Kaçak și Ebinç împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 54916/08) dirigată împotriva Republicii Turcia și cu care doi cetățeni ai acestui stat, Domenii Nebi Kaçak și Ömer Ebinç („reclamații"), au sesizat Curtea pe 30 octombrie 2008 conform articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamații au fost reprezentați de Doamna A. Oruç, avocat la Denizli. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia.

Reclamații se plâng că au suferit torturi și tratamente inhumane și degradante la momentul arestării lor.

Pe 9 ianuarie 2012, petiția a fost comunicată Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și asupra fondului cauzei. ÎN FAPT I.

Pe 1 februarie 2006, polițiști au intervenit la o manifestație la Van ca urmare a unei declarații de presă.

Reclamații, care se aflau în apropiere locului manifestației, au fost arestați de polițiști pentru rezistență și au fost puși în arest preventiv.

Conform procesului-verbal de arest stabilit în aceeași zi la 13h45 și semnat de reclamații, unsprezece suspecți, printre care reclamații, au fost arestați la marginea unei manifestații ilegale, cu folosire de forță. Era, de asemenea, precizat că unul din polițiști, și anume B.K., a fost ușor rănit la mână de loviturile cu pietre ale unuia din reclamații, Domnul Kaçak.

Conform procesului-verbal privind declarația sa, celălalt reclamant, Domnul Ebinç, a afirmat că, la momentul incidentelor, era un simplu trecător, a fost arestat de polițiști și nu avea nicio legătură cu manifestația.

Procesul-verbal privind perchezițiunea Domnului Ebinç indica faptul că acesta era în posesia unui card de asigurare sanitar, a unui portofel, a banilor gheață, a unui cip telefonic și a unei centuri.

În declarațiile sale din aceeași zi, Domnul Kaçak a afirmat că a fost arestat în timp ce privea vitrinele, nu scandal nici un slogan și a fost maltratat de polițiști la momentul arestării.

Un alt proces-verbal stabilit pe 1 februarie la 22h30 și semnat de trei polițiști se citește astfel: „Pe 1 februarie 2006, ca urmare a unei declarații de presă referitoare la migrația forțată și Abdullah Öcalan făcută în fața Partidului pentru o Societate Democratică (DTP, Demokratik Toplum Partisi), un grup a intrat în clădirea acestui partid în timp ce un alt grup a început să scandeze ilegal slogane în favoarea Abdullah Öcalan, la 12h45, în jurul moscheii Hacı Osman. Ca urmare a acestor incidente, am comandat mulțimii să se disperseze și manifestanții au [atunci] început să ne atace aruncând pietre (...)"

Pe 2 februarie 2006, tribunalul penal de instanță din Van a decis plasarea în detenție preventivă a reclamanților.

În aceeași zi, rapoarte medicale au fost întocmite de spitalul public din Van. Raportul medical privind Domnul Ebinç menționa următoarele urme: o cărăturică de 1 cm și o ecchimotă pe partea stângă a buzelor și un edem de 2x5 cm și o hiperemia pe latura genunchiului drept. De asemenea, a fost menționat un umflături pe spatele coapsei stângi.

Raportul medical privind Domnul Kaçak, întocmit la 16h25, se poate citi după cum urmează: „La examenul fizic, o ecchimotă de 1 cm x 1 cm pe partea stângă a fruntii, precum și o (cuvânt ilizibil) la mijlocul tibiei stângi au fost constatate."

La o dată neprecizată, reclamații au fost puși în libertate. B. Procedura penală angajată împotriva polițiștilor și medicilor

Pe 7 februarie 2006, reclamații au depus plângere la parchetul din Van („parchetul") pentru tortură, maltratare și defăimare împotriva polițiștilor care au intervenit la incidentele din 1 februarie 2006 și împotriva medicilor care, după opinia lor, au ascuns adevăratul lor stare de sănătate. În plângerea lor, au afirmat că au suferit maltratamente din partea polițiștilor care, după opinia lor, i-au lovit în timp ce erau imobilizați. Au cerut întocmirea unui raport medico-legal, precum și deschiderea unei anchete penale împotriva polițiștilor responsabili de aceste tratamente. Au declarat în special următoarele: „(...) În CD-ROM-ul pe care îl prezentam în anexă, se poate vedea clar incidentele în detaliu. Forțele de ordine au oprit persoanele care fugeau, le-au aruncat la pământ unele peste altele, ca pe obiecte, și le-au supus maltratamentelor. În plus, polițiștii au dat lovituri cu piciorul persoanelor imobilizate la pământ vizând direct fețele și ochii. Rapoartele medicale incluse în dosar confirmă aceste fapte (polițiștii în cauză pot fi ușor identificați din înregistrările CD-ROM-ului). (...)"

Pe 28 februarie 2006, parchetul a ascultat polițiștii care au intervenit în ziua incidentelor.

În declarațiile sale înaintea parchetului, Domnul A., unul din polițiști, a declarat că manifestanții au rezistat polițiștilor, că au scandat slogane și au atacat agenții forțelor de ordine aruncând pietre. A adăugat că acești manifestanți au fost puși în arest preventiv, au fost transferați la spital pentru întocmirea rapoartelor medicale și nu le-a fost aplicat nicio tratament inuman.

