AFFAIRE BELEK ET ÖZKURT c. TURQUIE (N° 6)

AFFAIRE BELEK ET ÖZKURT c. TURQUIE (N° 6) (CtEDO, 2014)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA BELEK ȘI ÖZKURT c. TURCIA (N (solicitarea nr. 4375/09) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 iunie 2014 DEFINIF 17/09/2014 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Belek și Özkurt c. Turcia (n 6), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Belek și Özkurt c. Turcia (n 6), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), Guido Raimondi, președinte, Ișel Karakaș, András Sajó, Helen Keller, Paul Lumpers, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera de consiliu la 27 mai 2014, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o hotărâre (n 4375/09) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dnii Ahmet Sami Belek și Mozaffer Mozaffer Özkurt, au sesizat Curtea la 6 octombrie 2008 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( D.A. Özkurt, avocat la Istanbul. Guvernul turc ( al doilea în 1978 pentru cel de-al doilea, sunt proprietari și redactori șefi ai cotidianului Evrensel L În acest articol, s-a vorbit despre o declarație a dlui Karayslan, președintele Comitetului de Apărare al Poporului din Kongra-Gel, o ramură a organizației ilegale armate numită Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK). Kayan a explicat că decizia irevocabilă de a rupe armistițiul nu ar trebui să fie înțelesă ca o declarație de război și a insistat asupra necesității ca guvernul cu majoritate de AKP (parte din justiție și dezvoltare) să facă demersuri concrete. Printr-un act de punere sub acuzare din 28 iunie 2004, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului i-a acuzat pe reclamanții de publicarea de declarații ale unei organizații ilegale armate, care a încălcat prevederile articolului 6 § 2 și ale articolului 4 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 10 din Convenție. La 10 aprilie 2008, tribunalul a condamnat reclamanții la plata unei amenzi de 1 592 de lire turcești (TRY) pentru domnul Belek și 796 de euro pentru domnul Özkurt (aproximativ 779 de euro (EUR) și 389 de euro pentru cursul de schimb în vigoare la momentul respectiv), în conformitate cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 3713. 10. Hotărârea din 10 aprilie 2008 era definitivă în temeiul art. 305 din Codul de procedură penală, care nu prevedea recursul în casare în cazul în care persoana în cauză nu exceda 2 000 TRY. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 11. Pentru dreptul și practica internă relevante, a se vedea Gözel și Özer c. Turcia 43453/04 și 31098/05, § 23, 6 iulie 2010) și Bayar și Gürbüz c. Turcia 37569/06, §§ 12-16, 27 noiembrie 2012). CU PRIVIRE LA RECEVABILITATE12 Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții reproșează instanțelor interne că nu au luat în considerare apărarea lor și se plâng, de asemenea, de faptul că nu au formulat recurs împotriva hotărârii în primă instanță. Pe teren la art. 10, aceștia susțin că condamnările pronunțate împotriva lor de către șeful de publicare a declarațiilor din partea organizațiilor teroriste și-au încălcat dreptul la libertatea de exprimare. 13. Curtea constată că aceste obiecțiuni nu sunt în mod vădit justificate în mod greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. II. PE VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENȚIA 14. Reclamanții susțin că condamnarea lor le-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare, astfel cum se prevede la art. 10 din convenție, astfel cum este formulat Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor (...) 15. 16. Curtea observă că nu există nicio controversă între părți că ingerința în cauză era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim în sensul articolului 10 alineatul (2), și anume menținerea securității publice, apărarea ordinii publice și prevenirea criminalității în sensul articolului 10 alineatul (2) din convenție (Gözel și Özer) Curtea este de acord cu această apreciere. Contestația se referă la întrebarea dacă ingerința era necesară într-o societate democratică 17. Curtea amintește că a tratat deja probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 10 din Convenție (Gözel și Özer) În lumina acestei jurisprudențe pe care o va lua în considerare prezenta cauză. 18. În cazul de față, articolul a conținut declarații ale dlui Karayanan, președintele Comitetului de Apărare al Poporului din Kongra-Gel. În declarațiile sale, acesta explica motivele ruperii unilaterale a armistițiului de către PKK (a se vedea §6 de mai sus). 