décembre 2006, le requérant fut amené à l’hôpital à vingt-trois heures quinze.
Le médecin conclut à l’existence d’un risque pour la vie du requérant en raison de l’hématome du foie. Le 10 décembre 2006, le procureur de la République de Kartal (« le procureur ») demanda à l’hôpital d’établir un rapport médical pour le requérant concernant les allégations de mauvais traitement. Le requérant resta à l’hôpital jusqu’au 12 décembre 2006. Le 18 décembre 2006, l’institut de médecine légale de Kartal, après avoir examiné les constatations des médecins de l’hôpital, établit un rapport dans lequel il releva que les blessures du requérant nécessitaient plus qu’une intervention médicale simple et que l’état de l’intéressé présentait un risque vital. Le 23 décembre 2006, le requérant s’adressa à la fondation des recherches sociales et juridiques pour son traitement et sa réhabilitation.
Il y suivit des séances de psychothérapie et physiothérapie, ainsi que d’autres traitements médicaux. Selon le rapport médical du 19 mars 2007 établi par ladite fondation, l’état de santé du requérant ne présentait plus, à la suite du traitement, un risque pour sa vie. 3. La procédure pénale engagée contre le requérant Le 12 décembre 2006, le requérant fut traduit devant le tribunal pénal d’instance de Kartal, lequel ordonna la mise en liberté provisoire du requérant. Le 13 décembre 2006, le procureur de la République de Kartal (« le procureur ») forma une opposition contre la décision du 12 décembre 2006. Le même jour, ladite opposition fut rejetée. Par un acte d’accusation du 20 décembre 2006, le procureur entama contre le requérant, ainsi qu’une autre personne, une action pénale pour participation à une manifestation en méconnaissance de la loi n o 2911 relative aux réunions et manifestations publiques.
Il reprochait au requérant d’avoir résisté aux policiers en leur jetant des explosifs. Par un jugement du 6 novembre 2007, le tribunal d’instance pénal de Kartal acquitta le requérant. Il établit que le jour de l’incident, le requérant n’avait pas participé à une manifestation mais il passait simplement par les lieux de la manifestation litigieuse. Le 19 novembre 2007, ce jugement fut définitif. 4. La procédure pénale engagée contre les policiers Le 10 décembre 2006, l’avocat du requérant déposa auprès du procureur de la République de Kartal (« le procureur ») une plainte formelle contre les policiers du poste de police d’Esenkent et les policiers de la direction antiterroriste pour torture et mauvais traitements.
Le même jour, le procureur alla à l’hôpital pour entendre le requérant. Dans sa déposition, le requérant réitéra ses allégations de mauvais traitements et précisa qu’il fut conduit au poste de police d’Esenkent. Il déposa comme suit : « Les policiers, qui sont descendus de leur véhicule, m’ont gravement battu. Ils m’ont frappé sur la tête à coups de matraque. Ma tête est dans un état très grave, elle a été fracturée. Ils ont frappé sur mon œil deux-trois fois. Sept-huit personnes ont frappé dans mon ventre et dans mon dos à coups de pied. Je ne sais pas exactement qui elles sont. Elles ont frappé aussi dans mes fesses. Elles m’ont conduit au poste de police. (...) Je suppose que le poste de police où elles m’ont conduit était celui d’Esenkent.
Elles m’ont [sexuellement] harcelé avec leurs mains et leurs chaussures. « Voilà ce dont nous sommes capables » m’ont-elles dit. Elles ont dit au personnel de l’hôpital que j’étais un terroriste et c’est la raison pour laquelle je ne peux même pas sortir [de ma chambre pour aller] aux toilettes. Elles m’ont traité comme cela, j’avais rien fait. (...) Je ne sais pas si ces policiers sont de la direction antiterroriste. Étant donné qu’ils me connaissent, il est fort probable qu’ils soient de la direction antiterroriste. » Par un acte d’accusation du 22 décembre 2006, le procureur engagea une action pénale devant le tribunal d’instance pénal de Kartal contre sept policiers pour recours excessif à la force.
A une date non précisée, le requérant se constitua partie intervenante à la procédure pénale litigieuse. Le 26 avril 2007, le requérant soumit un mémoire par lequel il remettait en question la compétence du tribunal d’instance pénal de Kartal. Selon lui, en l’espèce, il s’agissait d’une torture et par conséquent, l’affaire relevait de la compétence des cours d’assises. Par une décision du 9 octobre 2007, le tribunal d’instance pénal rejeta cette exception d’incompétence. Par un jugement du 27 mai 2010, le tribunal jugea non établi que les accusés comparaissant devant lui étaient les policiers qui avaient blessé le requérant et les acquitta. Le 29 juillet 2010, le requérant se pourvut en cassation.
D’après les éléments contenus dans le dossier, l’affaire demeure pendante devant la Cour de cassation. GRIEFS Invoquant les articles 2, 3 et 13 de la Convention, le requérant allègue qu’il a fait l’objet d’une agression illicite potentiellement mortelle de la part des policiers et que les autorités n’ont pas procédé à une enquête adéquate et effective sur cette affaire.
1. Le requérant a-t-il épuisé les voies de recours internes, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention ? 2. Le droit du requérant à la vie, consacré par l’article 2 de la Convention, a-t-il été violé en l’espèce ? En particulier, était-il absolument nécessaire de faire de la force un usage emportant un risque pour la vie du requérant ? 3. Le requérant a-t-il été soumis, en violation de l’article 3 de la Convention, à la torture ou des traitements inhumains ou dégradants ? 4. Eu égard à la protection procédurale du droit à la vie et celle contre la torture et les traitements inhumains ou dégradants (voir le paragraphe 104 de l’arrêt Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, CEDH 2000-VII et le paragraphe 131 de l’arrêt Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, CEDH 2000 ‑ IV), l’enquête menée en l’espèce par les autorités internes a-t-elle satisfait aux exigences des articles 2 et 3 de la Convention ? En particulier, compte tenu de la durée de l’enquête litigieuse, les autorités nationales peuvent-elles passer pour avoir agi avec une promptitude suffisante et avec une diligence raisonnable ?