Alți doi polițiști au confirmat declarațiile Domnului A.

În declarațiile lor din aceeași zi, medicii care au examinat reclamații au afirmat că rapoartele medicale au fost întocmite pe baza constatărilor acestora.

Pe 13 iunie 2006, parchetul a emis o ordonanță de clasare din lipsă de probe suficiente. A considerat că din ansamblul dosarului rezulta că plângitorii, care participaseră la o manifestație ilegală, rezistiră polițiștilor și că aceștia au folosit forță legitimă în conformitate cu legea.

Pe 10 aprilie 2008, reclamații s-au opus acestei decizii. În opoziția lor, au susținut în special că tratamentele care, după opinia lor, le-au fost aplicate la momentul arestării lor încalcă art. 3 din Convenție. S-au referit în special la înregistrările video prezentate de ei în dosar. De altfel, au denunțat absența unui examen medico-legal suplimentar.

Pe 6 iunie 2008, curtea de asize din Van a respins opoziția reclamanților.

Pe 21 iulie 2008, această decizie le-a fost comunicată reclamanților. C. Materialul audioviual prezentat de părți

Guvernul și partea reclamantă au prezentat fiecare câte un CD-ROM conținând înregistrări video și fotografii privind evenimentele în cauză.

CD-ROM-ul prezentat de Guvern arată mai multe faze ale manifestației care a avut loc la Van pe 1 februarie 2006. Arată, de asemenea, violențele perpetrate de manifestanți (aruncări de pietre, acte de vandalism pe drumul public și înspre vehiculele poliției). În anumite secvențe, se pot vedea forțele de securitate încercând să convingă reprezentanții manifestanților de ilegalitatea manifestației în curs și de interzicerea pentru ei de a autoriza grupului să scandeze slogane ilegale. De altfel, din CD-ROM-ul acesta rezulta, de asemenea, că reclamații participaseră la diferite faze ale manifestației (comunicat de presă și sit-in). În plus, se pot vedea în anumite secvențe reclamantul Domnul Ebinç ținând în mână pietre, fără a fi, totuși, posibil să se stabilească dacă le arunca în direcția polițiștilor. De altfel, în CD-ROM-ul prezentat de Guvern, există și o video (ROJ.MPG) conținând înregistrări difuzate pe canalul ROJ-TV. La sfârșitul acestor înregistrări, se vede în special că trei sau patru persoane arestatte erau culcate la pământ și imobilizate, că aceste persoane erau înconjurate de polițiști care purtau scuturi, și că anumiți polițiști în uniformă sau îmbrăcați civil erau în curs de a bate aceste persoane. Înregistrările se termină pe această secvență.

Privind CD-ROM-ul prezentat de reclamații, acesta arată că aceștia au fost opriți de polițiști. Se poate, de asemenea, vedea că trei sau patru persoane arestatte erau culcate la pământ și imobilizate, că aceste persoane erau înconjurate de polițiști care purtau scuturi și de civili, și că anumiți polițiști în uniformă le dădeau lovituri cu piciorul la fețe și în diferite părți ale corpelor lor. În particular, se vede clar că printre polițiști, doi civili dădeau, de asemenea, lovituri cu piciorul acestor persoane, care încercau să se protejeze, că una din loviturile cu piciorul vizau capul uneia din persoane imobilizate, și că un polițist îmbrăcat civil dotat cu un talkie-walkie încerca să oprească aceste civile. Nu este posibil să se identifice persoanele imobilizate dat fiind că acestea încercau să se protejeze de loviturile cu piciorul acoperindu-și fețele. Ulterior, operatorul care filma incidentele a fost depărtat din locul evenimentului. ÎN DREPT I.

Guvernul contestă această teză. A. Asupra admisibilității

Constatând că petiția nu este manifest netemeinicas în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește de nici alt motiv de neadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Asupra fondului

Reclamații, precizând că nu sunt membri ai unei organizații ilegale, indică faptul că manifestanții, printre care se aflau, doreau să-și exercite dreptul de a face o declarație de presă. Adaugă că forțele de ordine i-au împiedicat și că manifestanții au protestat atunci prin organizarea unui sit-in. Referindu-se la CD-ROM-ul prezentat de ei, susțin că forțele de ordine i-au imobilizat amândoi la pământ și le-au dat lovituri cu piciorul. În acest sens, declară că Guvernul, în CD-ROM-ul prezentat de el, a cenzurat scenele arătând trecerea lor prin bătaie de poliție.

Guvernul combate această teză. Referindu-se la CD-ROM-ul prezentat de el, indică faptul că înregistrările ilustrează violențele perpetrate de manifestanți (aruncări de pietre, acte de vandalism pe drumul public și înspre vehiculele poliției). Adaugă că CD-ROM-ul arată că forțele de securitate încercau să convingă reprezentanții manifestanților de ilegalitatea manifestației în curs și de interzicerea pentru ei de a autoriza grupului să scandeze slogane ilegale. Adaugă, de asemenea, că înregistrările demonstrează că reclamații participaseră la diferite faze ale manifestației, și anume comunicatul de presă și sit-in-ul. În plus, afirmă că se vede în anumite secvențe reclamantul Domnul Ebinç aruncând pietre în direcția polițiștilor. În acest sens, respinge acuzațiile reclamanților conform cărora au fost simpli trecători, fără nicio legătură cu manifestația ilegală în cauză.