19. Curtea a acordat o atenție deosebită termenilor utilizați în acest articol și contextului publicării sale, ținând seama de circumstanțele care înconjoară cazurile supuse examinării sale, în special dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (Sürek c. Turcia [GC], 24762/94, § 58, 8 iulie 1999. Ea constată că, având în vedere ansamblul său, limba engleză nu conținea nici un apel la utilizarea violenței, la rezistența armată sau la revolte și că nu constituie un discurs de urâ, ceea ce, în opinia sa, este elementul esențial care trebuie luat în considerare. 20. În urma examinării motivelor prezentate de instanța internă pentru a-i condamna pe reclamanți, Curtea consideră că aceste motive nu pot fi considerate, ca atare, suficiente pentru a justifica exercitarea libertății de exprimare a persoanelor în cauză. Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv pentru a se asigura că nu a ajuns la concluzia la care a ajuns în cauza Gözel și Özer menționată anterior. 21. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 22. Reclamanții se plâng de faptul că condamnarea lor nu este susceptibilă de un recurs în casație și de o neechivocitate a procedurii. Ei văd o încălcare a dreptului lor la un tribunal și la un proces echitabil și, prin urmare, o încălcare a articolului 6 din Convenție, astfel de formulare □ Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) stabilită prin lege, care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. Curtea reamintește că a tratat deja cazuri similare celor din cazul din speță referitor la: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cazul de față, Comisia consideră că reclamanții au suferit un obstacol disproporționat în calea dreptului lor de acces la o instanță și că, prin urmare, dreptul la o instanță pe care o garantează art. 6 alineatul (1) a fost atins în însăși substanța sa. Prin urmare, aceasta nu vede nici un motiv de a se abăta de la concluzia la care a ajuns în cauza Bayar și Gürbüz menționată anterior. 24. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție în această privință. 25. Reclamanții reproșează, de asemenea, instanțelor interne că nu au luat în considerare apărarea lor în esență. Având în vedere conexiunea sa cu cea prevăzută la art. 10 din Convenție și constatarea unei încălcări la care a ajuns pe acest teren (punctul 21 litera (c) Mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se efectueze o examinare separată a acestui aspect pe teren de la art. 6 din Convenție (a se vedea, în același sens, Artun și Güvener c. Turcia, nr. 75510/01, § 35, 26 iunie 2007). IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 26. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la aceasta, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 27. Reclamanții au depus o cerere globală în temeiul articolului 41 privind zece cereri comunicate în același timp cu prezenta cerere. Această cerere este defalcată după cum urmează - 10 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care îl consideră a fi suferit ca urmare a faptului că au fost achitați, - 50 000 EUR pentru prejudiciul moral, - 10 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, cu o listă detaliată a lucrărilor și prestațiilor furnizate de avocatul lor în fața Curții. 28. Guvernul contestă aceste sume. 29. În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea arată că amenzile aplicate reclamanților sunt consecința directă a încălcării constatate pe teren a articolului 10 din Convenție. Prin urmare, este necesar să se dea rambursarea integrală celor interesați a sumei pe care au plătit-o în acest scop. Curtea a alocat-o dlui Belek 779 EUR și 389 EUR. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că este posibil să se considere că circumstanțele din speță au cauzat un anumit prejudiciu reclamanților. Statuând în echitate în temeiul articolului 41 din Convenție, Curtea alocă, în acest sens, 1 500 EUR fiecărui solicitant. 31. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamanților suma de 500 EUR, indiferent de costuri. 32. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii restante pe rata dobânzii aferente facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 din Convenție pe motiv de la: irecuperare pentru reclamanții de a se putea consulta în casation At quesation Déit uinu are loc de a lua în considerare temeinicia t ă ii reieșite din lipsa de a lua în considerare apărarea reclamanților A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda sa națională la rata aplicabilă la data Regulamentului 779 EUR (șapte sute șaptezeci și nouă de euro) domnului Belek și 389 EUR (trei sute nouăzeci și nouă de euro) pentru domnul Özkurt, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii) 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru fiecare solicitant, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (iii) 500 EUR (cinci sute de euro) în comun, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 17 iunie 2014, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Guido Raimondi Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