De altfel, Guvernul susține că folosirea forței de polițiști la momentul arestării reclamanților explică originea rănilor constatate pe corpul acestora. Estimează în particular că, dacă ar fi fost date lovituri cu piciorul puternice de zece polițiști, aceasta ar fi trebuit să lase urme mai importante și mai grave decât cele menționate în rapoartele medicale precitate. Consideră că înregistrările video referitoare la comportamentul manifestanților arestați spre autobuzul forțelor de ordine arată că, la momentul arestării, poliția nu folosise o forță excesivă, și că aceste înregistrări arată, de asemenea, că niciunul din acești manifestanți nu a fost tras pe pământ sau insultat.

Curtea reamintește că art. 3 din Convenție consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice. Acest articol nu prevede restricții, în care diferă de majoritatea dispozițiilor normative ale Convenției și ale Protocolurilor nr. 1 și 4 și, conform articolului 15 § 2 din Convenție, nu suferă nicio derogare, chiar și în caz de pericol public amenințând viața națiunii (Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 95, CEDH 1999–V).

Curtea observă că din dosar rezulta că maltratamentele alegatte au fost aplicate, la marginea unei manifestații, ca urmare a opririi reclamanților. Observa că aceștia susțin că au fost batuți de forțele de ordine în timp ce erau imobilizați la pământ și că, în particular, afirmă că au primit lovituri cu piciorul.

Curtea observa că, pe 2 februarie 2006, a doua zi după incidente, rapoarte medicale privind reclamații au fost întocmite, că ele menționo că reclamantul Domnul Ebinç prezenta o cărăturică de 1 cm și o ecchimotă pe partea stângă a buzelor, precum și un edem de 2x5 cm și o hiperemia pe latura genunchiului drept. De altfel, a fost menționat un umflături pe spatele coapsei stângi. De asemenea, rapoartele indică că reclamantul Domnul Kaçak prezenta o ecchimotă pe frunte și o alta pe ciorap (paragrafe 14 și 15 de mai sus). Curtea observa, de asemenea, că reclamații ceriseră întocmirea unui raport medico-legal suplimentar (§17 de mai sus). Cu toate acestea, nu s-a luat nicio măsură cu privire la această cerere. La lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că tratamentul aplicat reclamanților a atins pragul de gravitate cerut de art. 3 din Convenție, ceea ce nimeni nu contestă.

Guvernul nu contestă într-adevăr că rănile sus-menționate au fost aplicate de forțele de ordine. Estimează, totuși, că au fost ocazionate datorită unui recurs legitim la forță, justificat după opinia lui de necesitatea de a opri suspecții care atacaseră forțele de ordine.

Curtea a examinat înregistrările video ale evenimentelor prezentate de părți (paragrafe 26-28 de mai sus). Observa că autenticitatea acestor înregistrări nu a fost pusă în cauză. Observa, deci, că, ca urmare a citirii unei declarații de presă și a unui sit-in ulterior acesteia, anumite persoane au început să arunce pietre în direcția forțelor de ordine. Observa, totuși, că obiectul prezentei cereri nu privește aceste incidente, ci se referă la o acuzație de bătaie a persoanelor oprite și imobilizate la pământ de polițiști. De altfel, observa că suspiciunile care cad pe unul din reclamații de a arunca pietre în direcția forțelor de ordine nu pot justifica comiterea de brutalizări poliției asupra persoanei în cauză după imobilizarea acesteia. În plus, constata că, conform procesului-verbal de arest (§8 de mai sus) și, contrar acuzației Guvernului, reclamantul Domnul Kaçak fusese identificat ca fiind autorul aruncărilor de pietre și nu Domnul Ebinç, acesta din urmă, potrivit dosarului, nefiind niciodată deranjat pentru un act asemănător.

Curtea observa că, în decizia sa de clasare, parchetul s-a rezumat la constatarea că plângitorii participaseră la o manifestație ilegală, au rezistet polițiștilor și că aceștia au folosit forță legitimă în conformitate cu legea (§22 de mai sus). Pentru Curtea, indiferent de chestiunea dacă reclamații participaseră activ sau nu la manifestație, o asemenea abordare apare clar insuficientă în fața acuzației de bătaie a interesaților, adică acuzația de a suferit violențe – în special de a primit lovituri cu piciorul – după opirea și imobilizarea lor la pământ (§17 de mai sus). Curtea observa că această plângere, deși bazată pe o dovadă audiovisuală, și anume un CD-ROM conținând înregistrările bătaii în cauză, nu a atras atenția parchetului.