BELEK ET ÖZKURT c. TURQUIE (N

o

6)

(Requête n

o

4375/09)

ARRÊT

STRASBOURG

17 juin 2014

DÉFINITIF

17/09/2014

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Belek et Özkurt c. Turquie (n

o

6),

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Guido Raimondi,

président,

Ișıl Karakaș,

András Sajó,

Helen Keller,

Paul Lemmens,

Robert Spano,

Jon Fridrik Kjølbro,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 mai 2014,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

4375/09) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet État, MM.

Ahmet Sami Belek et İsmail Muzaffer Özkurt («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 6 octobre 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

D.A. Özkurt, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

Les requérants allèguent une violation des articles 6 et 10 de la Convention.

4.

Le 6 novembre 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants, MM. Ahmet Sami Belek et İsmail Muzaffer Özkurt, nés l’un en 1953 pour et

l’autre en 1978 pour le second, sont respectivement propriétaire et rédacteur en chef du quotidien

Evrensel

(«

L’Universel

»), dont le siège se trouve à Istanbul.

6.

Le 15 juin 2004,

Evrensel

publia dans ses colonnes un article intitulé «

Pour une trêve, le Kongra-Gel demande du concret

: la trêve dépend des actes

» (

Kongra-Gel ateșkes için somut adım istedi – Ateșkes adımlara bağlı

). Dans cet article, il était question d’une déclaration de M. Karayılan, président du comité de défense du peuple du Kongra-Gel, une branche de l’organisation illégale armée dite Parti des travailleurs du Kurdistan (PKK). Dans cette déclaration, M. Karayılan expliquait que la décision irrévocable de rompre la trêve ne devait pas être comprise comme une déclaration de guerre et insistait sur la nécessité que le gouvernement à majorité «

AKP

» (Parti de la justice et du développement) fasse des démarches concrètes. Il dressait une liste des actes à accomplir par le Gouvernement.

7.

Par un acte d’accusation du 28 juin 2004, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État inculpa les requérants de publication de déclarations émanant d’une organisation illégale armée, infraction prévue à l’article 6 §§ 2 et 4 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

8.

Devant la cour d’assises, les requérants invoquèrent pour leur défense l’article

10 de la Convention.

9.

Le 10 avril 2008, la cour d’assises condamna les requérants au paiement d’une amende de 1

592 livres turques (TRY) pour M.

Belek et 796

TRY pour M. Özkurt (soit environ 779 euros (EUR) et 389

EUR au taux de change en vigueur à l’époque pertinente), en application de l’article

6 § 2 de la loi n

o

3713.

10.

Le jugement du 10 avril 2008 était définitif en vertu de l’article

305 du code de procédure pénale, qui ne prévoyait pas de pourvoi en cassation lorsque l’amende infligée n’excédait pas 2

000 TRY.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

11.

Pour le droit et la pratique internes pertinents, voir

Gözel et Özer c.

Turquie

(n

os

43453/04 et 31098/05, §

23, 6 juillet 2010) et

Bayar et Gürbüz c.

Turquie

(n

o

37569/06, §§ 12-16, 27 novembre 2012).

EN DROIT

I.

SUR LA RECEVABILITÉ

12.

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants reprochent aux juridictions internes de ne pas avoir pris en compte leur défense et se plaignent également de l’impossibilité d’introduire un pourvoi en cassation contre le jugement de première instance.

Sur le terrain de l’article 10, ils soutiennent que les condamnations qui ont été prononcées contre eux du chef de publication de déclarations émanant d’organisations terroristes ont méconnu leur droit à la liberté d’expression.

13.

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 10 DE LA CONVENTION

14.

Les requérants allèguent que leur condamnation a violé leur droit à la liberté d’expression, tel que prévu par l’article 10 de la Convention, ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime (...)

»

15.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

16.

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que l’ingérence en question était prévue par la loi et poursuivait un but légitime au sens de l’article 10 § 2, en l’occurrence le maintien de la sûreté publique, la défense de l’ordre et la prévention du crime au sens de l’article 10 § 2 de la Convention (

Gözel et Özer

,

précité, § 45). La Cour souscrit à cette appréciation.

Le différend porte sur la question de savoir si l’ingérence était «

nécessaire dans une société démocratique

».

17.

La Cour rappelle qu’elle a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 10 de la Convention (

Gözel et Özer

, précité). C’est à la lumière de cette jurisprudence qu’elle examinera la présente affaire.

18.

En l’espèce, l’article litigieux contenait des déclarations de M.

Karayılan, président du comité de défense du peuple du Kongra-Gel. Dans ses déclarations, celui-ci expliquait les raisons de la rupture unilatérale de la trêve par le PKK (voir paragraphe 6 ci

‑

dessus).