Curtea observa, de asemenea, că, contrar tezei Guvernului, rănile constatate pe corpul interesaților pot fi considerate concordante cu narațiunile lor conform cărora au primit lovituri cu piciorul date la fețele și diferite părți ale corpurilor lor. Într-adevăr, observa că Domnul Ebinç prezenta urme de rănire și ecchimote la față și picioare și că Domnul Kaçak prezenta o ecchimotă pe frunte și una pe ciorap. Sigur, potrivit procesului-verbal întocmit ca urmare a opririi reclamanților, aceștia au fost arestați cu folosire de forță (§8 de mai sus). Totuși, ținând seama de lacuna dosarului de anchetă cu privire la natura sau gradul forței folosite, Guvernul nu poate fi considerat ca având furnizat o explicație plauzibilă cu privire la originea acestor răniri. De altfel, observa că Guvernul nu a comentat înregistrările video arătând polițiștii, precum și persoanele care părea că sunt polițiști îmbrăcați civil dând lovituri cu piciorul la fețe și diferite părți ale corpului persoanelor oprite, deși reclamații afirmaseră, ca anterior înaintea parchetului, că făceau parte din aceste persoane (§28 de mai sus). Or, estimează că era responsabilitatea Guvernului de a efectua cercetările necesare pentru a stabili identitățile agresorilor, precum și ale victimelor lor. De asemenea, Curtea observa că Guvernul nu contestase înaintea Curții afirmația reclamanților conform cărora făceau parte din persoanele care apăreau în înregistrările video. În consecință, din lipsă pentru Guvern de a prezenta vreun element care să infirme teza reclamanților, Curtea acceptă aceasta din urmă și considera, deci, că interesații erau printre persoanele apărând în înregistrări ca având fost victime ale brutalizărilor poliției (a se vedea, mutatis mutandis, Abdullah Yașa și alții c. Turcia, nr. 44827/08, § 48, 16 iulie 2013).

De altfel, Curtea reamintește că, atunci când o individ se află privat de libertate, sau mai general se confruntă cu forțele de ordine, folosirea împotriva sa a forței fizice atunci când nu este făcută necesară de comportamentul acesteia afectează demnitatea umană și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție (Tekin c. Turcia, 9 iunie 1998, §§ 52–53, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, și Ivan Stoyanov Vasilev c. Bulgaria, nr. 7963/05, § 63, 4 iunie 2013).

Curtea considera că așa este și în speța. Observa într-adevăr că din înregistrarea video prezentată de reclamații că aceștia au fost obiectul unei bătai în timp ce se aflau imobilizați în așa fel încât să nu poată prezenta niciun risc de depășire pentru ordinea publică nici niciun pericol pentru polițiști. Subliniază, în particular, că nu poate exista nicio justificare pentru folosirea forței împotriva unei persoane deja imobilizate și plasate sub controlul poliției, așa cum era cazul în prezenta cauză. Prin urmare, în lumina ansamblului elementelor prezentate aprecierii sale, concluzionează că Guvernul nu a stabilit în mod satisfăcător că rănile reclamanților au o altă origine decât tratamentele suferite de ei în timp ce se aflau sub controlul agenților de poliție.

A fost deci o încălcare a aspectului material al articolului 3 din Convenție.

Privind apoi plângerea reclamanților referitoare la o lipsă de eficacitate a anchetei, Curtea observa – așa cum subliniase anterior (§40 de mai sus) – că parchetul nu realizase nicio acțiune de investigație cu privire la acuzația de bătaie a interesaților. În particular, parchetul nu se gândise nici la examinarea înregistrărilor video prezentate de reclamații, nici la aprofundarea anchetei sale în vederea stabilirii identității polițiștilor și altor persoane autori ai loviturilor cu piciorul date persoanelor deja oprite și imobilizate la pământ.

În acest sens, Curtea subliniază întotdeauna importanța unei anchete oficiale eficace cu privire la acuzațiile apărabile ale reclamanților. Dacă nu ar fi așa, în ciuda importanței sale fundamentale, interdicția legală generală a torturii și pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante ar fi ineficace în practică, și ar fi posibil în anumite cazuri agentului Statului să calce în picioare, bucurându-se de o cvasi-impunitate, drepturile celor supuși controlului lor (Labita c. Italie [GC], nr. 26772/95, § 131, CEDH 2000-IV).

La lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că a fost, de asemenea, o încălcare a aspectului procedural al articolului 3 din Convenție. II.

Reclamații pretind fiecare 25.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care susțin că l-au suferit. De asemenea, cer 5.110 lire turce (aproximativ 2.325 EUR) pentru cheltuielile și daunele ocazionate înaintea jurisdicțiilor interne și înaintea Curții. Ca justificative, furnizează o convenție de onorariile și un decompte de cheltuieli, precum și o factură referitoare la traduceri de documente.

Referindu-se la jurisprudența Curții în materie, Guvernul estimează că pretențiile reclamanților sunt excesive.

Pe baza elementelor de care dispune, Curtea estimează că încălcarea articolului 3 din Convenție sub aspectele material și procedural a cauzat interesaților un prejudiciu moral prin a-i plasa într-o situație de neliniste și frustrare. Judecând în echitate, aloca la acest titlu 7.500 EUR fiecăruia dintre reclamații. Privind cheltuielile și daunele, estimează suma pretinsă de reclamații rezonabilă și o aloca în întregime, și anume 2.325 EUR.

Curtea judecă corespunzător să calcheze rata dobânzii penalizatoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

Les requérants ont été représentés par M e A. Oruç, avocat à Denizli. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Les requérants se plaignent d’avoir subi des tortures ainsi que des traitements inhumains et dégradants lors de leur arrestation.

Le 9 janvier 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et sur le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 1 er février 2006, des policiers intervinrent lors d’une manifestation à Van faisant suite à une déclaration à la presse.

Les requérants, se trouvant près des lieux de cette manifestation, furent arrêtés par les policiers pour résistance à ces derniers et ils furent placés en garde à vue.

Selon le procès-verbal d’arrestation établi le jour même à 13 h 45 et signé par les requérants, onze suspects, parmi lesquels les intéressés, avaient été arrêtés en marge d’une manifestation illégale, avec usage de la force. Il était également précisé qu’un des policiers, à savoir B.K., avait été légèrement blessé à la main par des jets de pierres dont l’auteur était l’un des requérants, M. Kaçak.

D’après le procès-verbal relatif à sa déposition, l’autre requérant, M. Ebinç, affirma que, au moment des incidents, il était un simple passant, qu’il avait été arrêté par les policiers et qu’il n’avait aucun lien avec la manifestation.

Le procès-verbal relatif à la fouille de M. Ebinç indiquait que ce dernier était en possession d’une carte vitale, d’un portefeuille, d’argent liquide, d’une puce téléphonique et d’une ceinture.

Dans ses dépositions du même jour, M. Kaçak affirma qu’il avait été arrêté alors qu’il regardait les vitrines, qu’il ne scandait aucun slogan et qu’il avait été maltraité par les policiers lors de son arrestation.

Un autre procès-verbal établi le 1 er février à 22 h 30, et signé par trois policiers se lit ainsi : « Le 1 er février 2006, à la suite d’une déclaration à la presse relative à l’immigration forcée et à Abdullah Öcalan faite devant le Parti pour une société démocratique ( DTP , Demokratik Toplum Partisi ), un groupe est entré dans l’immeuble de ce parti pendant qu’un autre groupe commençait à scander illégalement des slogans en faveur d’Abdullah Öcalan, à 12 h 45, autour de la mosquée Hacı Osman. À la suite de ces incidents, nous avons sommé la foule de se disperser et les manifestants ont [alors] commencé à nous attaquer en jetant des pierres (...) »

Le 2 février 2006, le tribunal d’instance pénal de Van décida du placement en détention provisoire des requérants.

Le même jour, des rapports médicaux furent établis par l’hôpital public de Van. Le rapport médical concernant M. Ebinç mentionnait les traces suivantes : une coupure de 1 cm et une ecchymose sur le côté gauche des lèvres et un œdème de 2x5 cm et une hyperémie sur le côté du genou droit. Par ailleurs, un gonflement de l’arrière de la cuisse gauche avait été mentionné.

Le rapport médical concernant M. Kaçak, établi à 16 h 25, peut se lire comme suit : « À l’examen physique, une ecchymose de 1 cm x 1 cm sur le côté gauche du front ainsi qu’une (mot illisible) au milieu du tibia gauche ont été constatées. » 16. À une date non précisée, les requérants furent mis en liberté. B. La procédure pénale engagée à l’encontre des policiers et des médecins

Le 7 février 2006, les requérants portèrent plainte devant le parquet de Van (« le parquet ») pour torture, mauvais traitements et diffamation à l’encontre des policiers intervenus lors des incidents du 1 er février 2006 et à l’encontre des médecins qui, d’après eux, avaient caché leur véritable état de santé. Dans leur plainte, ils affirmaient avoir subi des mauvais traitements de la part des policiers qui, selon eux, les avaient frappés alors qu’ils étaient immobilisés. Ils demandaient l’établissement d’un rapport médicolégal, ainsi que l’ouverture d’une enquête pénale à l’égard des policiers responsables desdits traitements. Ils déclaraient notamment ce qui suit : « (...) Dans le cédérom que nous soumettons en annexe, on peut clairement voir les incidents en détail. Les forces de l’ordre ont interpellé les personnes qui fuyaient, les ont jetées à terre les unes sur les autres, comme des objets, et leur ont fait subir des mauvais traitements. De plus, les policiers ont donné des coups de pied aux personnes immobilisées au sol en visant directement les visages et les yeux. Les rapports médicaux versés au dossier confirment ces faits (les policiers en question peuvent être facilement identifiés à partir des enregistrements du cédérom). (...) »

Le 28 février 2006, le parquet entendit les policiers intervenus le jour des incidents.

Dans ses dépositions devant le parquet, M.A., l’un des policiers, déclara que les manifestants avaient résisté aux policiers, qu’ils avaient scandé des slogans et qu’ils avaient attaqués les agents des forces de l’ordre en leur jetant des pierres. Il ajouta que ces manifestants avaient été placés en garde à vue, qu’ils avaient été transférés à l’hôpital pour l’établissement de rapports médicaux et qu’aucun traitement inhumain ne leur avait été infligé.

Deux autres policiers confirmèrent les dépositions de M.A.