19.

La Cour a porté une attention particulière aux termes employés dans cet article et au contexte de sa publication, en tenant compte des circonstances qui entouraient les cas soumis à son examen, en particulier les difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (

Sürek c. Turquie

(n

o

4)

[GC], n

o

24762/94, § 58, 8 juillet 1999). Elle constate que vu dans son ensemble, l’écrit litigieux ne contenait aucun appel à l’usage de la violence, à la résistance armée ou au soulèvement, et qu’il ne constitue pas un discours de haine, ce qui est à ses yeux l’élément essentiel à prendre en considération.

20.

Après examen des motifs avancés par la juridiction interne pour condamner les requérants, la Cour estime que ces motifs ne sauraient être considérés, en tant que tels, comme suffisants pour justifier l’atteinte portée à la liberté d’expression des intéressés. Par conséquent, elle ne voit pas de raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire

Gözel et Özer

précitée.

21.

Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

22.

Les requérants se plaignent du fait que leur condamnation n’est pas susceptible d’un pourvoi en cassation et d’un défaut d’équité de la procédure. Ils y voient une atteinte à leur droit à un tribunal et à un procès équitable et, partant, une violation de l’article 6 de la Convention, ainsi libellé

:

« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

23.

La Cour rappelle qu’elle a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce concernant l’impossibilité d’introduire un pourvoi en cassation contre un jugement de première instance et a constaté la violation de l’article 6 de la Convention (

Bayar et Gürbüz

précité, §

49).

En l’espèce, elle estime que les requérants ont subi une entrave disproportionnée à leur droit d’accès à un tribunal et que, dès lors, le droit à un tribunal que garantit l’article 6 § 1 a été atteint dans sa substance même. Par conséquent, elle ne voit pas de raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire

Bayar et Gürbüz

précitée.

24.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 de la Convention à cet égard.

25.

Les requérants reprochent également aux juridictions internes de ne pas avoir pris en compte leur défense au fond.

Eu égard à sa connexité avec celui tiré de l’article 10 de la Convention, et au constat de violation auquel elle est parvenue sur ce terrain (paragraphe 21 ci

‑

dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de procéder à un examen séparé de ce grief sur le terrain de l’article 6 de la Convention (voir, dans le même sens,

Artun et Güvener c. Turquie

, n

o

75510/01, § 35, 26

juin 2007).

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

27.

Les requérants ont présenté une demande globale au titre de l’article

41 concernant dix requêtes communiquées en même temps que la présente.

Cette demande est ventilée comme suit

:

- 10

000 euros (EUR) pour le préjudice matériel qu’ils estiment avoir subi du fait de l’amende dont ils ont dû s’acquitter,

- 50

000 EUR pour le préjudice moral,

- 10

000 EUR pour frais et dépens, avec une liste détaillée des travaux et prestations fournis par leur avocat devant la Cour.

28.

Le Gouvernement conteste ces sommes.

29.

En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour relève que les amendes infligées aux requérants sont la conséquence directe de la violation constatée sur le terrain de l’article 10 de la Convention. Il y a donc lieu d’ordonner le remboursement intégral aux intéressés de la somme qu’ils ont acquittée à ce titre. La Cour alloue 779 EUR à M. Belek et 389

EUR à M.

Özkurt.

30.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime que l’on peut considérer que les circonstances de l’espèce ont causé aux requérants un certain désarroi. Statuant en équité en vertu de l’article 41 de la Convention, elle alloue à ce titre 1

500 EUR à chacun des requérants.

31.

Par ailleurs, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

En l’espèce, compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’accorder aux requérants conjointement la somme de 500 EUR, tous frais confondus.

32.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

10 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 de la Convention à raison de l’impossibilité pour les requérants de se pourvoir en cassation

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner le bien-fondé du grief tiré de l’absence prétendue de prise en compte de la défense des requérants

;

5.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article

44 §

2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans sa monnaie nationale au taux applicable à la date du règlement

:

i)

779 EUR (sept cent soixante-dix-neuf euros) à M.

Belek et 389

EUR (trois cent quatre-vingt-neuf euros) à M. Özkurt, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel

;

ii)

1

500 EUR (mille cinq cents euros) à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

iii)

500 EUR (cinq cents euros) conjointement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 juin 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stanley Naismith

Guido Raimondi

Greffier

Président