Dans leurs dépositions du même jour, les médecins ayant examiné les requérants affirmèrent que les rapports médicaux avaient été établis au vu des constatations faites par eux.

Le 13 juin 2006, le parquet rendit une ordonnance de non-lieu pour faute de preuves suffisantes. Il considéra qu’il ressortait de l’ensemble des pièces du dossier que les plaignants, qui avaient participé à une manifestation illégale, avaient résisté aux policiers et que ces derniers avaient usé de la force légitime conformément à la loi.

Le 10 avril 2008, les requérants s’opposèrent à cette décision. Dans leur opposition, ils faisaient notamment valoir que les traitements qui, selon eux, leur avaient été infligés lors de leur arrestation méconnaissaient l’article 3 de la Convention. Ils se référaient notamment aux enregistrements vidéo versés par eux au dossier. Par ailleurs, ils dénonçaient l’absence d’un examen médicolégal complémentaire.

Le 6 juin 2008, la cour d’assises de Van rejeta l’opposition des requérants.

Le 21 juillet 2008, cette décision fut notifiée aux requérants. C. Le matériel audiovisuel produit par les parties

Le Gouvernement et la partie requérante ont chacun présenté un cédérom contenant des enregistrements vidéo et des photos relatifs aux évènements en cause.

Le cédérom présenté par le Gouvernement montre plusieurs phases de la manifestation ayant eu lieu à Van le 1 er février 2006. Il montre également les violences perpétrées par les manifestants (jets de pierres, actes de vandalisme sur la voie publique et envers les véhicules de la police). Dans certaines séquences, on peut voir les forces de sécurité en train d’essayer de convaincre les représentants des manifestants de l’illégalité de la manifestation en cours et de l’interdiction pour eux d’autoriser le groupe à scander des slogans illégaux. Par ailleurs, il ressort également de ce cédérom que les requérants ont participé à différentes phases de la manifestation (communiqué de presse et sit-in). En outre, on peut voir dans certaines séquences le requérant M. Ebinç tenant en main des pierres, sans possibilité toutefois d’établir s’il les lançait en direction des policiers. Par ailleurs, dans le cédérom présenté par le Gouvernement, il existe aussi une vidéo (ROJ.MPG) contenant les enregistrements diffusés sur la chaîne ROJ-TV. À la fin de ces enregistrements, on voit notamment que trois ou quatre personnes arrêtées étaient allongées au sol et immobilisées, que ces personnes étaient encerclées par des policiers portant des boucliers, et que certains policiers en uniforme ou en tenue civile étaient en train de rouer de coups ces personnes. Les enregistrements se terminent sur cette séquence.

S’agissant du cédérom présenté par les requérants, il montre que ces derniers ont été interpellés par les policiers. On peut également voir que trois ou quatre personnes arrêtées étaient allongées au sol et immobilisées, que ces personnes étaient encerclées par des policiers portant des boucliers et des personnes civiles, et que certains policiers en uniforme étaient en train de leur donner des coups de pied aux visages et à différentes parties de leurs corps. En particulier, on voit clairement que parmi les policiers, deux personnes en civil donnaient également des coups de pied à ces personnes, lesquelles essayaient de s’en protéger, qu’un des coups de pied visait la tête d’une des personnes immobilisées, et qu’un policier en tenue civil muni d’un talkie-walkie tentait d’arrêter ces personnes en civil. Il n’est pas possible d’identifier les personnes immobilisées étant donné que celles-ci essayaient de se protéger des coups de pied en se couvrant le visage. Par la suite, le caméraman qui filmait les incidents a été éloigné des lieux. EN DROIT I.

Le Gouvernement conteste cette thèse. A. Sur la recevabilité

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond

Les requérants, précisant qu’ils ne sont pas membres d’une organisation illégale, indiquent que les manifestants, parmi lesquels ils se trouvaient, souhaitaient faire usage de leur droit de faire une déclaration à la presse. Ils ajoutent que les forces de l’ordre les en avaient empêchés et que les manifestants avaient alors protesté en organisant un sit-in. Se référant au cédérom présenté par eux, ils soutiennent que les forces de l’ordre les avaient tous deux immobilisés au sol et leur avaient donné des coups de pied. À cet égard, ils déclarent que le Gouvernement, dans le cédérom présenté par lui, a censuré les scènes montrant leur passage à tabac par la police.

Le Gouvernement combat cette thèse. Se référant au cédérom présenté par lui, il indique que les enregistrements illustrent les violences perpétrées par les manifestants (jets de pierres, actes de vandalisme sur la voie publique et envers les véhicules de la police). Il ajoute que ce cédérom montre que les forces de sécurité tentaient de convaincre les représentants des manifestants de l’illégalité de la manifestation en cours et de l’interdiction pour eux d’autoriser le groupe à scander des slogans illégaux. Il ajoute également que les enregistrements démontrent que les requérants participaient à différentes phases de la manifestation, à savoir le communiqué de presse et le sit-in. En outre, il affirme que l’on voit dans certaines séquences le requérant M. Ebinç jeter des pierres en direction des policiers. À cet égard, il réfute les allégations des requérants selon lesquelles ils étaient de simples passants, n’ayant aucun lien avec la manifestation illégale en question.

Par ailleurs, le Gouvernement soutient que l’usage de la force par les policiers lors de l’arrestation des requérants explique l’origine des blessures constatées sur le corps de ces derniers. Il estime notamment que, si des coups de pied puissants avaient été donnés par dix policiers, cela aurait dû laisser des traces plus importantes et plus graves que celles mentionnées dans les rapports médicaux précités. Il considère que les enregistrements vidéo relatifs à la conduite des manifestants arrêtés vers le bus des forces de l’ordre montrent que, lors de l’arrestation, la police n’avait pas utilisé une force excessive, et que ces enregistrements montrent également qu’aucun de ces manifestants n’a été traîné au sol ou insulté.

La Cour rappelle que l’article 3 de la Convention consacre l’une des valeurs fondamentales des sociétés démocratiques. Cet article ne prévoit pas de restrictions, ce en quoi il contraste avec la majorité des clauses normatives de la Convention et des Protocoles n os 1 et 4 et, aux termes de l’article 15 § 2 de la Convention, il ne souffre nulle dérogation, même en cas de danger public menaçant la vie de la nation ( Selmouni c. France [GC], n o 25803/94 , § 95, CEDH 1999–V).

La Cour note qu’il ressort du dossier que les mauvais traitements allégués ont été infligés, en marge d’une manifestation, à la suite de l’interpellation des requérants. Elle observe que ces derniers soutiennent avoir été roués de coups par les forces de l’ordre alors qu’ils étaient immobilisés au sol et qu’en particulier ils affirment avoir reçu des coups de pied.

La Cour relève que, le 2 février 2006, au lendemain des incidents, des rapports médicaux concernant les requérants ont été établis, qu’ils mentionnent que le requérant M. Ebinç présentait une coupure d’un cm et une ecchymose sur le côté gauche des lèvres ainsi qu’une œdème de 2x5 cm et une hyperémie sur le côté du genou droit. Par ailleurs, un gonflement de l’arrière de la cuisse gauche avait été mentionné. De même, les rapports indiquent que le requérant M. Kaçak présentait une ecchymose au front et une autre à la jambe (paragraphes 14 et 15 ci-dessus). La Cour observe également que les requérants ont demandé l’établissement d’un rapport médicolégal supplémentaire (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, aucune suite n’a été donnée à cette demande. A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que le traitement infligé aux requérants a atteint le seuil de gravité requis par l’article 3 de la Convention, ce que nul ne conteste.

Le Gouvernement ne conteste en effet pas que les blessures susmentionnées ont été infligées par les forces de l’ordre. Il estime cependant qu’elles ont été occasionnées en raison d’un recours légitime à la force, justifiée d’après lui par la nécessité d’interpeller les suspects qui avaient attaqué les forces de l’ordre.

La Cour a examiné les enregistrements vidéo des évènements soumis par les parties (paragraphes 26 – 28 ci-dessus). Elle note que l’authenticité de ces enregistrements n’a pas été mise en doute. Elle observe ainsi que, à la suite de la lecture d’une déclaration de presse et d’un sit-in consécutif à celle-ci, certaines personnes se sont mises à lancer des pierres en direction des forces de l’ordre. Elle relève toutefois que l’objet de la présente requête ne concerne pas ces incidents mais qu’il porte sur une allégation de passage à tabac des personnes interpellées et immobilisées au sol par les policiers. En outre, elle observe que les soupçons pesant sur l’un des requérants d’avoir jeté des pierres en direction des forces de l’ordre ne saurait justifier la commission de brutalités policières sur l’intéressé après son immobilisation. Par ailleurs, elle constate que, d’après le procès-verbal d’arrestation (paragraphe 8 ci-dessus) et contrairement à l’allégation du Gouvernement, le requérant M. Kaçak avait été identifié comme étant l’auteur de jets de pierre et non M. Ebinç, ce dernier, selon le dossier, n’ayant jamais été inquiété pour un tel acte.

La Cour relève que, dans sa décision de non-lieu, le parquet s’était borné à constater que les plaignants avaient participé à une manifestation illégale, qu’ils avaient résisté aux policiers et que ces derniers avaient usé de la force légitime conformément à la loi (paragraphe 22 ci-dessus). Pour la Cour, indépendamment de la question de savoir si les requérants participaient activement ou non à la manifestation, une telle approche apparaît clairement insuffisante face à l’allégation de passage à tabac des intéressés, c’est-à-dire l’allégation d’avoir subi des violences – en particulier d’avoir reçu des coups de pied – après leurs interpellation et immobilisation au sol (paragraphe 17 ci-dessus). La Cour note que cette plainte, bien que fondée sur une preuve audiovisuelle, à savoir un cédérom contenant les enregistrements du passage à tabac en question, n’a pas attiré l’attention du parquet.

La Cour observe également que, contrairement à la thèse du Gouvernement, les blessures constatées sur le corps des intéressés peuvent être considérées comme concordantes avec leurs récits selon lesquels ils avaient reçu des coups de pied portés à leurs visages et à différentes parties de leurs corps. En effet, elle note que M. Ebinç présentait des traces de blessures et ecchymoses au visage et aux jambes et que M. Kaçak présentait quant à lui une ecchymose au front et une autre à la jambe. Certes, selon le procès-verbal établi suite à l’interpellation des requérants, ces derniers ont été arrêtés avec usage de la force (paragraphe 8 ci-dessus). Toutefois, compte tenu de la carence du dossier d’enquête sur la nature ou le degré de la force employée, le Gouvernement ne saurait passer pour avoir fourni une explication plausible sur l’origine de ces blessures. Par ailleurs, elle observe que le Gouvernement n’a pas commenté les enregistrements vidéo montrant les policiers, ainsi que les personnes qui semblaient être des policiers en tenue civil en train de donner des coups de pied aux visages et à différentes parties du corps des personnes interpellées, alors même que les requérants affirmaient, comme précédemment devant le parquet, qu’ils faisaient partie de ces personnes (paragraphe 28 ci-dessus). Or, elle estime qu’il incombait au Gouvernement d’effectuer les recherches nécessaires afin d’établir les identités des agresseurs ainsi que de leurs victimes. De même, la Cour note que le Gouvernement n’a pas contesté devant la Cour l’affirmation des requérants selon laquelle ils faisaient partie des personnes qui apparaissaient dans les enregistrements vidéo. En conséquence, faute pour le Gouvernement d’avoir soumis un quelconque élément permettant d’infirmer la thèse des requérants, la Cour accepte cette dernière et elle considère donc que les intéressés étaient parmi ces personnes apparaissant dans les enregistrements comme ayant été victimes des brutalités policières (voir, mutatis mutandis , Abdullah Yașa et autres c. Turquie , n o 44827/08, § 48, 16 juillet 2013).

En outre, la Cour rappelle que, lorsqu’un individu se trouve privé de sa liberté, ou plus généralement se trouve confronté à des forces de l’ordre, l’utilisation à son égard de la force physique alors qu’elle n’est pas rendue nécessaire par son comportement porte atteinte à la dignité humaine et constitue, en principe, une violation du droit garanti par l’article 3 de la Convention ( Tekin c. Turquie , 9 juin 1998, §§ 52–53, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV, et Ivan Stoyanov Vasilev c. Bulgarie , n o 7963/05, § 63, 4 juin 2013).

La Cour considère que tel est également le cas en l’espèce. Elle note en effet qu’il ressort de l’enregistrement vidéo présenté par les requérants que ceux-ci ont été l’objet d’un passage à tabac alors qu’ils se trouvaient immobilisés de sorte à ne pouvoir présenter aucun risque de débordement pour l’ordre public ni aucun danger pour les policiers. Elle souligne, en particulier, qu’il ne peut y avoir aucune justification à l’utilisation de la force contre un individu déjà immobilisé et placé sous le contrôle de la police, comme cela était le cas dans la présente affaire. Par conséquent, au vu de l’ensemble des éléments soumis à son appréciation, elle conclut que le Gouvernement n’a pas établi de manière satisfaisante que les blessures des requérants avaient une origine autre que les traitements subis par eux alors qu’ils étaient sous le contrôle des agents de police.

Il y a donc eu lieu violation du volet matériel de l’article 3 de la Convention.

S’agissant ensuite du grief des requérants concernant un manque d’effectivité de l’enquête, la Cour observe – comme souligné par elle précédemment (paragraphe 40 ci-dessus) – que le parquet n’a réalisé aucun acte d’investigation sur l’allégation de passage à tabac des intéressés. En particulier, le parquet ne s’est soucié ni d’examiner les enregistrements vidéo présentés par les requérants, ni d’approfondir son enquête en vue d’établir l’identité des policiers et autres personnes auteurs des coups de pied donnés à des personnes déjà interpellées et immobilisées au sol. 46. À cet égard, la Cour a toujours souligné l’importance d’une enquête officielle effective au sujet des allégations défendables des requérants. S’il n’en allait pas ainsi, nonobstant son importance fondamentale, l’interdiction légale générale de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants serait inefficace en pratique, et il serait possible dans certains cas à des agents de l’État de fouler aux pieds, en jouissant d’une quasi-impunité, les droits de ceux soumis à leur contrôle ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 131, CEDH 2000 ‑ IV ). 47. À la lumière de ce qui précède, la Cour conclut qu’il y a également eu violation du volet procédural de l’article 3 de la Convention. II.

Les requérants réclament chacun 25 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’ils disent avoir subi. De même, ils demandent 5 110 livres turques (soit environ 2 325 EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. À titre de justificatifs, ils fournissent une convention d’honoraires et un décompte de frais, ainsi qu’une facture concernant des traductions de documents.

En se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière, le Gouvernement estime que les prétentions des requérants sont excessives.

Sur la base des éléments dont elle dispose, la Cour estime que la violation de l’article 3 de la Convention sous ses volets matériel et procédural a causé aux intéressés un préjudice moral en les plaçant dans une situation de détresse et de frustration. Statuant en équité, elle alloue à ce titre 7 500 EUR à chacun des requérants. Quant au frais et dépens, elle estime le montant réclamé par les requérants raisonnable et l’alloue en entier, à savoir 2 325 EUR.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.